Am fost mereu într-o relație complicată cu florile. Crescută fiind la țară, adică mereu în mijlocul naturii, le-am admirat, le-am mirosit, le-am cules și pe unele le-am păstrat în ierbare vreme îndelungată. Ghiocei, viorele, florile de salcâm, margarete, sânziene mi-au făcut zilele frumoase la orice vârstă. Apoi urmau florile de grădină: trandafirii, narcisele, zambilele, bujorii, gladiolele au fost și au rămas preferatele mele mai ales că puteau crește în grădina noastră. Florile din casă la început au fost puține: mușcatele, crețele și agățătorile. Fiind copil m-am certat ca la ușa cortului cu bunica mea, muma Ioana care mi-a spus: „Mie nu-mi trebuie flori!”. Deși știu exact, aleg să nu mai reproduc ce i-am răspuns eu, mai ales că, doamne ajută, nici nu s-a împlinit. Sunt sigură că sunt credibilă, când vă spun că am știut cum să-i țin piept.
Apoi, când am crescut, când m-am mutat în casa mea și am început să mă mai mișc încolo și încoace, am urcat într-o nouă ligă. La florile din casa copilăriei s-au adăugat altele mai sofisticate: violete, ficusul și filodentronul. Primul meu ficus l-am transportat cu trenul de la București la Tg-Jiu cu rădăcinile învelite în vată îmbibată în apă. Și ce mândră am fost când s-a prins…
Mândria mea n-a durat mult. Florile astea au crescut prea mult, ocupau prea mult spațiu… A urmat o perioadă în care m-am îndepărtat, m-am distanțat, n-am mai observat, aproape deloc, florile. Mă oboseau…
Motivele le știu exact.
Primul motiv a fost generat de bărbatul meu. Iubește nespus florile. Asta nu e rău. Greșit este că nu știe să se oprească. Tot ce vede la alții vrea și el fără să se raporteze niciodată la spațiul pe care îl avem noi. După cum se vede, până la urmă m-am transformat într-o veritabilă mumă Ioana. Tot ce zici despre alții ajungi să experimentezi tu. M-am certat evident și cu el în cei mai bine de 30 de ani de când suntem împreună, de mai multe ori, dar totul a fost în zadar. Suntem exact în același punct, zero, un punct invizibil, unde, ca să fie bine, se opresc așteptările, de ambele părți.
Al doilea motiv a fost apariția copiilor mei. Din momentul în care am devenit mamă, nimic, în afara lor n-a mai prezentat niciun fel de interes. Mi-am canalizat toată atenția, toată iubirea mea, doar spre ei. N-am mai iubit nici flori nici animale. Am trăit și le-am dăruit doar lor toată iubirea mea. O fi fost bine? O fi fost rău? Așa am simțit.
Vremea a trecut, copiii au crescut, nu mai au mare nevoie de iubirea mea așa că m-am întors la flori. De astă dată am ales orhideele. Sunt și frumoase și cum nu avusesem norocul să am până acum, le îndrăgesc foarte mult.
Anul trecut, într-unul din evenimentele foarte fericite din viața mea am primit munți de flori. În marea de oameni, cineva, nu știu cine, n-a mai ajuns până la mine, dar floarea asta superbă pe care o atașez acestor rânduri și-a făcut singură loc, a ajuns și a și rămas. Spun că a rămas, pentru că din aceleași motive de spațiu, la finalul evenimentului am dăruit la rândul meu, din tot sufletul meu plin, în stânga și în dreapta. Nu știu dacă exagerez, dar nu cred că am mai văzut o floare mai frumoasă ca aceasta. O privesc cu nesfârșită admirație. Aș vrea să știu cine mi-a dăruit-o.
Mă ajuți să aflu?
