Mâine se împlinesc 10 ani de la plecarea ta. Încerc să – ți scriu niște rânduri, cu gândul de a te readuce în atenția celor care te-au cunoscut. Uitarea e în fond un fel de a doua moarte. N-o meriți! Rămâi doar cu prima. În gândurile mele te păstrez viu.
Apropo de faptul că mă adresez direct, că-ți zic ,,tu”, știm că nu a fost așa dintotdeauna. Domesticită n-am fost niciodată și-ți mulțumesc pentru asta, dar pe măsură ce creșteam mă răzvrăteam din nimic. Cu mintea de atunci am considerat că, gata emancipată cum mă vedeam, nu mai rămâne loc de nicio formulă de politețe.Ție nu ți-a convenit, dar peste un timp te-ai resemnat și m-ai iertat, că doar mă iubeai. Nu doar pentru asta a trebuit să te împaci cu mine, am mai făcut eu destule fapte de arme, adică de bravură cu care te-am necăjit, dezamăgit și ți-am spulberat speranțele și visurile pe care le făurisei pentru viitorul meu. Mă iubeai și voiai să-mi fie bine și să te mândrești cu mine, ca orice părinte, dar pentru că nu-ți prea dădeam motive, mă iertai. În fond semănam cu tine, două pietre tari, două firi clocotitoare, dar și două memorii colosale…
Cu memoria asta, pe care am moștenit-o de la tine, pot să retrăiesc oricare dintre momentele noastre. Aleg să le retrăiesc doar pe cele plăcute, pe cele dragi, pe cele care mă fac să fiu foarte mândră că sunt fata ta. Tu stii că avem o mulțime de astfel de momente.
În dimineața zilei de marți 15 martie 2011, când mi-ai răspuns ultima oară la telefon, ultimul tău telefon, mi-ai spus că mă prețuiești și că ai să mori (da, da așa mi-ai spus). După telefonul nostru eu am continuat să-mi plâng plânsul până la capăt, ca o proastă. Începusem să plâng de vreo 3 zile, aparent fără vreun motiv anume. Nu vreau să spun că aveam vreo presimțire. N-am avut! Dar tu te-ai dus și fără presimțirea mea și abia atunci mi-ai lăsat motiv serios de plâns.
Plânsul până la capăt n-a ajuns niciodată. Știu cu lux de amănunte cum s-a derulat, pentru mine, ziua de 15 martie 2011 și, dacă o rememorez, plâng din nou. N-o fac pentru că știu că ție nu – ți plăcea să mă vezi tristă, ca să nu mai vorbesc, să mă vezi plânsă…
E inutil să-ți spun cât îmi lipsești. Absenta ta este încă o rană adâncă, o durere ascutită. Se vede asta și din Univers! Nu-mi lipsești pentru că ar fi trebuit să mai fi făcut nu știu ce pentru mine, pentru noi. Mi-ai dat viață, educație, te-ai ținut după mine să devin OM, e mai mult decât suficient. Îmi lipsești că nu ești cu noi, lângă noi, că nu-ți pot spune nimic din ce se întâmplă cu noi toți cei dragi ai tăi.
Vezi tu, dragul meu, nu știu alții cum sunt, dar eu, în pofida faptului că te păstrez viu în amintire, nu am și capacitatea de a te simți nici acolo sus că mă veghezi și din păcate nici aici pe pământ, lângă mine. Cine știe, poate nici nu merit…
Ca o consolare sau poate ca o concluzie, fiindcă mi-e tare dor, uneori când sunt cu gândul la tine sau aiurea, îmi imaginez că tu te afli în lacrimile care-mi picură pe obraz.
14.03.2021
