Crescând în preajma bunicii din partea tatălui, muma Ioana, cum îi spuneam eu, m-am deprins, ba chiar mi-am însușit pe nesimțite, anumite obiceiuri și experiențe sufletești, adânc înrădăcinate în viața ei.
De exemplu, o stare de neliniște, de îngrijorare, de teamă, ne încerca pe amândouă destul de devreme (să fi avut eu, 8-9 ani) și suficient de des. Dacă părinții mei veneau acasă, mai târziu, fie și numai cu 5 -10, minute față de ora obișnuită, ea se uita panicată la ceas, parcă număra secundele și-mi repeta fără întrerupere, că sigur s-a întâmplat ceva rău, că altfel ei ar fi ajuns demult.
Niciodată nu s-a întâmplat nimic rău, părinților mei, dar, de la acele discuții, mie mi s-a întâmplat să mi se cuibărească în suflet teama și ani buni, de atunci încoace, la orice întârziere, de orice fel, a celor dragi să intru în panică.
M-am lecuit, într-un fel, după ce m-am căsătorit, când soțul meu obișnuit cu programul lui de celibatar, a continuat, o vreme, să ajungă destul de târziu, acasă.
Nu vă grăbiți, să trageți concluzia, că întârzia pentru că, nu voia să fie cu mine. Și varianta asta era valabilă, dar, doar uneori. De cele mai multe ori întârzia, oarecum, justificat. Fiind plămădit un pic altfel, decât mulți dintre noi, nu cunoștea și nu știa să aplice expresia ,,lasă bă’ că merge și așa’’. Nici acum nu știe. E în continuare stăpânit de convingerea că tot ce face, trebuie să facă bine, să recupereze tot ce se mai poate, din orice. Asta e și bine, e și rău.
Dar, nu soțul meu e subiectul acestei postări, lui pot doar să-i mulțumesc că m-a ajutat, fără să știe, să mă vindec parțial, de astfel de temeri.
Deci, cum sunt salvată doar parțial de teamă, de temeri, de neliniști și alte astfel de sinonime, fac un apel, la cei care știți că-mi sunteți dragi, precum și la cei care știu că, încă, vă sunt dragă, ca în ciuda vieților noastre agitate, trepidante, să ne facem vreme, să ne amintim că existăm.
03.02.2017
