În preajma zilei de naștere, cred că e bine sa arunc o privire asupra vieții mele. De 5 ani încoace nu doar privesc în urmă, la harta călătoriei mele, ci să scriu despre asta câteva rânduri, pe blog. Voind să arate ca un fel de bilanț, mă învârt între harta ridurilor și harta gândurilor, care mă împresoară la acel moment. Kilogramele le introduc în ecuație și ca să le contabilizez peste ani, dar mai ales ca să-i dau o notă haioasă scriiturii.
Uneori reușesc, alteori nu. Niciodată nu-mi arog aere de scriitoare. Scriu pe blogul meu, în primul rând pentru mine, pentru a încerca să-mi păstrez rafturile minții curate, văzând în scris și o modalitate de a învinge uitarea, dar scriu și pentru cei care-mi calcă pragul să mă citească. Un cerc destul de restrâns, că asta e valoarea mea.
Anul ăsta m-am aruncat cu capul înainte, am descuiat mai toate încăperile vieții, despre care am scris și am tot scris și m-am expus mai mult decât oricând. Am știut de la bun început în ce mă bag. Am știut că povara reproșurilor ar fi putut să-mi dea bătăi de cap, dar în nici într-un caz nu m-ar putea strivi. Acum, după ce am destui ani în spate, pot spune asta. Nu-mi mai e teamă de gura lumii, o pot ignora sau dacă nu reușesc întotdeauna, îmi pot manipula indignarea spre o cauză mai bună.
Si cum stăteam eu așa în visare, după ce publicasem articolul cu cei 55 de ani împliniți, văd că sosește un comentariu minunat:
” Ai 55 de ani, 67 de kg și zero neuroni, femei de doua parale care fiind la menopauza și la minte și la trup se baga în seama pe pe rețele de socializare… Vai de noi… Crucea de Piatra a Europei.”
Cu câțiva ani în urmă aș fi plâns toate lacrimile pământului pentru asemenea vorbe și sigur i-aș fi șters comentariul. Acum n-am șters nimic, l-am trimis la plimbare, pe individ și m-am dus liniștită să-mi fac somnul de frumusețe.
Dar curioasă m-a făcut.
Cine să fie? De ce să-l fi deranjat atât de tare rândurile mele? N-are unde-și mai depună veninul și m-a găsit pe mine? Îl cunosc? Ăsta să-I fie numele adevărat sau se ascunde sub un ”nume de scenă”, o fotografie și o zicere minunată a lui Anthony Hopkins? E posibil să ne știm?
N-am răspunsurile.
Mușcă și fuge! Se ascunde! Nu are mai nimic la vedere. Totuși, printre rânduri am dedus că e gorjean. Prost nu e sau poate mai corect, e să scriu, că n-a fost. Nu-mi place, ca unul de-al nostru să cadă atât de jos, dar fiecare pasăre pe limba ei piere și strugurii la care vulpea nu ajunge sunt acrii. Mă rog, i-am acordat prea multă importanță unui specimen pentru care disprețul intelectual față de femeie, e absolut. Îmbătrânește urât visându-se staroste la Crucea de piatră.
Mult succes!
12.12.2020
