„Când necazuri te doboară
Și prieteni n-ai să-i strigi…”
Când aveam 20 de ani, pentru că n-aveam de gând să fac nimănui vreun rău, trăiam cu certitudinea că eu voi fi iubită/apreciată de toată lumea, toată viața.
Acum, când cei 20 de ani au rămas atât de mult în spate, nu mai există nici un strop din certitudinea de odinioară. Acum știu că dacă faci de nouă ori bine cuiva și a zecea oară nu-i faci un rău, dar nu-i mai poti face un bine, persoana va ține minte doar ce s-a întâmplat a zecea oară.
Deși m-am lămurit cum stau lucrurile cu iubirea și aprecierea pe viață, totuși, reușesc să îmi mențin stima de sine la cote amețitoare. Am investit foarte mult pe fiecare palier al evoluției mele. Familie, casă, masă, serviciu, pasiuni. Nu m-am oprit niciodată, nu am obosit, niciodată, să fiu utilă, să fiu dreaptă și cu cei din jur și, cu voia lor, și cu mine. Astfel, a fost nevoie de mine peste tot. Așa că, mereu am găsit ceva de zidit, de construit, de clădit, de pus umărul. Am lăsat pe alții să pună talpa, să împiedice, să demoleze…
Stima de sine, încrederea în mine vine din faptul că, în general, știu și pot. Sau, când nici nu știu, nici nu pot, n-am nicio reținere să recunosc unde mă situez. Niciodată nu vreau să par altfel decât sunt. Vorbele fară acoperire nu sunt de nasul meu. Oricum, mă ia cu amețeli când observ atâta impostură în jur, dar nu e treaba mea să-i demasc. Fiecare pasăre va pieri pe limba ei. Pentru felul meu de a fi, de cele mai multe ori, am obținut aprecierea celorlalți. Dar nu de fiecare dată și e firesc să fie așa. Nu trebuie să fie unanimitate, ca în vremurile apuse. Toți avem dreptul la opinie și nu-i musai ca acestea să coincidă. Putem supraviețui, putem conviețui și dacă tu ai o opinie diferită de a mea. Nedreptățile însă mă revoltă, mă scot din minți. Nu pot conviețui cu ele. Și dacă nedreptatea mi se face mie, hai, treacă de la mine, sunt capabilă să îmi pot vedea, pe mai departe, de viața mea. Însă dacă mă faci părtașă la o nedreptate pe care tu o faci altcuiva, nu pot. N-am la îndemână doze suficiente și consistente de nepăsare. Pur și simplu nu-mi pot băga capul în nisip, doar pentru ca să-mi fie mie bine.
Așa s-a întâmplat și de data asta. A fost nedrept, urât, înjositor, dezonorant, nedemn. Pe toate nivelurile. Pentru toți actorii implicați în piesă. De la cel mai mic, la cel mai mare și tare. Și, fără voia mea, și eu am fost parte. Evident, nu toată lumea percepe la fel. De obicei cei din jur, nu au deschiderea sufletească necesară de a observa dureri ce nu le aparțin. Din păcate, fiecare are nervi doar pentru amărăciunile și frustrările propri. Dacă privești de pe margine, rămâi cu impresia că timpul le rezolvă pe toate. Dar, timpul nu rezolvă nimic!
Pentru a ilustra mai bine situația în care m-am aflat, am la îndemână două versuri ale poetului Nicolae Dabija „Sunt rana peste care s-a pus atâta sare/ Nu mă călca pe umbră că tare mă mai doare”. Deci, dacă mă doare când mă calci pe umbră, cum crezi că mă simt dacă încerci să mă calci pe cap? N-am căderea să judec comportamentul nimănui, fiecare își alege căile si metodele de afirmare, de management și răspunde pentru ele, dar și eu am dreptul, ca pe oamenii cu care nu rezonez, să-i văd, mai bine, de la distanță. Dacă cineva nu poate urca acolo unde sunt eu, n-are nici un rost să cobor, mai bine plec. Nu am de gând și nu mai am nici timp să mizez totul pe posteritate. Trebuie să fie o cale să mă înțeleg mai bine cu prezentul.
Și chiar dacă eu nu am găsit prieteni pe care să-i strig, s-au găsit prieteni care să mă strige. Așa că am ales să plec. Am ales nu am fost obligată, dar mă doare că alegerea mea, vine la pachet cu o mulțime de costuri, pe care le plătesc cu vârf și îndesat: tot ce-am clădit s-a dus pe Apa Sâmbetei, numeroase regrete că dacă și cu parcă, locuri dragi prin care voi ajunge mult mai rar, colegi și colaboratori pentru care aveam un mare respect cu care nu voi mai lucra și, nu în cele din urmă, prietenii mai vechi si mai noi, care nu vor mai putea fi hrănite la fel.
Și fiindcă vorbeam de colaborări, am primit multe mesaje frumoase de rămas bun, dar ca să nu-mi hrănesc prea tare cultul personalității, deja prea mult umflat în acest articol, redau un singur mesaj primit de la doamna Iulia Simionescu: „Buna ziua, m-a cuprins nostalgia citind mesajul dumneavoastră. Mi-am amintit cât de mult suflet ați pus în tot ceea ce ați făcut! Când veneam la ușa dumnevoastră o făceam cu încredere, deoarece știam că pentru orice problemă veți găsi o rezolvare. Vă doresc mult succes în activitatea dumnevoastră! Oriunde veti poposi să vă păstrați zâmbetul cald și privirea încrezătoare! Vă îmbrățișez cu drag.”
Și, dacă acolo unde am poposit, la un moment dat, cineva va putea spune ceva asemănător despre mine, mă gândesc că, nu voi fi făcut degeaba umbră pământului.
Și, oricum, sfârșitul nu-i aici!
24 august 2022
