Sfârșit de august început de septembrie! 2017! Și anul acesta, întocmai ca în ultimii 5-6 ani, împreună cu mami, am reușit să ne petrecem, vorba vine să ne petrecem, 8-9 zile la țară. Scriu aceste rânduri și pentru aducere-aminte, dar și cu gândul atât la cei care mi-au urat concediu plăcut și pentru cel care m-a dojenit, este adevărat, cu blândețe, că nu-mi arăt mai niciodată fața de tărancă. Eu cred că mi-am arătat-o ori de câte ori am avut ocazia, dar voind totuși să fiu receptivă la critici, voi încerca să-mi întregesc portretul și să încropesc retroactiv, banalul meu jurnal de tărancă sau jurnalul unei tărănci banale… .
Vinul nu-mi place, rareori gust o jumătate de pahar, dar în amintirea strugurilor dulci care se făceau odinioară, gaiard, noc și roșioară, soiuri primitive, dar extrem de bune, și ca mama mea să fie mulțumită de mine, m-am gândit să mă duc să smulg buruienile și rugii, să rup lăstarii și să mai leg din nou via acolo unde era cazul. Și era cazul mai peste tot. În primele zile încă era foarte cald. Eram alergică la buruieni și la soare, strănutam continuu, nasul îmi curgea, pielea vai de ea, picioarele (de parcă aș fi jucat la cărămidă), mâinile și unghiile mele ajunseseră rapid într-o stare jalnică. Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, în a doua zi la vie, a avut loc un incident, aproape un accident. Am auzit o bufnitură și un scâncet slab și am împietrit la gândul că cineva mi-ar fi lovit cățelul. N-am avut curaj să mă mișc, pentru că în clipa aia nu știam cum să reacționez, dacă l-aș fi văzut lovit sau și mai rău. I-am urmărit din locul în care eram cum s-au dat jos din mașină s-au uitat împrejur, de fapt ei se uitau la mașină și au plecat. Abia la 2-3 minute după ce au demarat în viteză mi-am luat inima în dinți și m-am dus să văd ce se întâmplase. Nu era nicio urmă și nici câinele nu era, nici viu nici mort. Am lăsat via și cu speranța vagă că mi s-o fi părut, am început disperată să-l caut, dar nu era nicăieri. A apărut abia după câteva ore, lovit la gură și la picioare, dar era viu și asta însemna foarte mult.
Operațiunea cu via am repetat-o aproape în fiecare zi, nu de dimineața până seara, ci cam două ore dimineața și două ore seara. N-am reușit să o scot la lumină pe toată, dar în mare parte locul a fost sfințit.
V-am spus că vinul nu-mi place, dar țuica o detest din toată ființa. Doar gândul la mirosul de țuica e suficient să-mi strice ziua și totuși am mers și-am adunat și prunele. Am avut ceva noroc, că erau destul de puține și în două – trei ore am rezolvat cazul. De ce am făcut-o? Ca să-i fac pe plac mamei! Nu în sensul că s-ar îndeletnici cu aceste licori, că nici ea nu vrea să le vadă, ci în sensul că vrea să calc pe urmele ei, să fac ce făcea ea odinioară.
Am săpat ardeii și varza și deși sunt de principiul, să ude Dumnezeu grădina, la indicațiile prețioase ale mamei și surorii, în trei seri am fost și la udat. Doar în trei seri, fiindcă în celelalte seri nu doar că mă dădeam lovită, ci chiar eram după o zi de alergătură continuă și în plus chiar a intrat Dumnezeu în rol și a sfințit locul mult mai bine decât aș fi făcut-o eu vreodată.
Duminica și într-o altă zi în care a fost sărbătoare (iartă-mă Doamne!) ar fi trebuit să mă odihnesc, dar eu am șters geamuri și uși și am făcut curățenie. Nu mai știu în ce zi am făcut curat la găini, ocazie cu care m-am pricopsit cu niște păduchi. Apoi, în trei sau patru din zilele petrecute am spălat haine. Aveam o Alba-lux, dar nu m-am mai obosit să o pun la treabă. Eu am fost o veritabilă mașină de spălat.
Evident că toată perioada a trebuit și să gătesc și am făcut-o. I-am ajutat un pic sora mea (la începutul perioadei) și pe soțul meu (la finalul perioadei) la făcutul bulionului. Deși din Zodiacul femeii șarpe, adică eu, știu că: pentru femeia șarpe moda nu e un secret, bucătăria da, am făcut și anul acesta cea mai bună zacuscă din lume.
De voie, dar mai mult de nevoie, a trebuit să rugăm un vecin să ne taie o găină, care mai avea câteva ore și murea de bătrânețe și eu a trebuit să o desfac. Mai avusesem o experiență la fel de neplăcută cu cocoșul la Paști. În fine, am reușit să o fac cu chiu cu vai, dar aici mă recunosc perfect în femeia șarpe și am concluzionat că eu niciodată nu voi mai face asta.
Cum nu aveam nici timp și semnalul la telefon era pe cartelă, adică doar când voia el și cum mami era extrem de nefericită când mă vedea cu telefonul în mână, rețelele de socializare plângeau după mine și aplicația mea favorită continua să mă mențină în subsolul clasamentului.
Asta a fost tot și am supraviețuit. Tot eu sunt și cea de la țară și cea de la târg! Mă adaptez în ambele ipostaze și chiar dacă nu percep viața la țară ca fiind deloc ușoară, mai mereu, după o astfel de perioadă, mă încercă regretul că am sfințit prea puține locuri, că am lăsat prea puțin în urma mea și la fel ca în viață, că timpul a zburat prea repede…
11.09.2017
