Am primit de la viaţă mai mult chiar şi decât am visat!

Motto:

N-am să ajung pe culmi? Se poate…

Foarte bine.

Dar ceea ce am să ajung

Am să ajung prin mine!

Generalul maior medic prof. univ. dr. IOAN SÎRBU – Caracter puternic,generozitate, modestie şi prospeţime a spiritului:

Dacă ar fi să se scrie un studiu de caz despre cum se construieşte o carieră, Ioan Sîrbu ar fi cu siguranţă ales ca exemplu. Viaţa lui este acţiune în desfăşurare. A pornit din Plopşorul sărac al Gorjului pe drumul carierei medicale care l-a purtat, de atunci,  la fiecare câţiva ani într-o altă funcţie:

A condus Clinica de Implantologie Orală din Spitalul Universitar Militar Central în perioada 2000-2004.

A fost comandant al Institutului Medico–Militar în perioada 2002-2004.

A fost comandantul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central între 2004-2009.

A condus Direcţia Medicală a Ministerului Apărării Naţionale, prin care a coordonat întregul sistem medical militar din ţară.

Energia şi vitalitatea  lui sunt contagioase. Cu cât are în faţă o provocare mai mare, cu atât mai mult se ambiţionează să o depăşească: medic primar stomatolog, medic specialist în chirurgie oro-dentară, doctor în ştiinţe medicale, competenţă în implantologia orală şi în radiodiagnostic maxilo-dentar.

Ca profesor universitar şi sef al Catedrei de Implantologie Orală, Facultatea de Medicină Dentară din cadrul UMF Bucureşti a reuşit, de-a lungul anilor, să-şi valorifice ideile în propuneri, acţiuni şi fapte concrete materializate în 12 brevete de invenţie în domeniul Implantologiei Orale.

Este Preşedinte al Societăţii Române de Implantologie Orală şi Biomateriale, Preşedintele Institutului Român de Cercetare în Implantologie Orală, Vicepreşedintele Comisiei de Medicină Comparată a Academiei Române şi este autor a peste 10 proiecte de cercetare. Este de asemenea autor a 12 brevete de invenţie, autor a 5 manuale de specialitate, dar şi a peste 300 de articole publicate în ţară şi în străinătate.

 E un spirit liber, lipsit de inhibiţii, care spune ce gândeşte şi face ceea ce spune. Crezul său este că oamenii trebuie să evolueze, să fie implicaţi în acţiunile sociale.

Pentru el valoarea echipei e dată de valoare fiecărui membru în parte şi se construieşte acceptând, mai ales, provocările serioase în care profesionalismul şi adevărul ies întotdeauna triumfătoare.

– De unde veniţi domnule Sîrbu?

– M-am născut într-o familie minunată de ţărani gorjeni din satul Piscuri comuna Plopşoru – Părinţii Constantin şi Alexandra care m-au crescut şi educat au fost pentru mine fiinţele cele mai dragi de pe pămant, cărora le datorez ceea ce sunt. Mă simt ataşat şi legat de locul copilariei mele, există o legătură foarte puternică între mine şi toti oamenii din satul meu. Cred că este locul cel mai potrivit din lumea asta, în care, în copilărie poţi acumula energia necesară pregătirii pentru viaţă şi propulsării în a realiza tot ceea ce mintea omului poate imagina şi crede că poate fi realizat.

– Cine sunteţi şi cum a fost drumul dumneavoastră prin viaţă până azi?

– Sunt un om a cărui viaţă a fost şi este frumoasă şi care a avut de toate. Am avut greutăţi, am avut sprijin, altfel nu ştiu dacă le-aş fi putut învinge, am avut bucurii, multe succese, dar şi tristeţi şi neîmpliniri. Am muncit pentru a mi le reconsidera şi m-am bucurat de izbândă în multe împrejurări. Încrederea în propria-mi muncă plus energia nesfârşită şi educaţia care mi-a fost dăruită de părinţii mei, fiinţele cele mai minunate de pe întreg pământul m-au ajutat să merg înainte şi să-mi prefigurez o viaţă frumoasă, iar în profesia mea să promovez o nouă disciplină ceea ce mi-a dat posibilităţi de o extraordinara magnitudine. Aceasta a fost posibilă NUMAI după o muncă istovitoare, după numeroase încercări, dar şi eşecuri. Evident că mai ales neîmplinirile îţi  creează nelinişte şi te pot marca, dar am considerat că nu poţi să guşti din cupa succesului, fără a trece şi prin furcile caudine ale eşecului. Altfel spus, cred ca am reuşit în viaţă pentru că mi-am impus de timpuriu ţelul şi încă de mic copil am îndreptat către acesta întreaga mea energie. Am învăţat că succesul trebuie măsurat nu neaparat prin poziţia pe care o dobândeşti în viaţă, ci mai degraba prin obstacolele pe care trebuie să le depăşesti pentru a reuşi, iar în viaţa mea au fost şi multe obstacole.

– Datoraţi ceva obârşiei dumneavoastră?

– Cum să nu! În primul rând le datorez totul părinţilor mei, pentru că m-au născut, crescut şi educat. Datorez foarte mult şi oamenilor pe care i-am cunoscut în viaţa mea, mulţi dintre ei ajutându-mă să devin ceea ce sunt. Când  întâlnesc oameni din satul meu şi le citesc bucuria de a mă revedea, îmi dau seama că niciodată nu trebuie să uit locurile de unde am plecat. De aceea, am ridicat în comuna mea, Piscuri, un monument de suflet, un monument al recunoştinţei pentru locurile şi oamenii de unde am pornit. Iar ei m-au declarat cetăţean de onoare al comunei. La dezvelirea monumentului au participat şi au dat onorul, militari din celebrul batalion al  „Scorpionilor  roşii”,  precum şi Preasfinţia Sa Teofan, Mitropolitul, de atunci, al Olteniei, dar a fost şi un extraordinar prilej de a-mi revedea colegii şi prietenii copilariei mele, dar şi oamenii extraordinari din satul meu, eveniment care ne-a adus împreună şi ne-a oferit prilejul de a depăna amintiri şi a ne contura acţiunile de viitor.

– Cine v-a sprijinit în primii ani de căutări?

– Evident – părinţii mei, Alexandra şi Constantin Sîrbu. Ei mi-au dat viaţă şi cele necesare, spre a putea să răzbesc în hăţişurile ei. Pe lângă zestrea genetică, educaţia primită de la părinţii mei şi instrucţia oferită de primii mei dascăli din sat, a reprezentat bunul cel mai de preţ, din care mi-am extras seva şi energia pentru a izbutii. Un moment de cotitură a fost atunci când a trebuit să mă desprind de satul meu, să plec de acasă. La noi, la olteni, există o tradiţie: copilul cel mai mic e stâlpul părinţilor la bătrâneţe. Lui îi rămâne casa şi obligaţia de a-i îngriji la bătrâneţe. Într-o zi, după ce venisem de la prăşit, în curtea noastră a intrat diriginta mea, doamna profesor de biologie Victoria Puichiţă actualmente Volintiriu, un dascăl responsabil de viitorul elevilor ei. Intră în curte, se apropie de tatăl meu care bătea tacticos sapele, pregătindu-le pentru a doua zi şi îi zice: ,,Măi nea Costică, am venit să vă spun să-l daţi pe Ionică la Liceul Sanitar fiindcă e preocupat de şcoală şi eu îl văd ajungând un medic bun”. Tata a ascultat-o, apoi a început să bată din nou sapa, dar într-un ritm mult mai alert, semn că ceva nu-i convenea, se opreste brusc şi îi zice : ,,Ascultă doamnă, nu-i mai băga prostii în cap copilului. Cu ce vrei să-l ţin eu la liceu? Că n–am decât sapele astea, un plug în bătătură şi sufletul din mine”… A fost un moment dramatic şi pentru ei şi pentru mine care auzeam toată discuţia din locul în care mă pitisem. Pentru prima oară în viaţa mea, am simţit că interesul meu de copil îmi este pus în pericol, dar mai ales viitorul la care începusem să visez şi în care-mi puneam mari speranţe.

Îmi amintesc că văzând că nu se intereseaza să-mi prefigureze un drum pe care să-l urmez, să merg la o şcoală, deoarece momentul înscrierilor şi depunerii dosarelor era foarte, foarte aproape, am încercat să abordez acest subiect cu părinţii mei spunându-le că eu vreau să urmez o şcoală, să-mi fac un viitor şi că refuz să răman acasă aşa cum hotărâseră dumnealor. În acest context mi-au scăpat cuvinte pe care le regret şi acum, cuvinte prin care  le-am reproşat părinţilor mei: ,,de ce aţi mai făcut copii, dacă nu sunteţi în stare să-i creşteţi şi să le asiguraţi un viitor?” Nu ştiam ce durere le-am produs părinţilor mei lipsiţi de posibilităţi, care nu aveau cum să-şi ajute copilul deşi ştiu că şi-ar fi dorit să o facă din tot sufletul. Atunci însă nu m-am putut apăra altfel, iar drept răsplată am primit  prima palmă de la tatăl meu de am simţit că m-am desprins de pământ, însoţită de o replică ce-mi aminteşte de  Moromote: ,,cine eşti tu să mă  judeci pe mine?“ Avea dreptate! După reacţia părinţilor mei am înţeles atunci cât de aspră e judecata copiilor…

– Copiii dumneavoastră vă judecă?

– Probabil că da. Încerc însă, să nu le dau ocazii fundamentale şi niciodată să simtă sau să creadă că nu-i ajut în a-şi înfăptui năzuinţele. Spre deosebire de posibilitatea părinţilor mei, eu mă aflu în situaţia de a le susţine proiectele şi a le pun la dispoziţie toate posibilităţile mele materiale, spirituale în a-şi croi un viitor aşa cum şi-l doresc ei.

-Ce a urmat după această discuţie?

– Am hotărât să-mi iau viaţa pe cont propriu şi împreună cu prietenul meu Ion Piscureanu (poreclit  Lupu), sărac, ca şi mine, am hotărât să mergem la şcoală şi am hotărat să fugim la Bumbeşti-Jiu la Grupul Şcolar de pe lângă I.M.Sadu şi să ne pregătim în meseria de strungar. Ne-am dus la nea Vasile, un consătean mai cu stare, la care fusesem la prăşit câteva zile şi i-am spus că ne-au trimis părinţii să ne dea banii. I s-a părut lui ceva suspect în cererea noastră, dar în cele din urmă ne-a plătit. Desculţi şi sumar, dar mai ales modest îmbrăcaţi, am trecut peste deal la şoseaua naţională şi de acolo spre Târgu Jiu. Am urcat pentru prima dată într-o maşină de ocazie, un camion descoperit şi pentru ca totul să fie cu noroc, a început ploaia – ajungând la Tg-Jiu – ciuciulete, noroc că era vara şi ne-am uscat repede. Eu nu mai văzusem oraşul decât de două ori, la olimpiadele şcolare pe care le atacam etapă cu etapă, ajungând la faza judeţeană de la Tg-Jiu, însă de aici, de fiecare dată, de la liceul Tudor Vladimirescu, locul unde se ţineau aceste olimpiade cu profesorul însoţitor mergeam direct la autogară pentru a ajunge acasă. Ajunşi în oraş ne-am cumpărat tenişi chinezeşti şi apoi, am mers spre Sadu, fiindcă auzisem noi că la şcoala profesională de acolo ne dădeau haine, mâncare şi cămin gratis. Dobândeam o meserie şi aveam să fim pe picioarele noastre. Surprinzător, şi aici era concurenţă. Din păcate, prietenul meu nu a reuşit şi pentru că nu mai aveam bani de întoarcere acasă, am rămas câteva zile şi am lucrat la strânsul fânului în Bumbesti-Jiu.

– Cum aţi fost primit la întoarcere?

– Tata m-a găsit în curte şi m-a iertat. I-am spus că am intrat la şcoala profesională şi că o să mă fac strungar. În timpul şcolii mi-am păstrat obiceiul de a învăţa şi m-am făcut remarcat. Am participat la concursurile pe meserii. Am atacat fază după fază, etapă după etapă, până la Bucureşti la Grupul şcolar 23 August, unde s-a ţinut faza naţională a concursului. Am câştigat ,,Strungul de aur” şi m-am simţit cât China de mare. Pe drumul de întoarcere, maistrul Proteşescu mi-a povestit că unul din regretele domniei sale, e că nu a rămas în armată după ce făcuse stagiul militar, ca sanitar. Gândul ăsta mi-a rămas întipărit în minte. M-am înscris la liceul seral. Lucram în schimburi. O săptămână schimbul I şi două schimbul III, ca să pot să fiu prezent la cursuri. Adormeam de multe ori cu capul pe universal, nu vă pot spune de câte ori nu mi-a sfârâit şpanul încins pe piept, numai Dumnezeu m-a protejat. A trebuit apoi să merg în armată. Mi-am amintit de discuţia cu maistrul Proteşescu din tren. Aşa că am ales să mă fac subofiţer sanitar, spunându-mi că oricum va fi mai bine ca în fabrică. Poate că aş fi putut să încerc un concurs de admitere la Politehnică, însă stiam că o să mă întorc tot într-o fabrică ceea ce pentru etapa respectivă nu mai corespundea opţiunilor mele. Medicul, care ne-a făcut vizita medicală, m-a întrebat unde vreau să merg. Eu i-am spus că vreau să mă fac subofiţer sanitar, dar că ofiţerii care se ocupau de recrutarea mea şi a dosarului de admitere vor să mă trimită la maiştri militari, sau la şcoala  de ofiteri în domeniul tehnic.

,,A, vrei să te faci doctor? Lasă că scriu aici apt pentru Şcoala de subofiţeri sanitari şi după mine se stinge lumina, n-au ce să-ţi mai facă. Pune mâna pe carte şi succes!”.

Aşa am făcut. L-am căutat în anii din urmă, să-i fiu recunoscător, căci intervenţia lui a fost hotărâtoare în împlinirea destinului meu, dar n-a fost de găsit. Am avut însă şansa să-l revăd, mai precis m-a căutat dumnealui când devenisem Comandantul Spitalului Militar Central – având nevoie de asistenţă medicală, însă mi-am dat seama că nu-şi amintea de vizita medicală memorabilă, în care mi-a decis viitorul, ci aflase că sunt din Gorj şi în acest context mă aborda, cum fac gorjenii între ei. La externare văzând că era bine-refăcut şi bucuros că a primit toată atenţia mea şi a medicilor care l-au îngrijit (evident, monitorizaţi foarte atent de mine), i-am făcut “un remember”, iar după aceea i-am furnizat mai multe amănunte despre decizia dumnealui, evident că şi-a adus aminte şi mare ne-a fost bucuria!

Am plecat la Focşani. Eram 11 pe un loc. Am reuşit, iar după 2 ani, la absolvire, am devenit şef de promoţie. Repartiţiile se făceau după medii. Eram într-o instituţie selectă, civilizată şi dreaptă – Armata. Urma să vină o autoritate de la Bucureşti de la Direcţia Medicală a Armatei, care coordona atunci, ca şi acum, tot serviciul medical al armatei. Era o tradiţie în şcoală, ca pentru şefii de promoţie să se scoată locuri într-un spital militar, dar eu voiam să ajung undeva, mai aproape de casă, de părinţi. Doctorul Danieliuc m-a sfătuit să aleg Spitalul Militar din Bucureşti, că de acolo am să-mi pot ajuta mai bine şi mai eficient părinţii. ,,Ora exactă se dă de la Bucureşti”, mi-a spus.

Am intrat pe poarta Spitalului Militar, cu un geamantan, în care aveam doar câteva efecte militare, dar şi multe idealuri. Era toată zestrea mea. M-am rugat la Dumnezeu, să mă ajute să devin medic. Aveam impresia că întru într-un Templu. Am fost repartizat la chirurgie maxilo-facială unde am întâlnit nişte oameni minunaţi. Comandantul m-a întrebat ,,ce faci măi tinere, unde dormi diseară?”. Încercasem să-mi găsesc ceva, dar am venit în Bucureşti imediat după cutremurul din 1977 şi erau mari probleme atunci în ceea ce priveşte locuinţele de serviciu pentru militari. Mi s-a oferit o cameră în spital şi am dormit la dermatologie, într-o rezervă, timp de 3 ani. La Chirurgie maxilo-facială, am cunoscut omul care a fost îngerul meu păzitor, domnul General medic dr. Gheorghe  Stănicioiu, care era şeful de secţie şi de clinică, iar ulterior a devenit comandantul spitalului. M-a tratat ca pe propriul copil. Mergeam la dumnealui acasă şi mă lăsa în bibliotecă, biblioteca unui mare profesionist  care aproape-mi aparţinea. Atunci mi-am dezvoltat mai mult dorinţa de a deveni medic. Nu am dat examen la facultate în primii ani, nici nu puteam, deoarece aveam un contract cu armata, care cheltuise nişte bani cu şcolarizarea mea şi eram legat de prevederile acestui contract care printre altele prevedea că timp de 6 ani eşti obligat să activezi în domeniul în care ai fost şcolarizat. Practic era o formă de a avea forţa de muncă asigurată. Apoi, când am dat admiterea, nu am reuşit în primii ani. Veneam după un liceu făcut la seral şi existau goluri în pregătirea mea. În sfarşit, în 1990 am devenit student al Institutului Medico-Militar, Facultatea de Stomatologie, cea pe care mi-o dorisem. Am terminat ca şef de promoţie cu media generala de absolvire 10 absolut, pentru prima data liderul de promoţie pe ţară fiind un student militar.

– Cum a fost trecerea de la Stomatologia Generala la Implantologia Orala?

– Imediat după terminarea facultăţii, am avut şansa să obţin o bursă în Statele Unite, la Clinica Domnului Prof.Univ.Dr.Leonard Linkow – New-York University, în locul cel mai potrivit din lume privind instrucţia în domeniul implantologiei orale. Cochetam cu Implantologia Orala încă din studenţie. Imediat după susţinerea lucrării de diplomă, student fiind, am avut şansa să fiu cooptat într-o echipă de cercetare cu cadre universitare din Facultatea de Stomatologie şi cercetători de la Institutul de Mecanică Fină Bucureşti, având drept scop a realiza un implant dentar în Romania-pentru români, mie revenindu-mi sarcina de a face activitatea experimentală pe animale de laborator. Această temă a fost şi subiectul lucrării mele de diplomă. Am avut posibilitatea să beneficiez de Laboratorul de Medicină Experimentală al Spitalului Militar (eu fiind student militar al Institutului Medico-Militar), laborator în care am operat 7 câini cărora le-am inserat 17 implanturi, pe care le-am studiat în evoluţie, reacţia corcină-genetică, dar şi integrarea osoasă în diferite etape de osteo-integrare.

Aceasta etapa a fost poate cea mai importanta în implicarea mea ulterioară în cercetare.

Am participat la un Congres, la Atena, cu domnii profesorii Nicolae Gănuţă, pe atunci Decan, şi Mihai Augustin, de la Spitalul Militar, Congres la care a fost prezent Domnul Profesor Leonard Linkow, şeful Clinicii de Implantologie Orală de la New York University. M-a impresionat profund. A vorbit 6 ore continuu. A  luat o pauză de doar 15 minute, la cererea sălii. A proiectat mii de cazuri pe care le-a explicat şi etapizat, a prezentat soluţiile de tratament efectuate, precum şi rezultatele acestora. La finalul prezentării, a promis o bursă celui care va răspunde corect la 10 întrebări din cazurile prezentate, competiţie la care ne-am înscris 24 de medici din Italia, Grecia, Germania,Turcia şi Spania. Câştigătorul am fost eu.

Bursa a durat 8 luni în primul an, ianuarie-august 1996, 6 luni în a doua etapă –februarie-iulie 1998. A fost şansa mea care, de fapt, mi-a prefigurat profesia. Mă aflam în locul cel mai select din lume, în care am trăit cele mai profunde sentimente profesionale. Lucram cu un geniu, cu un inventator care avea la activ 117 brevete. Respiram lângă el. După prima intervenţie pe care am avut-o împreună, Domnul Profesor Linkow mi-a făcut cel mai frumos compliment din viaţa mea, adresându-se personalului clinicii spune: ,,astăzi operând cu John, am simţit că am 4 mâini”. Mi-a propus să rămân acolo, asigurându-mi o carieră de excepţie şi mulţi bani. America mă fascina, dar după 6 luni mi-era deja dor de fiecare fir de iarbă de acasă. Dacă oferta venea în primele 3 luni poate că aş fi acceptat, dar dupa 6 luni de străinătate nu-mi mai trebuiau nici bani, nici glorie. Apoi eram medic militar – ce ar fi spus şefii mei, colegii mei din sistemul medical militar când ar fi aflat că eu, căpitanul medic – Dr.Ioan Sârbu, am ales să rămân în America? Ce dezamăgire ar fi fost pentru părinţii mei care-şi puseseră mari speranţe în mine, în a traversa bătrâneţea mai uşor! Asa se face că am revenit cu toată experienţa acumulată acasă, mi-am suflecat mânecile, m-am apucat de treabă şi am făcut carieră în implantologie. Am simţit că sunt foarte aproape de a-mi satisface un vis la care în copilaria mea aproape că îmi era frică să mi-l prefigurez, dar până la urmă am primit de la viaţă chiar mai mult decât am visat. În 1997 – urmare a lucrărilor ştiinţifice promovate şi a protocoalelor de tratament publicate şi acceptate pe plan international am devenit membru al ACADEMIEI AMERICANE DE IMPLANTOLOGIE ORALA. Practic, pornind de la realitatea că ,,visul dă putere visătorului”,am reuşit să-mi dau curs dorinţei de a performa în profesia mea medicală. Implantologia Orala rămâne pentru mine “Regina stomatologiei moderne” şi în toată viaţa mea am militat pentru a-i promova rangul şi a o disemina prin studenţii mei şi prin medicii pe care anual îi pregătesc pentru a-şi însuşi tainele Implantologiei Orale şi a se certifica prin obţinerea Atestatului în Implantologie Orală. Prin aceasta nobilă specialitate din domeniul medicinei dentare, practicienii stomatologi oferă pacienţilor un beneficiu incomemsurabil, astfel că funcţiile: masticatorii, fonetice şi fizionomice, care sunt perturbate odată cu pierderea dinţilor, sunt recuperate integral – cu suferinţa minimă- utilizând procedee medicale moderne de chirurgie şi protetică. Dumnezeu mi-a dăruit în viaţă şansa de a oferii semenilor mei sănătate –ştiind că sănătatea reprezintă bunul cel mai de preţ pentru fiecare dintre noi, dar şi şansa de a le oferii colegilor mei mai tineri instrucţie, ceea ce mă face să mă simt un privilegiat al sorţii.  Referindu-mă la discipolii mei, ştiu că prin bagajul de cunoştinţe şi exerciţiile de îndemnare pe care le-am furnizat, Şcoala de Implantologie Orală din România va dăinui şi ca multele protocoale de tratament pe care le-am promovat,  vor rezona şi vor fi utile confraţilor mei medici.

– Care a fost lecţia pe care aţi învăţat-o în cei cinci ani petrecuţi în fruntea Spitalului Militar?

– Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr.Carol Davila a fost instituţia care m-a consacrat, în care am avut şansa să devin mai întai medic, din subofiţer sanitar, apoi şef de secţie şi, în ultimă instanţă, comandantul acestei prestigioase unităţi sanitare – Nava Amiral a medicinei militare româneşti. În tot acest interval am învăţat o mulţime de lucruri. În primul rând, chestiuni care privesc managementul unei astfel de instituţii medicale, fără de care n-aş fi  reuşit să o conduc şi să o performez. A trebuit, practic, să reformez instituţia, s-o scot dintr-o stare de supravieţuire, de inertie în care se afla în acel moment. Performanţa unei unităţi sanitare înseamnă în primul rând implicare, mobilitatea întregului personal şi motivarea acestuia, dezvoltarea profesională – instrucţia şi nu în ultimul rând, condiţii moderne de investigaţii şi tratament. A fost o chestiune de curaj, din care n-au lipsit travaliul şi zbuciumul prin care a trebuit să trec. Evident că, reacţiile din partea presei şi a celor pe care am îndrăznit să-i scot din inerţie, nu au întârziat să apară. Ele nu au făcut altceva decât să mă mobilizeze, să mă încurajeze. Am învăţat să lucrez în echipă, să cer echipei şi să performez cu ea. Ofiterii medici tineri au preluat conducerea secţiilor şi clinicilor de specialitate, dovedind că sunt capabili să le asigure managementul de performanţă. Trimiterile la cursurile de specializare s-au triplat, pavilioanele s-au reînnoit, tehnica şi aparatura veche au fost înlocuite, spaţiile de cazare ale bolnavilor seamănă tot mai mult cu cele europene moderne, logistica unităţii se apropie tot mai mult de standardele euroatlantice. Am luat în primire „un spital de rang orăşenesc” şi  am lăsat în urma mea „un Spital Universitar” cu tot ceea ce presupune acesta, adică am înfiinţat  clinici universitare, echipamente medicale moderne şi un personal medical de înaltă pregătire profesională, cu o perspectivă care rivalizează cu orice altă unitate sanitară  de prestigiu din  România. În Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central – Dr. Carol Davila” în care se tratau, prin internare sau ambulatoriu, peste 200 de mii de pacienţi şi circa 600-700 de studenţi medicinişti ce se instruiesc în spital şi  îşi desăvârşesc pregătirea peste 400 de medici rezidenţi militari şi civili. Am ridicat şi o biserică în curtea spitalului pornind de la realitatea că dacă de vindecarea trupului se ocupa medicul, Biserica se ocupa de vindecarea sufletului.

– Sunteţi şi profesor universitar şi cercetător ştiinţific, aşadar alte noi încercări.

– Mi-am dorit să intru în mediul universitar unde eşti obligat să-ţi menţii un anumit standard profesional în faţa studenţilor şi a pacienţilor, deoarece în prezenţa lor dai examene zilnic. În palmaresul meu atârnă, cu greutate – 12 brevete de invenţii în domeniul implantologiei orale, peste 300 de lucrări ştiinţifice susţinute în ţară şi în străinătate, alte peste 100 publicate în reviste de specialitate româneşti şi străine, 5 cărţi în domeniul stomatologiei şi implantologiei şi, nu în ultimul rând, peste 15.000 de implanturi inserate şi restaurate protetic, care au făcut fericiţi un număr considerabil de pacienţi.

– Aveţi un parcurs mai mult decât impresionant…

– În toţi anii aceştia, nu am făcut alceva decât să evoluez profesional, lucru care până la urmă este o datorie a fiecăruia dintre noi. Am încercat să nu rămân ,,încremenit în proiect” aşa cum foarte frumos spunea Petre Ţuţea.

– Şi se vede treaba că aţi şi reuşit, căci deşi sunteţi încă un om tânăr, aţi avut încercări  cât alţii în 10 vieţi. Cum se vede acum viaţa dumneavoastră, privind înapoi, dar nu cu mânie, ca în titlul celebrului film?

– Privind retrospectiv, pot spune că toate etapele din viaţa mea îmi stârnesc emoţii şi bucurii. Referindu-mă la începuturile vieţii mele profesionale – respectiv la perioada în care am fost strungar, vă pot spune că din această profesie am învăţat o multitudine de lucruri. Cu ajutorul ei am căpătat deprinderi, mi-am dezvoltat, fiind căpitan medic stomatolog, reflexele şi reacţiile şi am învăţat să fiu riguros, pentru că instrumentul pe care-l utilizam la măsuratul pieselor pe care le executam, era în principal micrometrul – iar unitatea de măsură – ,,micronul”! Nu am făcut politică. Mi-am păstrat autonomia profesională. Am fost doar eu, cu meseria mea, cu instrucţia mea şi cu conştiinţa mea. Le datorez mult oamenilor care m-au ajutat, pe care i-am respectat, i-am cinstit şi nu i-am făcut  de ruşine.

– Ziua unui medic este un caleidoscop în continuă mişcare, format din activităţile la clinică, ştiinţifice, de cercetare, de publicare, activitate didactică şi, nu de puţine ori, administrativă. Cum reuşiţi să vă ierarhizaţi priorităţile pentru o eficientizare optimă a celor 24 de ore?

– Toate enumerările făcute de dumneavoastră reprezintă priorităţi dacă ele sunt subsumate interesului bolnavului şi dorinţei permanente de a avea performanţe.

– Este firesc să vă întreb şi care sunt preocupările extraprofesionale care vă aduc relaxare după orele petrecute în sala de operaţie? 

– Deşi activitatea profesională îmi ocupă cea mai mare parte din timp, un rol important pentru echilibrul meu sufletesc îl au clipele petrecute alături de familie alaturi de Valentin, fiul meu, care-mi calcă pe urme, îmbrăţişând cariera medicală militară, dar mai ales de fiica mea, de patru anişori, Maria-Alexandra pe care mi-a dăruit-o frumoasa mea soţie Manuela Sîrbu, avocat şi lector universitar în domeniul dreptului.

– Ce sentimente vă leagă de locurile natale?

– Acasă mă  întorc întotdeauna cu mare drag şi cu plăcere, fiindcă mă simt legat de oameni şi locurile de acolo. Am încercat să întorc din datorii, dar sunt conştient că niciodată n-am să pot să dau înapoi cât am primit. M-am dus o dată chemat de o situaţie limită, în urmă cu câţiva ani, când tatăl meu făcuse un accident vascular.  M-am întrebat în drum spre casă, cum ar arăta viaţa mea fără părinţi? Eram general, medic, profesor universitar, dar mi-am dat seama, că eu nu sunt pregătit psihologic pentru un astfel de eveniment. Atunci am reuşit să-l aduc cu mine la Bucuresti şi împreună cu colegii mei din Spitalul Universitar Militar Central Dr.Carol Davila Bucuresti, iar cand l-am condus înapoi acasă, într-una din zile când mă odihneam, nici nu pot să vă spun în cuvinte, ce bucurie am simţit când, după prânz, adormisem şi m-am trezit cu mama lângă mine, mângâindu-mă prin păr. Am avut senzaţia că ceva mai frumos pe lumea asta nu mai poate să existe. Acum, când părinţii mei nu mai sunt, mă simt vinovat că nu m-am dus mai des la ei, ca să retrăiesc astfel de clipe, să-i mângâi şi să fiu mângâiat.

– Aici, la Bucureşti, sunteţi căutaţi de mulţi gorjeni şi nu numai. Umblă vorba că nu refuzaţi pe nimeni…

– Da, mulţi gorjeni care au nevoie de asistenţă medicală nu neaparat în domeniul specialităţii mele, mă caută şi e adevărat, că nu am refuzat pe nimeni când au venit la mine. I-am primit şi tratat cu mult drag, pricepere şi dăruire şi la Clinica de Medicină Dentară şi Implantologie Orală privată. E mare lucru că oamenii, fie ei simpli, fie personalităţi ale ştiinţei, culturii, sau vieţii militare şi politice româneşti, vin la tine cu încredere şi speranţă. Asta îmi dă curajul şi puterea de a merge mai departe.

– Vă mulţumesc, domnule profesor, pentru că v-aţi făcut timp să stăm de vorbă şi, la final, vă rog să adresaţi un gând gorjenilor.

-Transmit gândul meu bun tinerilor gorjeni, pe care îi îndemn să fie perseverenţi cu idealurile lor, să fie dedicaţi muncii lor, cu pasiune şi responsabilitate. Să fie încrezători, că totul e posibil, că dorinţele mari se pot transforma în minuni.  Povestea vieţii mele este dovada că visul dă încredere şi putere visătorului. Îi îndemn:

• Faceţi-vă timp să lucrati – acesta este preţul succesului!
• Faceţi-vă timp să gânditi – aceasta este sursa puterii!
• Faceţi-vă timp să dăruiti.-viaţa este prea scurtă pentru a fi egoişti
• Faceţi-vă timp sa râdeti – râsul este muzica sufletului.

Tuturor consătenilor şi prietenilor mei din copilarie, gorjenilor în general, celor care cred ca le pot fi de folos, aşa cum s-a întâmplat şi până acum, le spun să nu ezite să mă caute. Vor avea tot sprijinul meu, căci simt uneori, că doar văzându-i, îmi trece dorul de acasă.

Interviul a fost publicat în ziarul “Viaţa în Gorj”, în data de 10.12.2009 şi a fost actualizat în aprilie 2016

Comentarii

comentarii