Pentru oamenii dragi care nu au reușit să fie prezenți, în 03.04.2025, la lansarea volumului III al cărții mele: CE-AM ÎNȚELES DIN VIAȚA ASTA, redau discursul meu. Și nu doar pentru ei, ci și pentru cei care nu l-au înțeles, din cauza lacrimilor mele sau din alte cauze și, vreau să rămână mărturie chiar și pentru mine dacă voi ajunge vreodată să trăiesc, doar, din amintiri. Apropo de lacrimile mele, care și-au făcut simțită prezența, nu la final așa cum mă pregătisem, ci pe la jumătatea discursului, împiedicându-mă să-l spun așa cum îmi doream, mă regăsesc foarte bine în niște versuri ale Zoei Alecu:
Eu sunt granit și catifea,
Sunt mult mai bună decât rea,
Știu, Dumnezeu a pus în mine
Dorința de a face bine.
Știu și că binele pe care vreau să-l fac eu, mereu, nu ajunge peste tot. Sunt împăcată și cu acest aspect. Și ca să finalizez acest preambul să ajungem la discurul propriu-zis, pentru mine e mai mult decât în regulă să fiu vulnerabilă și să nu ascund asta.
AȘADAR:
Dragii mei,
Ce-ar mai fi de spus într-o astfel de zi? Știu că regulile oratoriei spun că ar trebui să încep cu o glumă pentru a destinde atmosfera și de asemenea să vă comunic timpul cât voi fi în fața dumneavoastră. Gluma e că acesta e discursul meu și că e scris mărunt, deci… Lăsând gluma la o parte tremurul din vocea mea trădează toate emoțiile care mă inundă și vă rog să-mi țineți pumnii să nu plâng, să nu plâng de la început, la final îmi dau voie să plâng.
Sunt emoționată, dar sunt și foarte recunoscătoare Cerului, că mi-a îngăduit ca și acest eveniment să prindă viață, mai întâi în mintea mea și apoi în realitate. Și dumneavoastră vă sunt recunoscătoare pentru că sunteti aici. E reconfortant să știu că am găsit și azi oameni pe care să contez, oameni pentru care, poate și eu contez. Am mai spus pe la lansările anterioare, vă spun și acum, că nici nu mai contează dacă ați venit de drag, din prietenie sau din curiozitate. E important că sunteți aici și vă muțumesc din inimă.
Cei mai mulți dintre cei prezenți știți, mă citiți mi-ați fost alături pe la lansările de carte anterioare, știți cum s-a născut ideea de a scrie această carte. Pentru cei care sunteți în premieră azi alături de mine, reiau povestea, pe repede înainte. Era ianuarie 2021. Eram covidată și izolată. Se adunaseră niște zile grele și triste. Într-una dintre ele m-am rugat la Dumnezeu, bine, în fiecare zi m-am rugat, să trăim, dar atunci, în ziua respectivă, m-am rugat, să-mă lumineze cu o temă de interes despre care, să scriu pe blogul meu. Instant m-am trezit în minte cu gândul: scrie ce-ai înțeles din viața asta. Am scris și fiindcă nu am fost foarte încântată de rezultat, m-am gândit să-i întreb și pe alții care, ar fi putut, să fie mai inspirați decât mine. Majoritatea m-au refuzat, m-au amânat: de ce eu, nu știu, nu vreau, nu pot, las că o să-ți răspund, las că ai tu destui care să-ți răspundă… Totuși, cu toate aceste refuzuri și amânări, uitându-mă în spate la amploarea pe care a luat-o acest demers, la cele 150 de persoane care au intrat în jocul meu, mă hazardez să cred, că rugămintea mea, chiar, a fost ascultată.
Cu câteva luni în urmă am recitit în întregime, acest volum III, pentru a-I da „bun de tipar” și-am fost tare mândră de reușita mea. Domnul profesor Luchian, aici de față, m-a avertizat, în urmă cu 25 de ani, că sunt prea mândră și că mândria e un păcat de moarte. După cum vedeți avertizmentul său mi-a intrat pe-o ureche, mi-a iesit pe cealaltă. Știu că și cioara spune că puii ei sunt cei mai frumoși și eu sunt un fel de cioară, când îmi laud cartea, dar dacă o veți parcurge, veți fi puțini aceia care nu-mi veți da dreptate. Și acest volum III conține răspunsuri, mărturii interesante, care merită citite. Nu are rost să le devoalez eu acum, cine va dori le va citi, dar vreau să vă spun că sunt și în acest volum III și sunt și în sală o doamnă și un domn care se îndreaptă spre 90 de ani. Doamna învățătoare din Șimleul Silvaniei, Viorica BOSCA, va împlini 90 de ani peste trei săptămâni și domnul profesor Gheorghe ȚICLETE, care va împlini 89 de ani tot în această lună. Îi rog, dacă pot, să se ridice în picioare, să-i reperăm și să-i aplaudăm. Mulțumesc!
Apoi, după aceste răspunsuri, am pus în fiecare volum al meu (inclusiv în volumul de interviuri: Destăinuiri, din care am adus aici chiar ultimele exemplare) și o parte din viața mea. A mea, a celor dinaintea mea și a celor care vin după mine. Prin poveștile mele, profitând și de memoria fabuloasă cu care am fost înzestrată, am intenționat să fiu, că tot sunt mulți ingineri în sală, o curea de transmisie, între trecut și viitor. Eu pe mine în acest demers m-am văzut mereu ca fiind trunchiul unui copac. Rădăcinile mele sunt toți acei oameni din care mă trag, iar ramurile sunt urmașii mei. De aceea și rulează în fundal imagini de la lansările anterioare, intercalate cu imagini ale unor oameni dragi din familia extinsă. Fără să-mi fi cerut nici unii nici alții, bine, unii nici nu ar mai fi avut cum, că nu mai sunt demult, mă simt mereu datoare să-I scot în față, să vorbesc despre ai mei. În acest context, vreau să vă mărturisesc un secret, și vă rog să rămână doar între noi… Implicându-vă în proiectele mele visez ca demersul meu să nu rămână singular, ci să-I inspir și pe alții și când spun alții, nu mă refer la cei din familia mea, sau mai exact nu doar la cei din familia mea, mă refer evident și la ei, dar și la cei din marea familie care sunem azi, aici. Nu-s chiar atât de naivă să cred că toți îmi veți urma îndemnul, dar sper ca măcar o parte să plece azi, acasă, alături de bucurie și emoție și cu gândul: dacă Maria a reușit, voi reuși și eu.
M-am întrebat adesea: de ce mă simt datoare să vorbesc despre ai mei? Dar de fapt datoare nu e cuvântul potrivit. Când încep să scriu despre cineva o fac cu bucurie, nu din datorie. Un posibil răspuns ar putea fi copilăria mea fericită. Și asta în pofida vremurilor nu foarte line, în care m-am născut și am crescut, în pofida faptului că mă trag dintr-o famile modestă, și în pofida tuturor neajunsurilor și restricțiilor. Mă refer la restricțiile din epocă, nu din familie. Din fericire, am avut parte de doi părinți luminați care nu mi-au impus restricții, și chiar dacă nu frecventaseră cursuri de parenting, au făcut față cu brio dezbaterilor noastre, pe alocuri, furtunoase. Azi o mai am doar pe MAMA, iar TATA e și el cu noi în multe din imaginile de fundat și îl percep cumva ca în versurile unui poet dispărut prematur, Cristi Popescu, versuri scoase în față de cântecul lui Mircea Rusu:
Tata e vesel și sus printre sfinți prea deștepți
Și când trece Iisus stă în poziție de drepți…
Dacă vine vorba, relației mele cu părinții eu îi dau fară rezerve nota 10. Sunt convinsă că datorită bunei noastre înțelegeri, EU POT ORICE. Orice îmi propun. Nimeni, dar NIMENI nu mă poate încurca, împiedica, când eu îmi propun ceva. E clar că, sunt de ajuns așa cum sunt! Nu am deloc intenția să las impresia că drumul meu a fost ușor. Am trecut prin multe dezamăgiri, refuzuri, eșecuri, restanțe, examene picate, la toate școlile, plus școala vieții. Dar toate acestea m-au făcut omul care sunt azi și m-au învățat că dacă, la un anumit moment, în viața nu-s toate cum cred eu că ar trebui să fie, nu trebuie să caut vinovați, ci trebuie să mă uit la mine, în mine… Doar la mine e cheia.
Revenind la axa înaintași vesus urmași, pe care tot bat monedă, dacă relației mele cu părinții i-am dat nota 10, nu aceeași notă obțin în relația cu familia actuală. Sunt toate auspiciile, să nu primesc o notă de trecere. Dar, indiferent ce notă voi primi, copiii mei sunt mereu personaje principale în gândurile mele, în inima mea, și în cărțile mele. Și când pun la cale astfel de acțiuni, la ei mă gândesc în primul rând și la ziua în care, fiecare în domeniile lor de interes, vor fi capabili să spună: dacă mami a reușit, voi reuși și eu. Copii, acum vă rog să vă ridicați și să veniți alături de mine, să-mi trag și eu sufletul să fac finalul acestui lung discurs.
Cum aș putea să închei altfel decât cu mulțumiri adresate gazdelor noastre primitoare: Centrul Metropolitan de Educație și Cultură Ioan I Dalles. Aici trebuie să mai fac o mică paranteză. Venind într-una din zile pe la Sală, să ne facem planuri, cum să organizăm totul, coborând scările cu o doamnă foarte drăguță, doamna Eugenia Șelariu, colega tatălui meu, la Financiar la UM Sadu, pentru doar 3 ani și asta în urmă cu mai bine de 55 de ani, m-a întrebat îngrijorată:
– Maria, tu ai sponsori?
– Sponsori? Dumneavoastră sunteți sponsorul meu.
– Cum eu?
-Așa, bine! Altfel, nu am nevoie de sponsori. Pot eu să pun la cale totul. Nu mă întind niciodată mai mult decât ține plapuma mea.
Închid paranteza spunând că percep ajutorul colegei lui tati, ca și cum m-ar fi ajutat el însăși.
Vă mulțumesc și vouă oameni minunați: Lorena ȚICLEANU, Eugenia DUȚĂ, Maria MOȚA, Ioan SÎRBU, Ema PĂTRUȚI, Daniel Gheorghe LUCHIAN, Rodica AVRAM, care ați venit să mă susțineți, să prezentați în cuvinte măgulitoare cartea mea. Fiecare dintre dumneavoastră are un loc special în inima mea.
Mulțumesc prietenilor mei de la „Tehnic”: Laurențiu COICA și Bujor STOICOVICI. Prezența voastră mi-a dat un plus de siguranță, că totul va fi bine.
Mulțumesc fostelor mele colege, prietenele mele, zânele mele bune: Mirela TĂUTU și Doina NELEPCU. Lor le-am delegat fără rezerve o parte din organizare știind că vor face totul mai bine decât aș fi făcut-o eu și fix așa s-a întâmplat. Îi mulțumesc și lui Grigore NELEPCU pentru darul său, cu ajutorul căruia, la final, chiar ne-am înveselit.
Mulțumesc colegelor și prietenelor mele Mihaela NUȚU, Cristina STĂNESCU și Irina ROMAN care au răspuns: prezent, chemărilor mele.
Mulțumesc Mariei GHEORGHIU că ne-a fost alături încă o dată. Prin cântecele sale minunate a făcut din lansarea cărții mele o sărbătoare.
Mulțumesc profesorului meu Daniel Gheorghe LUCHIAN, pentru discursul concis (s-a conformat după lansarea din 1 februarie, de la Tg-Jiu) și-i rămân mereu datoare pentru reportajul fotografic pe care mi-l dăruiește după fiecare lansare.
Mulțumesc surorii mele Ioana DĂNESCU care m-a ajutat, și de astă dată, cu vânzarea cărților.
Multumesc prietenei mele Rodica AVRAM care a moderat acest eveniment fix așa cum l-am gândit.
Mulțumesc familiei mele extinse că încercă să țină pasul cu un uragan, că mă suportă și fiecare după puterile lui încearcă să-mi susțină visurile înalte.
06.04.2025
