Încep cu vestea bună. Scriam acum fix un an, la finalul bilanțului de la 57 la 58 de ani, că mi s-au împlinit cam toate visurile, dar…: „O mică dorință în Univers tot trimit: să finalizez volumul III al cărții: Ce-am înțeles din viața asta? Am o datorie morală de împlinit…”. Nu vreau să mă las învăluită de vidul vorbelor măgulitoare ori inutile, dar chiar sunt foarte încântată de reușita mea, de faptul că sunt pe cale să-mi plătesc datoria morală care nu-mi dădea pace de 3 ani încoace. Uite că am reușit să fac și o rimă… Așadar, sunt foarte recunoscătoare Universului că anul acesta a aliniat astrele, pentru mine, extrem de favorabil.
Voi merge în continuare cu povestea, cu bilanțul propriu, pe direcțiile pe care mi le-am fixat acum un an și încă ceva în plus.
Sănătatea!
Am 59 de ani. Mulți, puțini, sunt ai mei. Sunt încă bine, mă bazez în continuare pe prestigiul fizic moștenit. Și totuși, acum, când scriu aceste rânduri, e întâiul an de când vă prezint buletinul de știri al vieții mele, în care nu mai am curajul să mai spun că sunt cea mai bună variantă a mea. La bilanțul de anul trecut mă întrebasem, oare până când voi mai putea spune că sunt cea mai bună variantă a mea? Cât îmi va mai fi îngăduit să mă simt la fel? Iată, că am primit și răspunsul. Sunt sănătoasă, dar încet-încet, încep să redevin fragilă, casantă, cu „n”. Cine știe câți pași mai am de parcurs până când va dispărea și „n-ul”, când voi fi pur și simplu: casată. Sigur că mă uit cu atenție la bucățile din mine care se gripează, la conexiunile pe care nu mai sunt abilă să le fac, ca până acum. Dar la fel de atentă mă uit și la bucățile întregi, nealterate, care-mi păstrează intactă speranța că încă nu voi fi pusă, curând, în postura să-mi interzic deznădejdea. Că sunt bine și mai am de oferit, de primit, până la urmă, că mai am de trăit bine. Vorba sloganului…
Kilogramele!
Am 68 de kg. Așa cum am tot spus, cum m-am văicărit sau cum m-am alintat, consider că-s cam multe, pentru gustul și aspirațiile mele, dar până acum, doar atât s-a putut. Iar faptul că reușesc, de ani buni, să mă mențin în jurul aceleiași greutăți, aproape că mă mulțumește.
Munca!
„Munca l-a creat pe om”, spunea Friedrich Engels. L-a creat, nu l-a creat, nu vreau să analizez veridicitatea acestui dicton. Vreau să spun că pe mine munca, faptul că pot să muncesc, nu doar fizic, mă ține în priză, mă remontează mult mai mult decât o face inactivitatatea, odihna, lâncezeala. Sunt bine pentru că mă pot înhăma în fel și fel de acțiuni pe care, după puterile mele, încerc să le duc la bun sfârșit. Și atunci când reușesc, e excelent.
Banii!
Nu scot banii din direcțiile despre care vorbesc, cele care mă preocupă. Nu sunt noutăți majore față de anul trecut. Îi am, îi cheltuiesc. Nu-i am, înțeleg situația. Este în regulă. Mă uit. Fără jind.
Social!
La fel. Nici anul ăsta nu mă simt „lăsată la vatră”. Rămân deschisă, curioasă. Sunt interesată de lumea în care trăim. Sunt atentă și fac toate conexiunile pe care vârsta mi le mai permite. Iau și plase. Mă păcălesc. Mă adun și încerc să învăț. Nu reușesc întotdeauna.
Rețelele sociale!
Sunt în continuare acolo. Sunt mai mult pasionată, atrasă, interesată decât plictisită, agasată, enervată de ce văd, ce aud, ce urmăresc. Rețin partea bună din toate. Încerc. Încerc să pierd puțin timp și să-l câștig informându-mă, inspirându-mă, admirând. Sunt puțin în suferință că în decurs de aproximativ o lună, e a doua oară când facebookul îmi închide contul. Prima dată, știu ce-am făcut, m-am dus după fentă. Acum nu știu, nu m-am dus, n-am contestat. Probabil că pe cineva am deranjat. Nu sunt tristă pentru că nimeni(de pe FB nu din viața reală) nu-și va mai aminti că e ziua mea. Oricum, am ascuns data nașterii. N-o mai vede nimeni. Sunt puțin tristă că nu mai văd cum s-au împărțit apele după alegerile la președinție. Dar cum nu e lupta mea, cum nu aș avea cum să o influențez în vreun fel, îi las să de descurce și fără mine. Sigur pot. Pot și ei pot și eu să stau un pic fără rețele sociale. Dar nu prea mult…
Credința!
Nu fusesem până nu demult, un om dus la biserică. Am crezut întotdeauna în Dumnezeu, dar în rarele ocazii când mergeam la biserică, era imposibil să nu găsesc motive de cârcoteală. Acum merg tot mai des și găsesc tot mai rar motive să comentez, să critic. Îmi aleg partea care-mi convine. De exemplu: toată grija cea lumească să o lepădăm. O ignor pe cea cu care nu rezonez: să stăm bine, să stăm cu frică. Aleg doar ce-mi convine, să stau bine, deloc cu frică.
Dorințe!
În anul care vine, în anii care vor urma, îmi doresc să fiu sănătoasă. Nu doar eu ci și toti cei dragi. Aș vrea să pot să-mi văd în continuare de visurile mele, de planurile mele. Mai am destule. Sper să pot. Cu Dumnezeu înainte, desigur.
29 noiembrie 2024
