,,Râdeai de moarte prin bătăi” e un vers din Moartea lui Fulger, a lui George Coșbuc.
Până de curând asta făceam, chiar dacă acțiunea nu se petrecea tocmai prin bătăile din poezie.
Râdeam pentru că eu consideram că toate se petreceau prea departe de mine și ai mei. Nici nu voiam să mă uit, cum auzeam că picau ei pe acolo pe străzi, nu aveam deschiderea necesară pentru a lua aminte, la dureri ce nu-mi aparțin.
Râdeam pentru că auzeam, nu doar de la te miri ce neica nimeni, ci și de la cea mai autorizată voce, să terminăm cu acestă trăsnaie, că e o gripă banală, că nu ai de ce să te temi. Fix așa gândeam și eu și nu mă temeam niciun strop.
Râdeam de prietenii mei care își făcuseră niște provizii modeste, chiar și de cei care se temeau, pentru ei sau ai lor, asigurându-i că nu sunt în publicul țintă al virusului. Știam eu sigur!
Râdeam de prietenul meu care acum două – trei zile se crucea auzind că-s ba la serviciu, ba în metrou, care nu înțelegea cum de nu lucrez de acasă și cum de am curaj să fiu fără mască și mănuși. Aveam! Și chiar dacă mi-ar fi trecut prin cap, să-mi pun, oricum nu mai aveam de unde să le procur. Caz închis!
Începuse să mă plictisească un medic pe care-l plac, ale cărui articole le urmăresc cu mult interes. Calculul lui cu numărul de îmbolnăviri, care cu siguranță vor crește exponențial până la Paști, mă călca pe bătături.
Întrebam, în stânga în dreapta, pe prietena din Italia, pe prietena din Spania, și pe alte persoane care lucrau sau tranzitau aceste țări sau altele. Ei erau bine, dar în Italia mi se spunea mereu că e infernul și că mai pot spera doar într-o minune, care să oprească tot ce se întâmplă. Degeaba invocam eu alte afecțiuni și posibila populație îmbătrânită, primeam asigurări că acolo e infernul.
Sigur ar fi excelent să fie mult zgomot pentru nimic. Să aflăm, cum a fost la revoluție, când se vorbea de vreo 60.000 morți, dacă bine-mi amintesc cifra și peste peste un timp să se dezvăluie că numărul fusese mult umflat, cu bună știință. Ar fi bine, dar acum am început să mă îndoiesc că toate astea sunt exagerări.
Am început să mă îndoiesc, să nu mai fiu atât de sigură, că infernul e atât de departe de noi…
Ba mai mult, vocea autorizată de care vorbeam mai înainte intervenea acum să ne spună că nu e tocmai o trăsnaie.
Iar medicul meu preferat scrie:
”Moartea va veni pentru mulți. Nu pentru toți odată. Nu pentru cei care erau de murit.”
Zâmbetul mi-a înghețat. N-am de ce să mai râd și nici de cine. Poate doar de mine. Mă gândesc serios că poate avea dreptate.
Nu vreau ca moartea să mă învingă, ca în poezia lui Coșbuc. Nici pe mine nici pe cei dragi, nici pe cei antipatici. Mă gândesc mai ales la ai mei și vulnerabili, dar și la cei care nu-s ai mei și sunt mai mult decât expuși și ei. La cei care sunt în prima linie, la cei din sănătate, la cei care ne fac curat, la cei care ne vând sau ne livrează, chiar și la vietnamezii de pe schele de la blocurile vecine, că la noi încă nu au ajuns…
Mă uit pe fereastră la ziua splendidă și mă gândesc cu jind la primăvara din Grădina Botanică și la îndelung așteptata și de mult planificata mea ședință foto. O să mă sară rândul anul ăsta. Pun o fotografie din Grădina Botanică de primăvara trecută și aleg cu tristețe, dar și cu speranță să stau acasă!
21.03.2020