Nu poti sa pleci de la zero si sa intorci lumea pe dos, lucrurile se produc si cresc odata cu fiinta umana!

Gorjeanul Sorin Popescu a intrat în  Facultatea de Electronică în 1961 ca student. La absolvire a fost repartizat pentru stagiatură la Direcţia de Telecomunicaţii a Municipiului Bucureşti, apoi, prin concurs, devine asistent la Facultatea de Electronică, unde urcă şi celelalte treptele didactice – Şef de lucrări, Conferenţiar şi Profesor.

Discuţia avută cu Domnul Profesor Sorin Popescu, o minte strălucită cu vaste cunoştiinte în domenii la care te-ai aştepta mai puţin,  m-a captivat, m-a uimit, m-a trimis de multe ori la dicţionar, m-a făcut ades să mă ruşinez de limitele mele, dar într-un final m-a şi luminat puţin. Urmarea firească a fost tendinţa mea de a sublinia pasaje întregi din interviu cu excepţia formulelor care pentru mine reprezentau necunoscute absolute.

Vă invit să descoperim împreună o poveste de viaţă interesantă.

– De unde sunteţi domnule profesor?

– Sunt din comuna Căpreni judeţul Gorj. Provin dintr-o familie de olteni get-beget, gorjean după tată, Nicolae Popescu si vâlcean după mamă – Elena Popescu (n. Dumitrescu), eu fiind a zecea generaţie de ştiutori de carte, o raritate în vechiul regat.

– Ce erau celelalte nouă generaţii?

– Toate erau ştiutori de carte, iar dintre ele, vreo 7 generaţii erau preoţi. Primul nume cunoscut din neamul nostru este Urselea, care a trăit cam pe vremea domniei lui Matei Basarab, oricum înainte de Brâncoveanu. Cam la a treia dintre cele 10 generaţii apare prin 1750 popa Barbu Sitavu.

– Sitavu?

– ,,Siteav” e un regionalism, care înseamnă răguşit. Toţi bărbaţii din familia mea au o voce uşor voalată, aşa ca o marcă genetică şi piciorul drept puţin strâmb. O micro malformaţie care se păstrează cu încăpăţânare la stirpea noastră. În plus, în familie toţi copiii s-au născut cu un semn pe frunte, o lalea roşie care apare şi acum în situaţii emoţionale. Barbu Sitavu este cunoscut dintr-un proces de ieşire din devălmăşie (vezi Contribuţii la studiul satului devălmaş românesc 3vol.1950-1965 de Henry H. Stahl). Lucrurile privind organizarea social-politică a poporului român de la începuturi sunt foarte puţin sau deloc cunoscute, în şcoală ele nu s-au studiat niciodată.  La proces, ca judecători, au venit trei boieri de la Bănie. Între ei era unul Golumbeanu. Iar popa Sitavu vine cu ludele lui.

– Ludele?

– Un termen generic indo-european, întâlnit şi la ruşi (liudi) şi la nemţi (leute) şi chiar în documente merovingiene, care înseamnă oameni şi care nu are formă de singular. Aşadar Sitavu cu oamenii lui, împărţeau un pământ de 50 km pătraţi (5000 ha!).

Piatra de hotar de pe la 1680-1690 a ludelor lui Sitavu, a urmaşilor celor care s-au separat din această obşte sătească primitivă, era stejarul înfierat, care mai apare odată în 1820, într-un testament redactat la Schitul din  Tg-Logreşti. Acest stejar pe care şi eu l-am prins existând avea diametrul peste 3 metri şi străjuia în trei curţi. A fost tăiat târziu, prin anii 1960 când începuse să se dezmembreze.

Poporul român e format într-un mod ultra ciudat dintr-o pătură de colonişti, cetăţeni latinofoni ai imperiului roman; după destrămarea imperiului a rămas o masă de oameni fără nici un fel de organizare statală … Ultimul oraş roman a fost Serdica -Sofia de astăzi- şi era capitala Daciei Mediteranea (din mijlocul Terrei), o provincie infiinţată în Moesia de Diocletian după retragerea aureliană din anul 275. A fost distrusă de avari după un asediu de nouă ani (nu cel din 809, atunci l-au distrus bulgarii de pe Volga!). Avarii ajutaţi de slavi au fost apoi autorii unor purificări etnice feroce avant la lettre. O cronică bizantină scrie că erau ucise cu predilecţie femeile gravide. Bărbaţii erau traşi în ţeapa sub zidurile ultimelor fortificaţii necucerite, pentru a obliga locuitorii să capituleze. În Anglia saxonii au exterminat şi ei populaţia romană, dar Anglia fiind o insulă nu a existat scăpare. A rămas doar cuvântul chester, care înseamnă castru (e.g. Manchester, Rochester etc…etc…). Asemănarea cu Planeta maimuţelor e izbitoare. Se spune că la noi că a urmat Mileniul întunecat. Totuşi, din 809 până în 1330 sunt doar 500 de ani.

– Să ne întoarcem la trecutul mai apropiat, dacă-l pot numi astfel.

– Revenind la arborele meu genealogic, ştiu că din cele 10 generaţii 7 au fost preoţi, dar cu întreruperi. Tata şi străbunicul au fost preoţi, bunicul nu a fost. Din când în când apărea şi câte un diacon în arbore, aceştia erau scutiţi de corvezi.

Pe la 1830 -1833 Pavel Kiseleff era guvernatorul rus al ambelor ţări române. Atunci s-a adoptat Regulamentul Organic, un fel de Constituţie – pentru ambele ţări româneşti – prin care preoţii au fost împroprietăriţi cu ceva pământ, nu mai erau clăcaşi. Tot atunci s-au creat primele şcoli.

În 1833 a fost făcută şcoala de la noi. Printre învăţători au fost unul de meserie, al cărui nume şi descendenţă – Petre Roşculescu – există în continuare în sat, iar al doilea era un boier, Ştefan Rudeanu, descendentul lui Teodosie Rudeanu, un mare cărturar. Acesta din urmă a  fost capuchehaie al lui Mihai Viteazul la Constantinopol; era un fel de agent diplomatic şi desigur sfetnic de încredere. Ştefan  Rudeanu făcuse studii la Gand.

Teodosie Rudeanu a scris cărţi de cult în limba slavonă, poate şi în română. Aşa s-ar explica exisenţa la Căpreni a unei traduceri a Bibliei numită a lui Şerban Cantacuzino, făcută pe la 1680 poate de Antim Ivireanu; ortodox după religie, acesta venise din Iviria (Georgia sau Gruzia). Se pare că ştia româneşte cam ce am uitat eu, adică nu stăpânea limba română – nefiind român nativ. Popa Stoica din Şcheii Braşovului scria despre traducere: ,,această carte e scrisă pă rumânie şi nu-i bună de nămică’’. Când mi-amintesc fraza asta nu pot să nu mă gândesc la traducerile din limba engleză pe care le văd astăzi la televizor, făcute de oameni care nu stăpânesc nici tema, nici limba şi comit numeroase calcuri lingvistice (copieri). Revenind acum, un exemplar din Biblia aceasta a fost şi la noi în casă,  moştenită de la un străbunic (Popa Dumitru), până când a aflat şi a venit Mitropolitul Olteniei cu o sarabalie de maşini de lux ruseşti, ZIL-uri, care erau doar pentru ministere şi i-a luat cartea tatei ,,cu dragoste creştinească”. Eu eram atunci asistent la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii şi-mi pare rău că nu am citit-o cu mai multă atenţie, pentru că puteau fi lucruri interesante.

– Aţi fost vreodată tentat de preoţie pentru a continua tradiţia familiei?

– Nu. Străbunicul amintit mai sus, Dumitru Andreescu, tatăl bunicii mele paterne, era încă activ la biserică şi tatăl meu era preot ajutor – un fel de stagiar – când eu aveam 4-5 ani şi ştiu cât îşi doreau acest lucru. Străbunicul mă ducea în altar, mă plimbă pe la Sfintele Daruri, îmi spunea adesea „O să vezi tu, ai să te faci popă”. Mama însă a fost împotrivă şi cred că datorită ei am hotărât astfel, pentru că orice ar fi, până la urmă copiii tot de mamă ascultă.

Să fi devenit preot, mă vedeam pus într-o situaţie imposibilă, extrem de dificilă. Tata a fost arestat de foarte multe ori, în anii ’45-50 şi Mama se temea tot timpul.

– Pe ce motiv a fost arestat?

– Fără niciun motiv concret. Erau arestări teroriste, pentru înspăimântarea populaţiei, pentru că urma colectivizarea. Îi ţineau câte o lună arestaţi. Era de-a dreptul sinistru. Prima arestare am văzut-o pe la 4-5 ani de pe scara casei. A venit o cabrioletă cu doi militari înarmaţi. Tata abia a apucat să-şi ia haina şi a dispărut. Eu nu înţelegeam ce se întâmplă. Ţin minte doar nişte fragmente. Alteori, îşi lua o pătura pe seara şi dispărea: se auzise că au venit iar cei cu maşina neagră şi i-au ridicat pe Cutare şi pe Cutare. În general lucrurile pe care nu le agreezi le uiţi, dar pe mine m-au şocat şi am renunţat cu totul la preoţie. Să îl cităm pe Zaharia Stancu: să nu uiţi Darie!

– Am înţeles cum e cu uitarea. Să revenim însă la formarea dumneavoastră.

– Mi-am început cariera de învăţăcel încă la grădiniţă. Educatoarea, domnişoara Titi (Ecaterina) Constantinescu de la Han, care nu era însă de meserie, ne-a întrebat într-o zi, cine sunt persoanele din tablourile de pe perete. Evident, nimeni dintre colegii mei nu a ştiut răspunsul şi atunci a insistat să răspund eu, pentru că stând mereu lângă fraţii mei mai mari, eu le ştiam pe toate. Nu vroiam să răspund, dar fiindcă educatoarea insista am explodat cu trimitere ad matres: ,,Cine să fie? Nişte comunişti, aşa şi pe dincolo”. Cred că era prezidiul Marii Adunări Naţionale: Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca, Lotar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş. Seara educatoarea a venit la mama disperată spunându-i ,,Coană Preoteasă să vedeţi ce mi-a făcut Sorin!’’.

– Care a fost reacţia mamei?

– Mama a tras o spaimă grozavă. Se putea solda cu ani grei de recluziune. Ea absolvise patru clase de liceu şi până să se mărite fusese învăţătoare suplinitoare. Aşa că i-a spus: ,,Domnişoară, copiilor trebuie să le spui dinainte totul, despre ce şi cum să răspundă.. Altfel, îţi aruncă nişte perle şi ne fac mari încurcături’’

Acum, în altă ordine de idei, la noi în casă veneau adesea oameni care abia se întorseseră din război şi eu la 5 ani ascultam cu atenţie ce povesteau. Puteam să-i bag pe mulţi în închisoare dacă spuneam ce auzeam, pentru că fiind aşa mic, nu se fereau de mine. Pe fraţii mei mai mari îi expediau imediat, dar pe mine, fiind mai mic, nu mă băgau în seamă. De la vârsta aceea eu aflasem de război, de evrei, de Antonescu, de ţigani, de fluviul Bug ş.a. În plus, acum oamenii erau terorizaţi în sat de iminenţa colhozului. Stătuseră în Rusia din 1941 până în 1944 şi erau înspăimântaţi că aşa ar putea să fie şi la noi: să mănânci la cazan şi (sau) să stai cu vaca în casă!

– Să ,,promovăm’’ de la grădiniţă la şcoală…

– Eu fiind al cincilea din cei şase copii ai părinţilor, am început clasa I-e în 1950, după reforma învăţământului din 1948- pentru cei mai tineri- fără Majestatea sa Regele pe perete, aşa cum găsiseră fraţii mei mai mari.

În fapt, când s-a pus problema să merg la şcoală, în cotlonul meu de sat, eu eram cel mai mic. Băieţii toţi erau mai mari ca mine şi mă trezeam singur să merg la şcoală cu nişte copii mai mici şi nişte fete care nu erau tocmai bune camarade de joacă, aşa că m-am târguit cu tata ca să merg la şcoală de la 6 ani. Până la urmă l-am convins pe tata, dar prima jumătate de an am regretat, pentru că diferenţele sunt sesizabile la vârsta asta. Eu eram mai mototol şi ceilalţi mai mari se prindeau înaintea mea. Am avut însă o învăţătoare extraordinară, doamna Elena (Lenuţa n. Becheanu) Georgescu, o femeie extrem de organizată, pe care nu am auzit-o niciodată ţipând la noi deşi eram în jur de 30 de copii în clasă. Fiul ei, George Georgescu, un matematician redutabil – şi nu exagerez dacă spun de renume european – a fost cel mai bun prieten al meu.

Şi în clasele V-VII am avut nişte profesori foarte buni. Mi-l amintesc pe profesorul de istorie – geografie domnul Constantin (Mitică pentru prieteni) Georgescu; era din Tălpaş, soţul învăţătoarei mele: era exact opusul soţiei sale, un om extrem de înflăcărat, care punea mult suflet în tot ce făcea. Şi acum ţin minte expresile pe care le folosea când ne vorbea de mitologii sau bătălii. Un om cu har absolut remarcabil, orator şi actor.

În corpul de profesori mai erau şi alţii: George Bujorescu de Naturale, excelent, cu stofă şi  studii superioare nu la o şcoală de vară. A murit foarte tânăr, pe la 30 de ani, de TBC. Penicilina era atunci o raritate. La română i-am avut pe profesorii Titu (Dumitru) Vişan (director în anii ’’50) şi pe Constantin Bujorescu, tatăl lui George, doi profesori neîntrecuţi în materie respectiv de gramatică şi de literatură, mai ales că eram la o şcoală de ţară. La matematici erau profesorii Anton Vişan (nepot de frate al directorului Dem. Al. Vişan) şi Aurel Amărăscu, care avea studii tehnice militare şi de biologie.

– Liceul?

– În perioada 1957-1961 am fost elev la Liceu Fraţii Buzeşti din Craiova, un liceu foarte bun unde m-am descurcat bine şi datorită pregătirii mele din şcoala generală. Rezultatele la olimpiade şi concursuri ale elevilor de la acest liceu erau cât în celelalte 3 licee din Craiova la un loc. Absolut remarcabil a fost profesorul Eugen Crăciunescu! În clasa a VIII-a ne-a demonstrat cum a măsurat Eratostene (din Alexandria, cu Biblioteca omonimă) raza Pământului. Profesorul Crăciunescu a folosit teorema dreptelor paralele tăiate de o secantă. Eratostene a folosit doar unghiul a făcut de razele Soarelui la amiază cu un băţ vertical aflat la Alexandria lui, precum şi distanţa l de la Alexandria la Assuan (Syene pe atunci).  Syene este aflat la 23˚ latitudine. Pe data de 23 Iunie este solstiţiul de vară şi la amiază Soarele este la Zenit pentru că razele lui cad pe fundul fântânilor. Formula este: l=Ra (radiani) şi se făcea la şcoala elementară (vezi Antonie Vişan, spre final profesor la liceul din Tg. Cărbuneşti). Valoarea lui l găsită de Eratostene a fost foarte aproape de cei 6.300 km reali! Observaţie: dacă în 1492 Cristofor Columb nu ar fi folosit o valoare greşită pentru unitatea de măsură egipteană numită stadie (de 70 m în loc de 200 m), el nici nu ar mai fi plecat spre Indii deoarece distanţa peste Atlantic şi Pacific spre China sau India era imposibilă pentru nişte caravele de 200 tone. Aşa că apariţia Americii exact la o treime din drum a fost cu totul binevenită.

– Sunt uimită! Vorbiţi-mi puţin despre pasiunile descoperite în perioada liceului?

– Eu spuneam (de atunci!) că pasiunile mele sînt trei şi am şi o a patra care însă se schimba mereu. Era, desigur,o fată diafană, care primea versuri naive, unele păstrate în album.

Prima mea pasiune a fost istoria din care citeam în casă de pe la 6-7 ani. Aveam în podul casei toată colecţia de reviste a străbunicului meu, un car mare plin de reviste şi cărţi istorice. Citeam atunci spre exemplu despre războiul italo-turc din 1912 pentru Tripolitania, una dintre cele trei provincii ale Libiei de azi (poate că izbucneşte iarăşi acum…). Mi-amintesc cu drag de o caricatură din Revista Albina care avea cu un câmp de luptă gol, deoarece armata turcă fugise de ieri, iar cea italiană încă nu sosise!  Păstrez cu sfinţenie întreaga colecţie a Revistei Magazin Istoric din 1968.

A doua pasiune a fost literatura SF. Am fost puternic influenţat de o carte pe care mi-a adus-o fratele meu mai mare, ing. Dumitru Popescu – Meteoritul de aur – prima carte apărută în colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice din care am şi acum vreo 400 de fascicule. Pe urmă am citit cărţi excepţionale traduse din literatură rusă. Ivan Efremov –Nebuloasa din Andromeda – mi-a rămas aşa ca o locuţiune pentru himeră. Citeam şi cărţi din literatura mondială pe care le cumpăra Domnul Profesor C. Georgescu pentru fiul său Gigi. Pe mine mă chema să le citim împreună şi să le comentăm, pentru că eu eram cel care despica firul în 14, sub toate aspectele. Toate aceste traduceri erau minunate. Am aflat foarte târziu că erau făcute de scriitori de meserie, care însă nu aveau drept de semnătură. Ieşiseră de la puşcărie prin 1963-64, dar nu le dădeau dreptul să publice în nume propriu. Traducerile lor erau excelente, ca şi cum ai fi citit în limba lor originală. SF-urile erau pline de poezia ieşirilor în spaţiul interplanetar, între stele, cu paradoxul timpului şi spaţiului din Teoria Relativităţii, tot felul de lucruri care te fascinează şi-ţi atrag atenţia că aici se întâmplă minuni. Simbolul progresului pentru mine era racheta care stă să plece, apoi primul calculator făcut de firma Bell Telephone, în sala imensă cu pereţi plini de rame înalte, cu mii de lămpi electronice. Urma radiotelescopul cu o antenă care se mişcă şi caută ceva despre care nu ştim mai nimic. Am fost fascinat când a plecat o sonda spaţială care printr-un hublou de safir prindea în colimator steaua Canopus din constelaţia Carena şi o ţinea ca reper, să nu piardă direcţia în spaţiul interplanetar; mie îmi aducea aminte de un colind cântat cu Steaua la noi la Căpreni ,,mergând dupe-o (în graiul local) rază pe Cristos să-l vază”.

A treia pasiune a fost fizica. Am avut parte de nişte cărţi excepţionale în clasele a X-a şi a XI-a când începusem să mă gândesc serios la Electronică. Am fost şi la Radioclubul local unde am obţinut diploma de radioamator. Cărţile le găseam la Biblioteca orăşenească Theodor Aman. O descoperisem împreună cu un prieten, Radu-Marcel Cristea, care s-a făcut matematician şi este în Germania. Acolo găseam ,,Stele, atomi, oameni’’, a lui Imre Tôth, apoi ,,Atomul un gigant’’ de George Gamow, cel care a făcut ipoteza Big Bangului prin anii ‘40. Cartea aceasta avea o grămadă de chestii pe care nu le înţelegem; îmi spuneam că dacă m-aş duce pe o insulă pustie aş lua doar cartea asta cu mine. O provocare fantastică, pentru că citeam lucruri pe care nimeni nu le căuta şi nici nu se ştia că există. Istoria o găsisem tot la Aman, sub forma Daciei Preistorice, de Nicolae Densusianu (,,Un roman fantastic’’ dupa George Călinescu). Fani ai istoriei din cenaclul Getica o consideră ca o Biblie.

– Istorie, literatură SF, fizica, fetele şi în final aţi ales electronica?

– Da, pentru că aşa cum v-am spus, sunt a zecea generaţie de ştiutori de carte. Asta înseamnă enorm. Creangă se ducea să înveţe, la 18 ani, la şcoala de catiheţi – de învăţători –  într-o adunătură de oligocefali Trăsnea, Mogorocea, care ieşeau din oraşul Fălticeni, dar adormeau cu capul pe brazdă unde se duseseră să înveţe. Cu mi, ţi, li, vi, ni (gramatica lui Trăsnea),  un ,,cumplit meşteşug de tâmpenie’’ conchideau ei, pentru că toţi începeau şcoala la 20 de ani, nu la 6 ani şi nu aveau nicio şansă să iasă ceva din ei. Creangă era singurul între ei care învăţase cât de cât la timp şi-i datorează asta mamei sale, care voia să-l facă preot, în ciuda sfaturilor tatei care spunea că ,,n-a mai avé cine ni trage ciubotele’’ (dacă sînt atâţia ştiutori de carte). Un rol a jucat şi Smărăndiţa popii, o promisiune făcută mamei lui Ionică.

Între catiheţi era şi unul Vasile Conta. Când eram prin liceu am găsit în turla bisericii noastre  „Teoria ondulaţiunii universale”, o carte scrisă de filosoful Vasile Conta. M-am întrebat de ce era ascunsă în turla bisericii şi abia mai târziu am aflat că V. Conta era printre simpatizanţii ideologiei lui I. C. Cuza şi ar fi trebuit arsă. Ondulaţiunea universală s-ar numi acum teoria stringurilor cosmice. Corzi vibrante ale universului care transmit ceva dintr-o parte în alta, cu sau peste viteza luminii, cu sau fără informaţie şi poate cu mesaj. Transmite (cine?) ceva ce nu ştim noi, ceva ce trebuie să-l întrebăm pe Sfântul Duh şi poate ne trimite nişte comenzi.

Cum de Vasile Conta, unul dintre ei, a ajuns să profeseze la nivel european? Totul a fost posibil pentru că bunicul lui era stareţul de la Mănăstirea Hangului sau Secu, unde era o bibliotecă de câteva mii de volume, strînse (cu î din i ! pentru că vine de la stringere) de-a lungul timpului. Ai lui erau deci ştiutori de carte cel puţin de la 1453 (când au emigrat poate de la Constantinopol) şi nu doar de la 1700 (ca la alţii). Nu poţi să pleci de la zero şi să întorci lumea pe dos, lucrurile se produc şi cresc odată cu fiinţa umană. Dacă şi Ion Creangă ar fi învăţat carte de la 6 ani şi ar fi avut în urmă cîteva generaţii de cărturari poate că ar fi fost un Rabelais, cu care este asemuit de criticii literari, cu un lexic de 50.000 de cuvinte, şi cu o operă ce putea să reziste peste secole. N-a fost să fie, dar oricum s-a văzut că învăţase carte mai devreme decât alţii. Despre Trăsnea, altă dată.

Am avut între noi la facultate unii întru-totul sclipitori, dar le lipsea aplombul. Trebuie să ai şi o doză de  tupeu când ai capturat o idee tare. Cel la care mă gândesc anume, avea însă părinţi analfabeţi. Învăţase în şcoală de rupea pământul. Ştia manualele pe dinafară. Făcea minuni, dar nu a reuşit decât odată să iasă pe plan mondial şi pentru că nu ştia perfect engleza, nu a putut să-şi fructifice calităţile native. Şi câţi n-or fi în situaţia aceasta. ,,Greu se mai fac oamenii oameni’’, vorba cântecului lui Alexandru Mandi.

– Revenim la Electronică. Ce însemna admitera la această facultate în ani ’’60?

– Facultatea de Electronică din Bucureşti era singura din ţară. Am dat admiterea în 1961. Erau 280 de locuri, din care jumătate erau date celor din producţie. Pe restul, 140 de locuri, ne băteam noi cei din toată ţara. Proporţia admişilor pe cele 140 de locuri era jumătate provinciali – şi înţeleg aici studenţi de la Satu Mare până la Constanţa – şi jumătate din Bucureşti.

Admiterea a constat în 3 examene scrise şi 3 examene orale. În fiecare zi aveam câte un examen. Dar nici acum nu ştiu cu ce medie am intrat. Se afişa doar admis/respins. Nu am aflat nici de la Arhiva UPB, când devenisem profesor.

– Facultatea a fost aşa cum v-aţi imaginat-o?

– Da, din punct de vedere profesional. Procesul didactic, organizarea erau impecabile. Însă după admitere, în anul II am avut un prim şoc, pentru că eu venisem decis să urmez secţia de Ingineri fizicieni (fostă de Tehnică nucleară). Visam să ajung la Institutul de Fizică Atomică, pe platforma de la Măgurele. După anul II se făcea împărţirea pe secţii. Mie mi-au respins dosarul de la secţia dorită. Nu aveam dosar bun pentru că tata era un obscurantist. Am simţit asta de nenumărate ori. M-au repartizat la secţia de Telecomunicaţii, care nu avea caracter de clasă. A trebuit să îmi croiesc un alt destin.

Am avut norocul să am ca profesor pe Milan Mănciulescu, un om de formaţie veche dintr-o famile de boiernaşi scăpătaţi. Am aflat din întâmplare că are rude în Căpreni-Gorj. M-a învăţat Teoria codurilor ciclice şi modulaţiile digitale de fază şi de frecvenţă pentru lucrarea mea de diplomă. A fost o premieră naţională absolută. Însă bunicul său fusese de asemenea profesor la Politehnică, la secţia de Curenţi slabi. Şi, înainte de inventarea triodei – prin anul 1905, fără bandă magnetică, numai cu sârmă magnetizată, în absenţa deci a lămpilor electronice, construise un magnetofon! Aceştia au fost marii oameni, marii inventatori. Ex nihilo totum (în loc de nihil). Adică, să facem totul din nimic! Dar nu este oare acest dar privilegiul zeilor?

– Nu ştiu ce-aş putea răspunde. Revenim. Care a fost evoluţia dumneavoastră după absolvirea facultăţii?

– Am devenit prin concurs asistent în cadrul facultăţii. Şi aşa am rămas din Ianuarie 1969 până în Octombrie 1988. Şi dacă nu venea Revoluţia aş fi murit asistent. După ce a venit Gorbaciov în România, peste nişte zile am primit un telefon de la şefa de catedră, că a primit un telefon de la Minister, să refac dosarul (pe care mi-l respinseseră de vreo 10 ori), că se aprobă. Selecţia era atunci făcută şi pe criterii ideologice, eliminatorii. Îi recrutau pe cei agreaţi din timpul facultăţii şi îi făceau membri de partid. Mulţi erau băieţi deştepţi, dar nu toţi aveau sclipirea necesară. Acest lucru se va perpetua însă pentru încă nişte generaţii. Locul nostru între primele 500 de Universităţi de pe Mapamond mai are de aşteptat!

Eu eram asistentul care primise premiul Traian Vuia al Academiei Romane în 1983 pentru realizări deosebite, aveam cărţi scrise şi brevete de invenţii, ţineam cursuri de vreo 10 ani, dar muream asistent. Acum, mulţumită trecerii prin zonă a Marelui Frate (Big Brother), am refăcut dosarul şi într-o lună, două mi-a venit atestarea pentru şef de lucrări. Ex oriente lux! – Lumina vine de la Răsărit! (Ap. Ap. Pavel şi tov. M. Sadoveanu).

După Anul revoluţionar 1989, în 1990 am devenit Conferenţiar şi apoi în 1995 am devenit Profesor la Catedra de Telecomunicaţii. Am intrat în Facultatea de Electronică în 1961 ca student în anul I şi am ieşit din facultate ca profesor în anul 2011. Acum sunt în prelungire de activitate. Susţin aceleaşi cursuri, aceeaşi normă didactică, dar nu mai sunt salariat. Faptul că am parcurs ultimul deceniu Ceauşescu cu salariul de Asistent şi nu de Şef de lucrări, face ca acum din pensie să-mi lipsească circa 500 lei. În total veniturile mele au scăzut la o treime după ieşirea la pensie.

– Triste realităţi, dar totuşi uitându-vă în spate, sunteţi mulţumit cu drumul ales?

– Sunt foarte mulţumit. Am reuşit să fac atât cât se putea. Calitatea mea fundamentală mi se pare că este creativitatea. Priviţi acest modem făcut prin 1976 care costa în momentul lui de vârf, în 1980, 11.000 dolari, când o tonă de grâu costa 80 dolari şi barilul de petrol abia sărise de 4 dolari. Când s-a fabricat la IEIA Cluj-Napoca (echipamentul acesta are seria zero) preţul de cost, evaluat strict numai după preţurile componentelor şi al manoperei, era de 10.000 lei, numeric egal cu al celor de import, dar  exprimat în dolari. Raportul leu-dolar era 18-1. Un asemenea produs tehnic, care a obţinut premiul Academiei Romane – Traian Vuia este mândria mea. Mai mult nu se putea să fim răsplătiţi în acele vremuri. Cu ocazia aceasta colectivul nostru de 4 persoane a scris şi o carte valoroasă – Transmisii de date- de care eu personal sunt şi acum mulţumit, partea mea fiind aici de 45%. Mai toată cartea rămâne utilizabilă şi acum şi în viitor.

În tehnică sunt lucruri care se schimbă rapid şi lucruri care rămân. Important e că într-o carieră lungă – profesorii stau de la vârsta de 19 ani până la cea de 70 de ani în facultate – trebuie să abordezi lucrurile fundamentale, care să rămâna în picioare şi după ce îţi închei cariera. Dacă investeşti în cercetare şi în creaţie ştiinţifică vei elabora produse perene. Spre exemplu, acum 40-50 de ani avionul strategic B52 folosea o noutate absolută, un vocoder, sintetizor de vorbire indescifrabil şi imposibil de bruiat. Tema era începută în epoca tuburilor electronice. Cu un B52 înarmat cu bomba H şi etern aflat în aer, Războiul Rece nu a devenit unul cald (distrugere reciproc asigurată). Ca şi la vechea armă V3 de la Peenemunde (urmaşa lui V1 şi V2), echipamentul electronic al acestui vocoder avea un numar infim de circuite electronice, cam 15 triode, cât un televizor. Astăzi, în acest reportofon pe care înregistrăm discuţia sunt peste 10 miliarde de tranzistoare. El urmează cumva ideile de atunci. În anii 60 însă un tranzistor costa 50 de lei, alocaţia de cămin pe o lună. Acum aici sunt de 10 miliarde ori 50 de lei şi ţi-l dă şi gratis la o adică. S-a întâmplat un lucru pe care nici nu putem să îl apreciem la adevărata sa poziţie şi forţă. Faptul că acest aparat nu costă nimic, eu nu ştiu cum va întoarce civilizaţia omenească până la urma urmelor. Pentru că e o chestie împotriva naturii. Sau poate că este chiar în logica subtilă a naturii?

Principiul însă nu s-a schimbat. Savantului care a găsit principiul acela îi datoram totul. Absenţa holocaustului nuclear. Niciodată ca acum nu au datorat atât de mult cei mulţi celor puţini. Sunt un număr infim de oameni, poate în jur de 100 sau 1000, cei care au creat mai toate cele esenţiale. Dacă sunt 7 miliarde de oameni pe pământ şi dacă ar dispărea ceea ce au făcut cei 100 sau 1000 de inventatori în ultima sută de ani, populaţia pământului ar rămâne la o jumătate de milliard. 90% din populaţia pământului îşi datorează viaţa acelor divinităţi laice – genii – pentru că ei au smuls fulgerul din cer şi l-au făcut act de viaţă pentru oameni. Lor li se datorează totul!

Revenind la partea personală, pentru tot ceea ce am făcut nu am fost răsplătit cu funcţii sau bani, dar eram într-un grup unit şi toată lumea implicată ştia care este contribuţia fiecăruia. Eram împreună cu Conferenţiarul Ion Bănică, cu Şefa de catedră, profesor Adelaida Mateescu, care era teribilă, avea uşi deschise oriunde, şi cu Şeful de lucrări Eugen Borcoci. Partea de creaţie, lucrurile brevetabile au fost în bună măsură contribuţia mea. Inteligenţa pusă la lucru a făcut atunci ca din mai nimic, ex nihil, din nişte circuite electronice extrem de simple, să rezulte un modem de 4800 de biţi dotat cu egalizor autoadaptiv. Trebuie spus că în anii ’’80 modemurile cu debit informaţional egal şi peste 2400 b/s se aflau sub embargou NATO. Aparatele Racal Milgo, spre exemplu, foloseau deja circuite integrate VLSI (Very Large Scale Integration). Totuşi, Telerom M3 avea aceleaşi dimensiuni ale suprafeţei cu circuite, dar folosea circuite SSI (Short Scale Integration) – şi acestea abia de curând fabricate la IPRS Băneasa şi la ICCE dar evident mult mai ieftine. Circuitele VLSI erau fabricate la cerere (Custom Design) – deci în serii foarte, foarte mici şi de aceea excesiv de scumpe. Aceasta explică preţurile exorbitante ale aparatelor străine, cu VLSI-uri.

Noi am făcut astfel posibilă interconectarea experimentală a celor 50 de Centre de Calcul din România de dinainte de revoluţie. Reţeaua naţională de calculatoare RENAC aflată atunci în lucru a avut în noduri modemuri Telerom M3 de 4800 b/s, acestea despre care vorbesc aici.

Când m-am apucat de lucru am fost conştient la ce mă angajez. Au fost nişte ani în care am lucrat din greu până am construit inclusiv aparatele auxiliare necesare. Unele costau pâna la 5000 $. Le-am făcut însă cu cele mai simple circuite cu putinţă care se găseau atunci în ţară. Dacă eşti izolat, eşti silit să faci o grămadă de lucruri şi de multe ori ajungi şi original (doctor fără voie). Ca un îndemn permanent, lozinca noastră era: Spaţiul carpatic, creator de civilizaţie!

– Credinţa a jucat un rol important în viaţa dumneavoastră?

– Nu. A jucat un rol foarte mic pentru că de mic am fost încrezut, poate pentru că toţi mă lăudau, iar eu eram foarte, foarte naiv. Credinţa nu prea se lipea de mine şi pentru că eu căutam tot timpul esenţa lucrurilor. Cum? De ce? În ce fel? Idee pe care merg şi acum.

– Credeaţi că faceţi totul singur?

– Da. E şi vina anturajului (!) pentru că mă lăudau mult cei din jur. Mi-a intrat în cap că sunt deştept şi nici nu prea aveam încredere în alţii.

– Asta nu era un lucru bun?

– Este şi un lucru bun, dar este şi un lucru rău, pentru că nu prea ai prieteni. Glumind puţin, spuneam că cel mai bun prieten al meu a fost un câine! Acest ,,prieten’’ se numea Ursu şi a trăit cam 18 ani. Nu era chiar aşa cum spuneam eu, căci am avut câţiva prieteni foarte buni şi în liceu şi în facultate, dar viaţa ne-a despărţit. Plus prietenii din copilărie, pe care nu i-am mai văzut după cele şapte clase elementare.

– Pe măsură ce aţi înaintat în vârstă aţi gândit la fel?

– Dumnezeu, Creaţia, Facerea lumii, Inspiraţia divină, m-au dus la concluzia că suntem prea mici pentru un război aşa de mare. De mult timp am renunţat să discut serios despre aceste lucruri. Ne depăşesc prea mult. Sigur că am nişte modele, trebuie să ştii măcar ce nu ştii, că altfel eşti pierdut. Limitele trebuie să ţi le vezi imediat. Spre exemplu, eu văd revelaţia numai în domeniul ştiinţific. Aici se vede foarte clar că unii au darul, îl numesc divin, al creaţiei. Adică aceşti ,,unii’’ crează, inventează, începând cu focul şi terminând cu energia nucleară. Alţii nu au darul şi nu fac nimic. Japonezii fac electronică de 100 de ani şi nu au inventat decât formula lui Nagaoka (cea cu valoarea inductanţei). Chinezi fac tone, hectare, miliarde  de obiecte mai mult sau mai puţin proaste, dar nu au făcut mai nimic în electronică. Toată lumea spune că ei au inventata praful de puşcă. Nu au făcut însă din el o tehnică, o tehnologie, o treabă cu cap şi coadă. Să facă un tun sau ceva util. Atenţie! Numai Heron din Alexandria a făcut o maşină adevarată, care se învârtea pe principiul rachetei, folosind aburii ca sursă de energie. Asta este şi ştiinţa si tehnică. Şi durează! De două mii două sute de ani.

Să vă dau câteva exemple de creatori ai civilizaţiei pe Terra. În dezvoltarea ştiinţei anni mirabili, adică anii minunaţi, miraculoşi, au fost la două momente care au aparţinut unul lui Newton şi altul lui Einstein, la 300 de ani distanţă. Eu aş adăuga al treilea grup, al lui Maxwell.

Isaac Newton era student la Cambridge când a izbucnit ciuma. Şcoala s-a închis şi au plecat acasă unde au stat cam 2 ani (18 luni). Atunci tînărului Isaac Newton i-a căzut mărul în cap şi a scris: Legea gravitaţiei universale cu formulă cu tot, valabilă cu oricâte zecimale, apoi cele trei Legi ale mecanicii – a inerţei, a acţiunii şi reacţiunii, a masei şi acceleraţiei – apoi a văzut caracterul corpuscular al fotonilor. Newton avea 23 de ani atunci, dar din 1665 şi până la vârsta de 80 de ani nu a mai făcut mai nimic (poate doar modelul atomului ,,gol’’ în chimie, ceva mai multă alchimie, multă teologie şi prezenţă în Camera Lorzilor, cu o pauză din cauză de alienare – reală!). Cauza? Poate că nu a mai venit acel Genius loci, un spiriduş care îl făcea pe cel ales să aibă geniu, să devină deci ingenios, să construiască un ingenium – adică o maşină – ca să se poată numi inginer .

Albert Einstein avea prin 1905 – 26 de ani şi era inginer; acum nu se spune că era inginer, nu este cool. El s-a aşezat, s-a sucit, s-a gândit un timp şi a scris Teoria restrânsă a relativităţii, mai precis: Despre un punct de vedere euristic asupra electrodinamicei mediilor în mişcare. Ciudata teorie a fost impusă lumii ştiinţifice de către Max Plank (cel cu Teoria cuantelor), o mare autoritate a vremii. A dovedit  şi Caracterul corpuscular al luminii, fotonul ca o particulă din clasa bosonilor – cu statistica Bose-Einstein etc. A impus definitiv Teoria cinetico-moleculară folosind modelul oferit  de mişcarea browniană. În timpul liber a scris echivalenţa dintre materie şi energie (eroare ideologică mare, contrară Materialismului dialectic al lui Engels!), materializată în preacunoscuta formulă .  Până la 80 de ani a mai elaborat Teoria generalizată a relativităţii privind curbarea spaţiului în prezenţa masei şi cam atât.

James Clerk Maxwel, mentorul nostru în electricitate, s-a refugiat în Ţinutul lacurilor, unde a scris ceele 11 legi (unii spun 13) ale electrotehnicii (nu teoreme!). Acestea sînt nişte postulate, legi ale naturii, pe care el le-a scris sub formă matematică. Un lucru e adevărat când poate fi scris sub formă matematică, de asta e matematica regina ştiinţelor. Dacă un lucru contrazice matematica înseamnă că nu e adevărat. J. C. Maxwel a mâncat premiul Nobel la 20- 30 de savanţi, căci nu a descoperit doar o lege, le-a descoperit el pe toate.

– Un răspuns fascinant. Mă bucur că v-am adresat o astfel de întrebare. Revenim. Am vorbit prea puţin despre familia dumneavoastră. Povestiţi-mi vă rog despre familia din care proveniţi şi ce a mai urmat apoi.

– Tatăl meu a fost Nicolae Popescu. Mama – Elena Popescu fostă Dumitrescu – provenea dintr-o familie cu 11 fraţi. Tata a avut numai 5 fraţi. Eu am 25 de veri primari. Tata a făcut Facultatea de Teologie la Cernăuţi în 1936, de unde ne povestea lucruri foarte interesante. Mama avea patru clase de liceu făcute la Râmnicu Vâlcea. Noi am fost 6 fraţi, două fete – Ecaterina (Viorica) şi Angela – mai mari, apoi patru băieţi: Dumitru (Mitică) şi Paul mai mari cu câte 2 ani ca mine şi Tibi cu şapte ani mai mic. Familia mea a plătit birul Revoluţiei. Fratele meu Paul, Directorul Şcolii 117 din Militari a fost împuşcat în 23 decembrie, în maşina lui, de un lunetist aflat cu misiune pe un bloc din Drumul Taberei. Fratele meu Tibi, profesor de franceză în Căpreni, a murit dintr-o congestie cerebrală la 56 de ani. Cu Tibi şi Paul eram foarte apropiat din toate punctele de vedere şi e o senzaţie foarte neplăcută că lângă mine, de o parte şi de alta, locul e liber…

Surorile, mai să le zic tanti, pentru că sunt mai mari decât mine cu 9 ani şi cu 12 ani. Sunt amândouă la Craiova. Ecaterina (Viorica) Dicu, a fost profesoară de limba rusă la Colegiul Carol I, face 80 de ani şi o vom sărbători la vară, iar Angela Ciuciulete – doctoriţă, este şi ea acum la pensie.

Dumitru a fost inginer la Combinatul chimic Craiova. E autorul unei invenţii importante făcută prin anii ’’80 în domeniul presiunilor înalte. Trebuia să primească 2% din beneficiul pe ultimii anii şi asta însemna 44 de milioane de lei în 1980. Binenţeles că nu i-au dat nimic. Totul era legal, dar cifra care-i revenea era ameţitoare. A protestat cam mult până i-am spus eu să renunţe, că poate-l calcă avionul. După Revoluţie a făcut un proces şi a primit ceva bani şi o secţie din Combinat, pe care a reuşit să o pună în funcţiune, dar nu a mai avut bani să o integreze în fluxul tehnologic şi a vândut-o.

M-am căsătorit la 25.01.1968, a doua zi după Unirea Principatelor. Soţia mea, Angela, era încă studentă la Facultatea de TCM secţia de Mecanică fină şi optică. A lucrat la IOR. Mama ei era învăţătoare, un fel de doamna Georgescu, o femeie de mare ispravă, care a locuit cu noi şi ne-a crescut fata.

– Ce face fata dumneavoastră?

– Fata mea, Beatrice, a fost o elevă foarte valoroasă. În Şcoala Generală a primit ca premiu Istoria Literaturii Romane de Călinescu pentru cea mai mare medie obţinuta vreodată în şcoala în care a învăţat.

A absolvit Facultatea de Electronică cu media 9.98. În 1992 când a văzut că România o ia într-o direcţie greşită, mi-a spus că ea pleacă. A învăţat franţuzeşte, pentru că nu făcuse la şcoală, a dat concurs la Ambasada Franţei din Cultura şi Civilizaţia Franceză şi a câştigat, pentru că ea dacă citea o pagină, o ştia pe toată. În anul IV s-a dus în Franţa şi a făcut un an de studii aprofundate. S-a întors în ţară. A dat toate examenele din anul V, atunci şi-a stricat media de a luat 9,98. Eu am sfătuit-o să termine Electronica, să-i scrie pe diplomă Institutul Politehnic Bucureşti, o şcoală serioasă. S-a reîntors în Franţa şi s-a căsătorit cu un francez. Soţul ei este profesor universitar. Au un copil de şase ani, în clasa  I.

– De ce în Franţa?

– Noi am învăţat-o. Germania? Are pe ale ei, dar nu e bine de trăit. America? Nu e stilul nostru în nici un caz, ce iei pe mere dai pe pere. Singurii care ştiu să trăiască sunt francezii şi italienii (Vivre pour vivre!- A trăi pentru a trăi!), restul doar există.

– Ce face în Franţa?

– A fost doctorandă acolo. A făcut şi 2 ani la Philips, France. A obţinut 20 de brevete de invenţie, când a lucrat la laborator pentru că ea ştia şi matematică. Cei de acolo ştiu ori una, ori alta. Ascultaţi-mă pe mine că în România se învaţă carte serioasă! Cine vrea să înveţe!

A dat concurs şi s-a mutat la Şcoala Naţională Superioară de Telecomunicaţii. Într-un clasament cu 4 niveluri Şcoala Naţională e pe primul nivel, înaintea Universităţii Tehnice, a Şcolii de Ingineri şi a Institutului Tehnic. Acolo la Şcoala Naţională se fac şi se desfac toate. Acolo s-a inventat egalizoarea oarbă (blind equalization), acolo s-a inventat codarea turbo, undinele (wavelets).

–  Sunteţi foarte mândru când vorbiţi de Beatrice.

– Sunt, că e şi cazul. Acum, la 41 de ani, ea e Directoarea Ştiinţifică a Universităţii.

– Afirmarea ei a fost mult mai spectaculoasă decât a dumneavoastră.

– Sigur că da. Ea e profesor de la 36, eu de la 56 de ani.

– Asta e viaţa! Şi aşa sinuos, parcursul dumneavoastră prin viaţă este extrem de interesant. Vreau să vă mulţumesc pentru faptul ca aţi acceptat să facem acest interviu şi în final vă rog să transmiteti un gând tuturor cititorilor noştri.

– Vă mulţumesc şi eu. Aş vrea să încheiem cu un îndemn pentru cei tineri: să aleagă drumuri sigure în viaţă, de preferat să le continue pe cele ale părinţilor.

Comentarii

comentarii