Dragii mei
Ce-ar mai fi de spus într-o astfel de zi? Mi-am pregătit evident un speech, din care vă voi spune atât cât, emoțiile și vârsta, îmi vor permite să-mi amintesc…
Sunt extrem de recunoscătoare Cerului, că mi-a îngăduit ca acest eveniment să prindă viață, mai întâi în mintea mea și apoi în realitate. Și dumneavoastră vă sunt recunoscătoare pentru că, astăzi, pentru câteva ore, v-ați lăsat deoparte grijile și problemele cotidiene, v-ați trezit devreme, ați plecat la drum, unii chiar la drum lung și v-ați alăturat evenimentului meu. Muțumesc din inimă!
Cei mai mulți dintre cei prezenți știți, mă citiți și mi-ați fost alături pe la lansările de carte anterioare știți cum s-a născut ideea de a scrie această carte.
Petru cei care sunteți în premieră azi alături de mine, reiau povestea, pe repede înainte, ca să nu-i plictisesc pe cei care au mai auzit-o. Era ianuarie 2021. Eram covidată și izolată. Se adunaseră niște zile grele și triste. Într-una dintre ele m-am rugat la Dumnezeu, bine, în fiecare zi, m-am rugat, să trăim, dar atunci, în ziua respectivă, m-am rugat să-mi dea o idee, să-mă lumineze cu o temă de interes despre care, să scriu pe blogul meu. Sunt sigură că rugămintea mea a fost ascultată din moment ce m-am trezit în minte cu gândul: scrie ce-ai înțeles din viața asta. Am scris și fiindcă nu am fost tocmai încântată de rezultat m-am gândit să-I întreb pe alții, poate, mai inspirați, mai experimentați ca mine. În cei aproape 4 ani scurși de la primul gând, am vorbit cu foarte mulți oameni. Majoritatea m-au refuzat, unii s-au mai răzgândit pe parcurs la insistențele mele, oricum, eu nu am renunțat și după îndelungi tatonări și încercări iată-ne aici lansând volumul 3. Ultimul. Să n-avem vorbe la proces.
Când am recitit în întregime, nu cu mult timp în urmă, acest volum 3, pentru a-i da „bun de tipar” am fost tare mândră de reușita mea. Domnul profesor Luchian, aici de față m-a avertizat, în urmă cu 25 de ani, că sunt prea mândră și că „mândria e un păcat de moarte.” După cum vedeți avertismentul mi-a intrat pe o ureche mi-a ieșit pe cealaltă. Știu că și cioara spune că puii ei sunt cei mai frumoși și eu sunt un fel de cioară, când îmi laud cartea, dar dacă o veți parcurge, cred că veți fi puțini aceia care nu-mi veți da dreptate. Și acest volum 3 conține mărturii diverse în funcție experiența și încercările prin care fiecare respondent a trecut. Credeți-mă pe cuvânt! Merită citite!
Vă rog să nu vă simțiți obligați să-mi cumpărați cartea. Bine dacă vreți, dacă rezonați cu ideile mele și o vreți, Doamne ajută, nu pot decât să mă bucur, dar nu trebuie să fie ceva impus,toate răspunsurile sunt pe blogul meu.
Apoi, după aceste răspunsuri, am pus și în acest volum, ca și în precedentele, o parte din viața mea. A mea, a celor dinaintea mea și a celor care vin după mine. Prin poveștile mele, profitând și de memoria fabuloasă cu care am fost înzestrată, am intenționat să fiu o curea de transmisie, că tot sunt mulți ingineri în sală, între trecut și viitor. Eu pe mine în acest demers m-am văzut mereu ca fiind trunchiul unui copac. Rădăcinile mele sunt toți acei oameni din care mă trag, iar ramurile sunt urmașii mei. De aceea și rulează în fundal imagini de la lansările anterioare, intercalate cu imagini ale oamenilor dragi mie. Fără să-mi fi cerut nici unii nici alții, bine, unii nici nu ar mai fi avut cum, că s-au dus demult mă simt mereu datoare să-I scot în față, să vorbesc despre ai mei. Și, vă mărturisesc acum un gând ascuns, un secret pe care vă rog să nu-l mai spuneți la nimeni… Visez ca demersul meu să nu rămână singular, să-I inspir și pe alții și când spun alții, nu mă refer la cei din familia mea, sau mai exact nu doar la ei, ci la cei din marea familie care sunem azi, aici. Din moment ce mi-ați fost mai mereu alături cum altfel m-aș putea raporta la dumnmeavoastră decât ca la o familie mai mare. Aș vrea ca să plecați de aici cu următorul gând: DACĂ MARIA A REUȘIT, VOI REUȘI ȘI EU!. Nu sunt chiar atât de naivă, să mă aștept acum ca 100 de oameni dintre cei care sunteți azi aici, în sală, de mâine să vă scrieți memoriile, iar poimâine 100 de oameni să mă cheme la lansarea lor de carte și eu să nu știu la care să particip mai întâi. Dar mă gândesc că o parte veți păstra în minte îndemnul meu și dintre ei o parte chiar vor scrie.
Am un singur succes pe această linie. Doamna profesoară Ana Roșculete, a publicat la aproape 80 de ani, o carte intitulată „O viață”, viața domniei sale. Doamna Roșculete este în sală, merită toate felicitările noastre. Vă rog să o aplaudăm, să-mi trag și eu sufletul pentru ce mai am de spus.
De asemenea în sală se află învățătoarea mea dragă, doamna Maria Pițigoi, căreia îi sunt mereu recunoscătoare pentru tot ce am învățat de la dânsa.
Ar fi trebuit ca în sală să fie și doamna profesoară Alexandrina Robu, dar o intervenție chirurgicală recentă, plus virușii gripali care zburdă în voie au făcut ca dânsa să nu poată să ne fie azi, alături.
Mă gândesc că am avut o mare șansă ca aceste trei doamne să fie dascălii mei în primii ani de școală. Mai spun eu că numai să ni se fi intersectat pașii pe culoarele Școlii din Mușetești și tot aș fi fost câștigată.
De asemenea în sală este și domnul profesor Florin Dumitrescu. Fără ca eu să fi fost o lumină la liceu și știind că nu i-a fost ușor, îi mulțumesc că a venit, azi, aici și reiau în plen o destăinuire pe care i-am făcut-o nu demult, într-un context familiar: în pofida tuturor notelor de 3 pe care le primeam, în liceu mai toate fetele eram, în secret îndrăgostite de dânsul.
Revenind la mine și la ai mei, la faptul că mă simt datoare să vorbesc despre ei, m-am întrebat adesea, de ce mă simt datoare. De fapt nu „datoare” e cuvântul potrivit. Când mă apuc să scriu despre cineva o fac întotdeauna cu bucurie. O posibilă explicație ar putea fi copilăria mea extrem de fericită și asta în pofida vremurilor nu foarte line, în care m-am născut și am crescut, în pofida faptului că mă trag dintr-o famile modestă și a tuturor neajunsurilor și restricțiilor.Mă refer la restricțiile din epocă, nu din familie, căci din fericire, am avut parte de doi părinți luminați care nu mi-au impus restricții. O mai am doar pe MAMA, la care voi alerga într-un suflet imediat ce se încheie acest eveniment, iar TATA e cu noi în imaginile din fundal și în gândul meu e ca în versurile unui cântec al lui Mircea Rusu:
TATA e vesel și sus,
Printre sfinți prea deștepți
Și când trece Iisus
Stă în poziție de drepți.
Adolescența, tinerețea, maturitatea nu au mai fost atât de fericite, pentru că apăreau responsabilitățile cu care eu, ținută în puf, nu fusesem obișnuită și apăreau examenele picate la școli înalte sau la școala vieții. Am avut și am, ca oricine, destule insuccese, nereușite, de refuzuri nu vă mai povestesc. V-am zis câte am primit doar în perioada în care am căutat răspunsuri la întrebarea devenită titlul acestei cărți. Sunt convinsă că toate aceste, să le numesc atotcuprinzător „înfrângeri”, alături de tenacitatea mea, au contribuit masiv ca azi, eu să pot pune în scenă o astfel de sărbătoare.
Gata! Am ajuns la final. Cum aș putea să închei altfel decât cu mulțumiri adresate celor care au îngăduit ca acest eveniment să se întâmple în acest loc minunat și acelora care m-au sprijinit să arate într-un mare fel. Mulțumesc din inimă!
Vă mulțumesc și vouă oameni minunați care ați venit să mă susțineți, să prezentați în cuvinte măgulitoare cartea mea, și vouă dragile mele Ioane, prietena și sora mea, Janina, prietena surorii mele care în loc să stați să vă bucurați de eveniment, v-ați însușit ingrata sarcină de a mă ajuta cu vânzarea cărțiilor. Mulțumesc și prietenelor Luci și Rozalia care m-au ajutat cu primirea învitaților.
Mulțumesc Mircea Rusu pentru, sunt convinsă, recitalul superb, ce ni-l vei dărui.
Mulțumesc familiei mele că mă suportă și-mi susține visurile înalte.
01.02.2025,
Tg-Jiu,
Teatrul Dramatic Elvira GODEANU
Lansare volum 3: Ce-am înțeles din viața asta
