Într-o întâlnire cordială, imediat după lansarea cărții mele din aprilie, aflu că unul dintre exemplare a ajuns în posesia unei doamne de 97 de ani și că o citește cu interes.
Nu puteam rata ocazia, de-a întreba dacă s-ar putea să fac un interviu cu dânsa.
Și uite că s-a putut.
Dați-mi voie să vi-o prezint pe doamna Maria HUȚULEAC și să vă invit să facem împreună o incursiune prin miraculoasa sa poveste de viață.
-De unde aveți pasiunea pentru citit?
– Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. Literatura mi-a plăcut foarte mult. Gramatica nu mi-a prea plăcut…
– Poate că nu ați avut nici un profesor care să va explice bine.
-N-am avut
– Sunteți bucureșteancă?
– Sunt bucureșteancă doar de 80 de ani.
– Frumos mai sună: „doar de 80 de ani”… Și restul anilor?
– Restul de 17 ani, i-am petrecut la țară. M-am născut în județul Prahova, într-un sat care se numește Mireșu Mare, aproape de Întorsura Buzăului.
-Frați, surori?
– Am fost cinci frați. Maria, Stere, Dumitru, Constantin, Anișoara, Acum mai trăim doar trei, doi au decedat, Stere și Dumitru. Eu sunt cea mai mare. Sunt născută în 5 octombrie 1928, am 97 de ani. Cel mai mic dintre frați, Constantin are acum 81 de ani. O soră Ana e mai mică decât mine cu 8 ani, acum are 85 de ani.
– Cum a fost copilăria dumneavoastră?
– Foarte grea, dar și frumoasă. Cât am fost copil, am mers acolo în sat la școală. Pe atunci nu se făceau decât șapte clase. Eu am făcut doar patru clase.
– Așa erau vremurile…
– Da, mai important era să mă trimită cu vitele, cu caprele și cu vacile. Aveam și păsări și porci. La țară e mereu treabă de făcut.
Mie îmi plăcea viața de copil, la țară. Plecam cu vitele și acolo jucam țurca, jucam toate jocurile la care ne puteam gândi noi, dar aveam grijă și de vite. Seara trebuia să le duc sătule acasă, pentru că trebuia să dea lapte, căci cu el ne hrănem toți. Și acasă, ajutam părinții la toate treburile gospodărești, la săpat, la fân, la absolut orice era de făcut.
– Când ați venit la București?
– La 18 ani, în 1946. Mama mea a avut în București trei surori și un frate. Pe mine m-a luat o soră a dânsei. Pe vreme aceea erau cartele. N-aveai cartelă nu puteai să iei pâine. Sora mamei avea cartelă și împărțea acea pâine în 5 părți, câți erau ei în familie și din felia ei de pâine îmi făcea și mie porție.
– Deci toate astea se întâmplau după cel de-Al Doilea Război Mondial. Să nu trecem atât de repede peste acea perioadă. Vă rog povestiți-mi cum ați trăit în acei ani și în cei de după război când au urmat seceta și foametea cumplită.
– Au fost niște ani foarte grei. Când a început războiul încă eram la țară. Nemții erau respectuoși. Nu făceau rău ne dădeau și nouă din ce aveau ei. Când s-au întors armele lucrurile s-au schimbat. A trebuit să fugim de ruși. Ne ascundeam prin păduri când linia frontului ajunsese până la noi. Am văzut un câmp plini de morți. Rușii i-au prins pe nemți și i-au măcelărit. Cu noi localnicii se purtau foarte rău și de asta trebuia să fugim din calea lor. Erau agresivi și ne luau și toată mâncarea. Păsări, animale tot ce găseau în curțile oamenilor le luau ei.
După război au urmat anii de secetă și de foamete cumplită. Era o sărăcie lucie. Nu aveai ce mânca. Nu aveai ce cumpăra. Mama mea a umblat cu o găină prin vreo trei sate să o dea la schimb pe puțină făină și nimeni nu a primit-o.
-Înspăimântătoare vremuri…
– Părinții mei rămăseseră cu o vacă. I-au făcut ,,un căluș cu două moațe” o „cotigă„ cum se spune. Au înhămat-o și cu 3 copiii în căruță, cei mai mici, au plecat în toată lumea. Au ajuns așa, cu biata vacă înhămată, până în comuna Toporu, în județul Giurgiu. Știu din ce mi-au povestit că eu eram deja plecată la București.
– Cunoșteau pe cineva la care voiau să ajungă?
– Nu! Au mers din sat în sat, din poartă în poartă, cu văcuța aia. Se opreau pe drum să pască vaca, apoi o mulgeau și făcea colarez?
-Colarez?
– Se pune laptele la fiert. Când începe să bolborosească, se presară făină și se amestecă bine, cu lingura, astfel încat să se nu formeze cocoloașe. Se lasă focul mic, până se îngroașă făina și începe să se prindă ușor de marginea vasului.
– Povestiți-mi mai departe ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră plecată de acasă de sărăcie.
-Tatăl meu era croitor de meserie. Când au plecat de acasă au pus în căruță, lângă cei trei copii și mașina de cusut. Au plecat să caute o soluție, să supraviețuiască. Dacă nu-i primea nimeni să înopteze se opreau totuși la poarta unui om și dormeau toți cinci în căruță și a doua zi plecau mai departe. Înainte să plece însă îî întrebau pe localnici dacă au nevoie să-I ajute la muncile gospodărești, sau la muncile câmpului sau dacă au nevoie de ceva croitorie.
– Adică munceau pentru ceva de mâncare?
– Da! Mama mergea în special la muncile agricole acolo unde era chemată, iar tatăl meu fiind croitor lucra ceva pentru săteni, un tiv, o fustă, o pereche ce pantaloni. Oamenii îl răsplăteau cu mălai sau cu tărâțe. Mama mea făcea acolo lângă căruță un foc, fierbea laptele de la vacă pe care o luaseră cu ei, făcea colarez sau mămăligă, în funcție de câtă făină aveau în ziua respectivă și mâncau toți. Mergând ei de colo colo au ajuns până în comunaToporu, în județul Giurgiu.
Acolo era o doamnă, o tovarășă cum se spunea atunci, care avea două case și ea le-a propus să nu mai plece de colo-colo și să rămână acolo să locuiască toți, într-una din casele ei. Era o cameră și un hol dar era mult mai mult și mai bine decât să doarmă în căruță. Așa au reușit să strîngă vreo 25 de saci de porumb.
– Cât timp a durat ,,exilul”, cât timp au fost departe de casă?
– Doi ani de zile. După ce au strâns acei saci de porumb, au închiriat două căruțe și au venit cu cei 25 de saci de porumb, acasă în comuna Mireșu.
– Dumneavoastră erați la București în tot timpul ăsta?
– Eram, dar când am aflat unde sunt, m-am dus și eu după dânșii, mai întâi cu trenul până la Giurgiu și pe urmă am mers pe jos prin sate până am ajuns.
– Dar cum ați aflat că părinții erau în comuna asta?
– Fratele meu Stere, fusese și el în București și a auzit de la niște prieteni că au ajuns în comuna lor niște moldoveni, unul care-i zice Ion ȚÎRU și atunci Stere i-a spus că omul acela e tatăl lui. Așa am aflat și eu unde ajunseseră și m-am dus după ei în comuna Toporu și într-adevăr i-am găsit și toți ne-am întors împreună cu căruțele. Am făcut 6 zile și 6 nopți până acasă.
– Deci, bieții oameni se stabiliseră chiar foarte departe de satul lor. Vaca o mai aveați la întoarcere?
– Erau peste 400 km. O aveam. În timpul ăsta făcuse și un vițel pe care l-au vândut și la întoarcere am plimbat-o și prin București.
– Povestiți-mi!
– Când am plecat de la Toporu la Mireșu am trecut prin București, am intrat pe Calea Rahovei, am coborât la Piața Unirii am continuat pe Calea Victoriei, pe la Arcul de Triumf și apoi spre Otopeni și mai departe până acasă.
– Ce s-a întamplat cu familia odată întorsă acasă?
– Au vândut porumbul, și au luat porc și păsări și au început să sape pământurile pe care le aveau. Își permiteau de acum ca din munca lor să-și pună deoparte și mâncare pentru iarnă. Noi copiii ne-am împrăștiat, cu timpul, ne-am așezat fiecare la casele noastre. Frații mei au fost și ei la București, întâi au făcut școli profesionale (dura 3 ani le dădea cazare mâncare și le asigurau și serviciu) și apoi își făceau drumul lor. Tatăl meu a trait până la 70 de ani iar mama 87. Mama a mai trăit după tatăl meu încă 17 ani.
– Să ne întoarcem la perioada în care, la 18 ani, ați ajuns la București.
– Atunci singura posibilitate să te întreții era să lucrezi la patron. Luai ziarul Universul și începeai să cauți printre anunțuri. Dacă n-aveai dovadă de rămânere în capitală, dacă te prindeau pe stradă jandarmii, autoritățile vremurilor de atunci, te trimiteau înapoi unde aveai domiciliul în buletin.
– Câți dintre oamenii tineri de azi și-ar putea imagina astfel de vremuri?
– Foarte puțini… Atunci eram tânără și aș fi vrut să mă plimb și eu prin București, îmi era drag, dar nu puteam pentru că-mi era frică de jandarmi.
– De ce? Doar nu făceați nimic rău.
– Nu făceam, dar dacă n-aveai buletin de București jandarmii te prindeau și te trimiteau din post în post până acolo de unde ai venit. Și eu nu voiam să plec din București.
– Cum, și când aveați serviciu mai trăiați cu spaima asta?
-Da! Dacă nu aveai dovadă de rămânere în capitală te trimiteau de unde erai.
– Și cu ce v-ați ocupat ca să nu vă intersectații cu jandarmii?
– M-am înscris la o școală pe Strada Regală din București, unde am făcut un curs de dactilografie, ortografie și corespondență comercială. Învățam să dactilografiem pe mașinile de scris. Cursul a durat 6 luni. Am obținut, la final, o calificare de dactilografă.
-V-a ajutat cursul acesta?
-M-a ajutat în sensul că mi-a plăcut foarte mult să învăț, dar cum aveam o singură rochiță, nu aveam îmbrăcăminte adecvată pentru un funcționar, deci nu m-a ajutat deloc certificatul obținut, căci nu am reușit să mă angajez.
– Și ce-ați făcut?
– M-am angajat la Atelierul de bobinat ață, al unui evreu, foarte cumsecade, domnul Simonis.
Dânsul se pensionase de la Banca Națională și își făcuse acest atelier, care se găsea pe stada Zețarilor, lângă Ștefan cel Mare, iar la Otopeni avea o fermă și o livadă numai cu cireși. Eram 6 fete angajate la atelier. Noi depănam, tricotam, făceam ibrișine, mulineuri. Dânsul avea un magazin pe Lipscani unde le vindea. Iar când nu aveam de lucru eu și Marieta, o colegă de a mea aveam toată casa lui pe mână. Băteam covoarele, spălam parchetul cu petrosin, îl dădeam cu ceară. Ne dădea să mâncăm și ne punea și prezente la serviciu.
– Om bun…
– Avea mare încredere în noi, ne ținea în casa lui. Noi nu furam. Chiar dacă eram săraci, părinții noștri ne-au învățat proverbul „Cine fură azi un ou mâine va fura un bou” așa că le-am dat ascultare și ne-a fost bine.
– În timpul ăsta nu ați mai încercat să vă angajați ca dactilografă? Că bănuiesc că vă făcuserăți și o ținută între timp.
-N-am mai încercat. Plăteam chirie. Nu puteam să stau la nesfârșit la sora mamei. Dânsa avea 4 copii și doar soțul ei lucra ca funcționar la Regie. Era foarte greu. N-ar fi putut să mă țină și pe mine. Acolo, în acest atelier am lucrat până s-a făcut naționalizarea, când domnului Simonis i-a fost luată fabrica.
-Și ce s-a întâmplat atunci?
– Am trecut de la patron la Tânăra Gardă, în Calea Rahovei, devenită mai târziu Fabrica de Tricotaje, Tricodava. Acolo am lucrat până la vârsta de 55 de ani, când m-am pensionat, acum 40 de ani.
– Înainte să ajungem la viața de pensionară, povestiți-mi vă rog și despre familie?
– Prima dată am fost căsătorită cu Constantin Voicu din Galați. Atunci se făcea Casa Scânteii. Eu acolo l-am cunoscut, printr-un unchi de al nostru. După un timp a trecut la Coperativa de frizeri. Acolo el a început să se schimbe pentru că la salonul unde s-a angajat era și coafură și frizerie. Înțelegeți ce vreau să zic… și într-un fel și eu m-am căsătorit cu el, mai mult, că să-mi fac buletinul…
– Este și un film „Buletin de București”, pe tema asta…
– Dar filmul s-a terminat cu bine, a avut un final fericit, noi, după 14 ani, după ce mi-am făcut buletinul de București, ne-am despărțit. Împreună am avut o fată, Viorica.
– Ce-ați făcut după divorț? În vremerile acelea probabil era și mai greu să divorțezi, decât în zilele noastre și nici nu erai apreciat pentru alegere….
– N-a fost ușor. După ce m-am despărțit am stat 4 ani nemăritată. Aveam un copil și mă simțeam obligată față de copil.
– Fata a rămas în grija dumneavoastră?
– Da! Am mers la tribunal și acolo a fost întrebată cu cine vrea să stea. Ea a spus că vrea și cu tata și cu mama. Mi-a fost încredințată mie și primeam de la fostul soț o pensie de întreținere de 100 de lei. Fata a mers la școală, a făcut și liceul, s-a căsătorit. E și ea, acum, bunică și are 70 de ani.
– Și după 4 ani de la divorț ce s-a întâmplat?
– O colegă de la serviciu care era controloară la CTC, tovarăsă cum se spunea atunci, m-a întrebat dacă nu vreau să mă recăsătoresc. I-am spus că eu am un copil la care nu vreau să renunț și dacă m-aș mai căsători ar trebui să găsesc pe cineva care să mă accepte cu un copil. Tovarășa aceea mi l-a prezentat pe Alexie Huțuleac. Ne-am plăcut si m-am căsătorit a doua oară.
– Dânsul era bucureștean?
– Atunci era stabilitit în București, dar la origine era din Cernăuți. Era în armată, în România, când nordul Bucovinei de unde era el, l-au luat rușii. Părinții lui au rămas acolo, în Rusia și a reușit să-i vadă abia după 25 de ani.
Întâlnirea/reîntâlnirea cu o parte din rudele din Moldova și URSS, după 25 de ani. Doamna Maria e așezată pe rândul de jos, a treia de la stânga la dreapta. În spatele dânsei este fiica cea mare, iar în față fiica cea mică.
-Doamne sfinte!
-Am fost într-o comună unde am întâlnit-o de fapt doar pe mama lui și restul rudelor. Pe tată îl duseseră în Siberia și nu s-a mai întors niciodată. Oamenii de acolo erau foarte buni, sinceri, primitori. Nouă ca familie ne-a mers bine, ne-am cumpărat apartament în București. De la serviciu luam bilete și mergeam în excursii Împreună avem o altă fată, pe Camelia care acum are 56 de ani. Soțul meu e mort de 30 de ani.
–Ați lucrat mereu numai în fabrica de tricotaje?
-Da! Era foarte greu, am lucrat în trei schimburi. Acum îi auzi pe oameni: vai, ce obosit sunt… Eu lucram la 3 schimburi și-mi venea să-I bat pe toți când trebuia să plec noaptea de acasă la serviciu. La Tricodava aveam un meșter foarte rău și dacă întârziai 5 minute, îți tăia 3 ore din pontaj. Altădată m-a văzut dormind, dacă poți spune că dormeam în picioare, și mi-a tăiat două ore.
– Ce om rău…
– Mă certam cu soțul meu și-I reproșam că nu e capabil să-și țină nevasta acasă și el zicea să mă duc să-I spun lui Ceaușescu. Dar până ajungeam la mașină îmi trecea. Eu veneam din Bucureștii Noi cu tramvaiul 6 până la gară și de acolo luam tramvaiul 2 până în Rahova. Și de parcă nu ar fi fost de ajuns meșterul rău pe care-l aveam, mai dădeam câteodată și peste un portar atât de rău, încât dacă nu ajungeai cu 5 minute înainte de începerea programului îți închidea poartă în nas.
-Cum, de tot?
– Da, te întorceai acasă, pierdeai o zi, erai absent în ziua respectivă. Era foarte rău, era vorba de viața ta de salariul tău. Era lume și lume, nu erau toți la fel. Alții erau cumsecade.
Eu lucram la recuperări tricotaje. Uneori mașinile se defectau, dacă nu erai atunci lângă ea și produsul era un rebut. Erau maldăre de deșeuri. Recuperam ce se mai putea dintre ele, dar eu niciodată nu m-am dus să pârăsc. Când am ieșit la pensie, o săptămână întreagă, zi de zi consecutiv am primit flori. În ultima zi de serviciu, când chiar s-a terminat, am mers cântând, din secție, până la poartă.
– Să înțeleg că vă bucurați că ieșiți la pensie?
– Da, m-am bucurat. V-am spus cât de greu mi-a fost și din cauza asta nu am mai dorit să mai rămân nici o zi după pensie.
– Cum a fost viața dumneavoastră în cei peste 40 de ani de pensie?
– Bucuria ieșirii la pensie m-a ținut o săptămână, după aceea mi-a părut foarte rău că m-am rupt de colegi.
Am muncit în grădină la țară. Am avut o capră, porc păsări, gospodărie frumoasă. Am avut grijă de mama mea la țară, am stat 7 ani cu ea acolo cât a fost bolnavă apoi am venit în București și am avut grijă de nepoți. Acum, uneori, mai am grijă și de strănepot. Iar de primăvară devreme până toamna târziu mă întorc la tot la țară acolo unde m-am născut.
– Acum nu mai vreți să rămâneți în București ca pe vremuri?
-Mie Bucureștiul mi se pare, acum, boală curată, să stau numai în casă. Sigur că mai ies și mă mai plimb și pe aici, mă duc să văd Lacul Morii, admir florile din grădina blocului, zambile, stânjenei, dar orice aș face, nu e ca la mine acasă. Am refăcut casă bătrânească și acum eu mă ocup doar cu grădina și cu florile. Avem sobă, avem lemne, avem apă, mă descurc.
– Doar singură, la 97 de ani?
– Da! Am un băț de care mă mai ajut, doar când ies din curte. N-am neapărată nevoie de el, dar îmi dă siguranță, pentru că-mi mai mai scârțâie picioarele.
–Scârțâie și ale noastre…
– Și mintea-mi mai fuge, uit, stau uneori pe loc și mă gândesc după ce m-am dus într-un anumit loc… Mă mai cert cu mine câteodată, dar singură mă împac când îmi spun că am atâția ani. Creierul meu, celulele lui nu au îmbătrânit? Sigur că nu mai sunt la fel.
– După exactitatea cu care-mi povestiți, parcă nu v-aș crede. Care să fie secretul longevității dumneavoastră?
– Necazuri am avut destule și griji de asemenea, dar eu nu am fost bolnavă. N-am luat și nici acum nu iau, aproape deloc pastille. Doamna doctor m-a sfătuit să mai iau din când în când câte o aspirină, dar iau foarte rar. Dar părinții mamei mele au trăit fiecare 105 ani.
Poate acesta o fi secretul…
Stau de multe ori și mă gândesc cum am ajuns eu până aici, până la vârsta de 97 de ani?
– Și Dumnezeu v-a iubit.
-Mult de tot. Am mers la Biserică de copil, țin posturile, pentru că așa am pomenit de la părintii mei. În în cele 7 săptămâni ale postului Paștilor, puteam să mor de dor de lapte și nu aș fi mâncat. Nici carne. Nimic.
În orice caz, când stau și vorbesc cu mine, cu trecutul, îmi spun că numai cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns până aici.
Vă mulțumesc că mi-ați împărtășit povestea dumneavoastră. Vă urez multă sănătate. Să ajungeți cu bine măcar până la vârsta părinților mamei dumneavoastră și spor la treabă, în grădină la țară!
-Vă multumesc!
26.09.2025
