A fost ieri. Pentru mine a fost o zi teribilă. M-am trezit de la ora 4 și un pic, dintr-un vis „minunat”, cum avea să–mi fie și ziua. Fiindcă somnul își luase zborul, m-am ridicat să lucrez un pic, pentru mine și visurile mele. Când a venit vremea, am plecat spre serviciu, pe jos cum, merg de ceva vreme. O jumătate de oră, în fiecare dimineață. Nu știu ce ar însemna asta pentru alții, dar pentru mine e chiar o binecuvântare, Gluga pe cap, masca pe nas și telefonul la ureche, făcând ce știu eu cel mai bine, dau din gură. Ajung la SIR, un magazin, aproape de Lujerului, acolo trebuie să traversez un bulevard mare, Șoseaua Virtuții, pentru cunoscători. Sunt 3 semafoare, câte unul pentru fiecare sens ale străzii și la mijloc un al treilea semafor, pentru Tramvaiul 41. Am trecut la primul semafor pe verde, cuminte, deși nu fac asta întotdeauna. La mijloc, era oprit în stație tramvaiul care-mi venea din stânga. Era la, doar doi pași de mine. El avea verde, eu aveam roșu, dar fiindcă încă nu închisese ușile și eu eram încălțată lejer, m-am gândit, să-I tai calea. M-am uitat spre el, la vatman, i-am văzut privirea tăioasă, dar din doi pași am fost pe refugiu. Semaforul meu era roșu în continuare, dar scăpasem. Nu de tot, abia acum am văzut, că din dreapta, tot la doi pași, nu mai stătea, ci venea celălalt tramvai. N-am mai sărit și în fața lui. Am hotărît să rămân pe refugiu, la mijloc singură între ambele tramvaie în mișcare. Pornise și cel din dreapta. Abia atunci mi-am dat seama cât de mică, cât de îngustă e distanța dintre două tramvaie paralele aflate în mișcare. Au fost doar câteva secunde, dar mie mi s-a părut că a durat o veșnicie. Eram destul de speriată, dar, ca să salvez aparențele, tineam în continuare telefonul la ureche și încercam ca persoana dragă de la celălalt capăt al firului, să nu-și dea seama ce simt, prin ce trec. La cealaltă ureche, „prietenul meu” vatmanul care pornise din stânga, a deschis geamul și s-a oprit puțin în dreptul meu și m-a bălăcărit în fel și chip. Pe bună dreptate. L-am ignorant, adică n-am ripostat, i-am mulțumit, în gând lui Dumnezeu și lor, celor doi vatmani, că amândoi au mers foarte încet, să nu mă panichez mai rău și evident să nu mă agațe. Am scăpat doar cu sperietura. Mi-am continuat drumul spre serviciu, unde aveam foarte, foarte multă treabă. M-am, gândit că era mai bine așa, că nu mai aveam timp să mă lamentez. Nu beau cafea, mai niciodată, dar avînd în vedere că eram trezită foarte devreme, că aveam nevoie de multă energie și că mă afectase incidentul povestit, m-a pus naiba, pe la ora 1 să-mi fac un pliculeț, nescafe 3 în 1. Mă rog, ziua a fost în regulă. Am avut randament. Seara am plecat spre casă, cu gândul să-mi gătesc ceva, că tot amânasem de două zile, dar până să ajung, astrele s-au aliniat în așa fel, încât a trebuit să lucrez iar pentru visul meu. Am mâncat niște fructe și-am trecut din nou la treabă. După vreo trei ore mi s-a părut că mi se face rău. Nu era doar o părere. Pastilele mi le luam după capul meu rotund cu minte în colțuri. Oboseala și cafeaua și vârsta își spuneau cuvântul în cor. Așa, cu o a doua sperietură teribilă s-a încheiat minunata mea zi, a îndrăgostiților.
15.02.2024
