Scrisoare către fiul meu

Preambul

Dragă Cipri,

Deși ești aproape, doar un hol ne desparte și suntem încă destul de apropiați ca persoane, ca ființe ce încă ființăm laolaltă,  am decis să-ți scriu un fel de scrisoare, din motive pe care ți le voi destăinui la final. Acum, fă bine și nu alerga la sfârșitul scrisorii! Încearcă să-ți  înveți lecția grea a răbdării! Am încredere în tine! Cine știe, poate  într-o zi vei reuși să  o înveți mai bine decât mine, pentru că, recunosc și eu încă învăț la ea…

Multe din întâmplările pe care ți le voi scrie le știi deja, le-am dezbătut, le-am despicat adesea, dar cred că pe măsură ce vei citi, scrisoarea mea îți va produce și  câteva surprize. Plăcute, sper deși îmi asum și riscul că pe alocuri n-o să-ți placă ce am scris și că, am mai vorbit despre tine, la persoana a treia și nu cu tine cum mă apostrofezi adesea. Tu știi că ești foarte important pentru mine, dar alternez pentru că mă adresez în primul rând ție, dar și cititorilor mei, mulți puțini câți vor fi fiind ei.

  Știu că mă vei ierta, nu doar pentru că doar mă iubești, ci fiindcă ești bun și mărinimos și generos.

Contextul

Reîntoarsă la serviciu după 1 an de concediu de maternitatea cu Vlăduț încercam să-mi reiau locul. Îmi plăcea serviciul meu, biroul, compartimentul, interacțiunile, ce lucram acolo. Dar vremuri tulburi nu traversăm  doar acum, la fel se întâmpla și atunci. La scurt timp după ce m-am întors m-am trezit, membru într-o comisie de concurs și imediat după aceea,  deja colegă cu cele două foste candidate, deși inițial fusese scos la concurs un singur post.

Nu era nimic rău în asta, era nevoie de forță proaspătă, treabă se găsea din belșug așa că decizia m-a bucurat, pentru că atmosfera se împrospăta prin venirea lor.

 Bucuria mea n-a durat prea mult. La scurt timp am primit o decizie cel puțin surprinzătoare, dacă nu năucitoare de-a dreptul, anume că voi fi mutată la un alt serviciu. Două birouri mai încolo, nu era niciun capăt de lume, nicio nenorocire, activitatea mea urma să fie mult mai măruntă și mai nimeni nu părea să țină cont de ea, adică făceam sau nu făceam ceva, părea cam totuna, deci îmi putea fi chiar mai bine, dar pe mine aceea decizie m-a demolat. Asta pentru că  în acel serviciu eu apucasem să construiesc câte ceva înainte să-l nasc pe Vlăduț( deși erau anii 1994-1996 acolo  în continuare toată activitatea foarte importantă a serviciului se ținea pe documente cumulative, nimeni nu era deschis să  utilizeze un program, un calculator…) și mai aveam mult de lucru, nu singură evident, dar ce să vezi, trebuia să plec. Am plecat. Nu m-am putut opune. Bulgărele pornise deja. Țin minte perfect două amănunte care vin la pachet cu momentul în care-mi căram biroul, dintr-o încăpere în cealaltă: plângeam și mă scuzați, eram pe stop.

Nedumerirea transferului meu nu m-a lovit doar pe mine. Ea s-a manifestat și în biroul din care trebuia să plec,  dar și în biroul în care trebuia să merg. Nu prea aveam ce să caut acolo, nici eu nu voiam și era mai mult decât evident că nu eram bine-venită! E și explicabil, era o încăpere potrivită, în care deja lucrau  4 doamne, 3 domni și șeful biroului, domnul Sorin Ursu, fie-i țărâna ușoară, un super OM, deci eu eram a noua persoană din încăpere. Lume multă, oameni puțini, vorba cântecului. Deși mă știam bine cu colegii cei noi și aveam relații destul de cordiale, cu fiecare dintre ei, conviețuirea noastră n-a fost deloc plăcută. A pornit de la ceva banal, faptul că pe vreme aceea se fuma în birou și eu nu suportam fumul. Și ce-a fost interesant în acel birou și în acea perioadă de 7-8 luni cât am fost colegi, a fost faptul că nu fumau bărbații. Deși și ei  erau ocazional fumători, nu știu dacă și-a aprins vreunul vreo țigară. Nu-mi mai amintesc 100%, dar cred că niciunul. Cu femeile era o altă treabă. Una singură m-a scutit, celelalte trei se considerau îndreptățite să fumeze.

Sarcina

La 2-3 săptămâni de la acea mutare, deși nu aveam nici-un gând, corpul meu s-a răzvrătit, în felul său și am rămas însărcinată. Locul meu în biroul nou era lângă fereastră unde era un lămâi înflorit al cărui miros mă înnebunea. A fost unul din primele semne. Știam de la prima sarcină că mirosul devine mult mai acut, așa că la prima bănuială că aș putea să fiu din nou însărcinată, chiar dacă fumul de țigară mă deranja tot mai mult, nu mi-am mai încăput în piele de fericire. În contextul descris am luat sarcina ca pe o adevărată binecuvântare. Punțile fiind frânte între noi în birou, vreo două – trei luni mi-am putut ascunde sarcina. Nu simțeam nevoia să-mi împart fericirea și cu ei. Comunicam foarte bine cu cei din fostul birou. Imediat după mine au și rămas însărcinate și fiica doamnei Pușa CRIVEȚi (fie-i somnul lin!), cea care mă îndrăgise și mă primise foarte bine încă de la venirea mea în acel serviciu și mă instruise în abc-ul activității pe care trebuia să o desfășor și una din colegele nou venite. Ne împărtășeam impresii, senzații, speranțe, mai ales că ele erau la prima sarcină. Dincolo, dragele mele colege de birou fumau în continuare. În primele luni nici nu știau, iar în următoarele când au aflat, tot nu s-au oprit, poate le-au mai rărit, dar au continuat, fiecare găsindu-și o motivație, o frustrare sau o scuză.

Totuși, să nu fiu nedreaptă, când sarcina era de acum evidentă și eu stăteam în colțul meu, mirosind florile de lămâi, ca să-mi îndulcească viața, veneau permanent la mine Silvia, colega care nu a fumat și Jean Costin, fie-i și lui țărâna ușoară că a plecat mult prea devreme. Amândoi îmi masau  spatele cu mâinile lor binecuvântate.

În pofida climatului nefavorabil, puiul meu creștea nestingherit. Mă rog, îmi creștea burta într-un ritm amețitor, astfel încât la 3-4 luni când am intrat în cabinetul dispensarului uzinei, doctorița a zis că sigur am gemeni. N-aveam! Îl aveam de acum pe Vlăduț și-mi doream ca măcar acum să am o fată. Pe la 5 luni, colega mea nouă, însărcinată și ea în 4 luni, m-a luat de mână și m-a dus la un cabinet de pe strada 11 iunie, la o doctoriță care, zicea ea, îți spunea sigur sexul copilului. Nu existau aparate și probabil nici cine să le citească să le interpreteze cu precizia de peste câțiva ani. Eu nici nu am intrat bine pe ușă, că doctorița mi-a zis că voi avea băiat. Aproape că a refuzat să mă pună la ecograf, fiind convinsă că voi avea încă un băiat. Aș fi ipocrită să zic că vestea m-a întristat. Aș fi vrut eu fată, dar și băiatul mă încânta la fel de mult. În fond fuseserăm noi doar fete în familie, acum era rândul băieților. Abia așteptam să vină clipa când îl voi ține în brațe.

Nașterea

Eram imensă, eram nerăbdătoare. Venise toamna! Mă așteptam să nasc din clipă în clipă. Ca să nu fiu luată prin surprindere, nu mai mergeam la țară unde îl lăsasem pe Vlădut, care văzându-mă cum arăt mă tot întreba nedumerit: n-a mai ieșit Ciprian?

Se apropia ziua soră-mi, în 27 noiembrie, apoi ziua mea în 29 noiembrie.

A trecut 27. Nimic. 28 tot nimic. 29, ziua mea era într-o sâmbătă. Plănuisem de vineri seara că dacă tot nu născusem, a doua zi, împreună cu soțul, că n-aveam curaj, să mai ies singură din casă, să mergem pe la Coleus. Era un târg de haine vechi, cred că la vreme aceea pe aleea dinspre Jiu a Parcului Central. Acest târg a tot fost mutat de colo-colo și așa rețin că în 1997 era încă în parc, dar nu știu cum m-am putut gândi la asta. Cu burta mea n-aveam cum să mă aplec pe asfalt să caut haine. În fine, în afară de așteptare, e tot ce-mi pregătisem pentru ziua mea. N-a mai fost cazul să vizitez Coleusul, căci un pic înainte de  ora 7, domnul Ciprian m-a trezit, dând semne că de data asta vrea să apară. Fiind dimineață, nu miez de noapte ca la Vlăduț, au mers cu noi la spital și o familie de doctori, cu care soțul meu era în bune relații. Cu ei lângă mine și cu doctorul de astă dată, nu doar cu asistenta ca la nașterea lui Vlăduț, că așa mergeau lucrurile, m-am rușinat și mi-am înăbușit orice strigăt care –  și cerea drepturile. Dacă socotesc că la ora 9 născusem deja, deci toată afacerea n-a durat decât 2 ore, chiar pot spune că am fost super norocoasă. Cipri al meu, cel mai frumos cadou de ziua mea, a avut 4 kilograme și născându-l atât de repede, doctorii au considerat că are ceva probleme și l-au pus direct la incubator. Când mă duceam la alăptat, doar îl priveam prin geam fiindcă mi se spunea că ,,e cu probleme”. Ce probleme? N-avea niciuna, dar mergând cu familia de doctori după mine, deci cu pile, s-a decis să i se acorde mai multă atenție. După o zi de privit prin geam,  acțiune care mă făcea să mă simt cumva străină, ca și cum nu ar fi copilul meu, la una din următoarele orele de alăptare, am cerut voie să-l țin și eu în brațe. Mi s-a dat voie. Dându-mi se degetul, am apucat toată mâna, adică am cerut voie să încerc să-l alăptez. Mi s-a repetat aceeași placă, anume că pot să încerc, dar că el nu va vrea/putea, fiindcă e ,,cu probleme”. Dar cum l-am pus la sân au dispărut toate așa-zisele probleme și nu i-a mai dat drumul până la un an și jumătate, când i-am închis robinetul.

Copilul

Era foarte frumos, alb la față, cu ochii albaștrii, doar până la 8 luni și cu o gropiță într-un singur obraz, care te băga în boală. Gurile rele se tot întrebau, pline de invidie, cine o fi tatăl, de e atât de frumos? Era și foarte liniștit, asta doar în primele zile, când dormea nu se încurca. Până m-am prins care e stilul lui, mă duceam din când în când speriată, să văd dacă mai respiră. Nu l-am putut face sub nicio formă să-i dau biberonul cu lapte. Încercam să fac din Vlăduț un model al lui, că el a băut până târziu și mi-ar fi fost și mie mai simplu, să aibă o masă asigurată, dar pur și simplu m-a ignorat. Asta a făcut, ca după 6 luni să crească și să slăbească mult și mama mea să-l numească ,,oase înșirate”. Dar așa oase înșirate cum era, se pricepea foarte bine să bată din picior, să-și ceară drepturile. Dacă se punea pe țipat, greu îl mai puteam opri. Doar o clipă dacă-mi luam ochii de la el, îl găseam urcat unde nici nu gândeai. Așa i-am pus numele Bârâcosul! Imediat ce s-a ridicat în picioare a alergat la butoanele de la televizor. Îl fascina că poate schimba canalele, așa că le apăsa pe toate la întâmplare, până se plictisea. Taică-său a găsit metoda de a lipi câteva fășii de scotch peste ele și să folosim doar telecomanda, de a cărei existență încă nu băgase de seamă. Apoi a venit rândul aragazului să-l fascineze. Răsucea butoanele lui în neștire, iar dacă era flacăra aprinsă nu-și mai lua ochii de la ea. Eram disperată, să nu-i dea prin cap să o și atingă, dar ne-a ferit Dumnezeu.

Ca eu să-mi pot face treaba în casă, i-am pus de mici în fața calculatorului. Evident că n-a fost bine, dar ăsta a fost modul meu de a mă descurca cu doi copii minunați, dar foc de energici. Din momentul în care a descoperit calculatorul, s-a terminat, nu l-a mai interesat, nici aragaz, nici televizor, nici nimic altceva și-și păstrează pasiunea până în zilele noastre.

Preferințe

Până la un an și jumătate când l-am înțărcat, eu am fost universul lui, eu am fost părintele preferat. După aceea, renunțarea făcându-se cu jale și tristețe de ambele părți și el fiind mărișor și înțelegând în felul lui ruptura, nu s-a sfiit să-mi arate disprețul și iubirea mai mare pentru taică-său. Ziua stătea cu mine, că nu avea încotro, dar seara când auzea cheia în ușă, alerga să- i țină calea, strigându-l cu toată dragostea : Gigea, Gigea, Gigea, așa cum putea să-i pronunțe el spune.

N-am suferit prea tare, fiindcă locul vacant l-a ocupat imediat Vlăduț.

 Copilul meu minunat

Nu-mi amintesc pe la ce vârstă mi-am dat seama că Cipri e stângaci,  dar știu sigur că am avut emoții mari la începerea școlii, care nu fusese deloc lină nici pentru un copil genial cum era Vlădut. Acum mă așteptam la ce e mai rău. Dar n-a fost absolut deloc așa.  Si acum se supără pe mine când e în bucătărie și face o mâncare și eu îl plâng ,,vai săracul, că nu poți să tai, să curăți  așa bine cu mâna stângă” și-mi explică mereu că nu am de ce să-l plâng.

Așadar, la școală s-a descurcat singur foarte bine. A învățat bine, dar ca purtare, mai călca adesea și strâmb. De exemplu până în clasa a IV a nu a avut o pereche de pantaloni întregi, în genunchi. Nu știu cum reușea, dar toate perechile lui de pantaloni erau rărite sau chiar rupte în genunchi. Odată a sărit din clasă pe fereastră și chiar dacă avea clasa la parter, era ceva distanță până jos. Învățătoarea era disperată de gestul lui și al altora ca el. A dat Dumnezeu și n-a pățit nimic, nici de data asta.

Când a terminat clasa a-II-a eu am plecat la București lăsându-i cu tatăl lor, revenind acasă doar la sfârșit de săptămână. Nu mi-a reproșat niciodată plecarea mea, deși cu siguranță i-am lipsit. Când au venit prima dată la mine în vizită, cu trenul și i-am așteptat în Gara de Nord, Cipri a avut 3, să le numesc, direcții:

  1. Să se urce la coloane pe gară, să vadă ce e acolo, că doar nu degeaba îl botezasem Bârâcosul;
  2. Să ne urcăm imediat în primul autobuz care a oprit în stație, normal că nu avea de unde să știe că acestea sunt pe numere, dar mi-a rămas în minte viteza, nerăbdarea cu care voia să acționeze;
  3. Să nu vorbesc ca bucureștenii, adică fără perfectul simplu.

Asta a treia m-a făcut să mă prăpădesc de râs. Eu vorbesc și acum, după 14 ani de București, tot cu perfectul simplu, dar cine știe, atunci probabil involuntar am omis să vorbesc vreodată de mi-a atras el atenția. Acum el nu mai vorbește deloc cu perfectul simplu și nu râd de alegerea lui, doar constat.

Am zis că a învățat bine, fără să se ocupe cineva de el. Apreciez maxim că nu ne-a cerut niciodată ajutorul, nici măcar la desen, unde ca și mine e anti –talent, făcea si el ce se pricepea, de fiecare dată când ajungeam acasă găseam niște planșe de parcă le-as fi făcut eu, adică vai de mama lor…

Crescând în umbra lui Vlăduț, care de mic a spus că el când va crește se va face designer vestimentar, asta l-a făcut și pe Cipri să se întrebe și să mă întrebe, oare el ce se va face când va fi mare?

Am în minte două astfel de momente. Unul până în 7 ani, pe undeva pe un drum când  nu știu de unde i-a venit, dar știu sigur că mi-a spus că ar fi bine să se facă avocat și mi-a dat pe loc și 3 argumente pentru care se gândea că i s-ar potrivi această profesie. Din păcate, al treilea argument l-am uitat, dar primele două  mi le amintesc și știu că m-au lăsat cu gura căscată:

  1. Că este mincinos și avocații mint;
  2. Că-i plac banii, că e cheltuitor(ca mine!) și avocații au mulți bani.

Uneori am senzația, că asta s-ar putea să-mi fi spus Vlăduț, că nu știu de unde ar fi putut să emită astfel de judecăți un copilaș de 6-7 ani, dar m-am consultat cu Vlăduț și zice că nu crede că i-a trecut  vreodată prin minte să se facă avocat, deci înclin să cred că Cipri e cel care mi-a spus asta.

Si imediat după această discuție, am ajuns la o prietenă, la ziua copilului ei, unde el s-a făcut stăpân pe singurul calculator din casă, deși mai erau în jurul lui încă 4 copii, care voiau și ei să se joace. La plecare, fiindcă nu terminase jocul și eu mi-am permis să-l întrerup să plecăm acasă, că așteptau celelalte mămici după noi, m-a mușcat de mâini de ne-a făcut pe toți cei de față să ne punem niște semne de întrebare, asupra mea, asupra lui…

Din fericire gestul ăsta nu l-a mai repetat niciodată

Printre primele calități pe care i le-am descoperit au fost bunătatea și curajul. Încă le are! Când era prin clasa a doua sau a treia m-a întrebat din nou, oare ce se va face el când va fi mare, că Vlăduț știe sigur, dar că el nu are nicio idee. Gândindu-mă atât la bunătatea cât și la curajul lui i-am spus că eu cred că ar fi potrivit să se facă medic.

O vreme a crezut și el. Apoi s-a răzgândit. Era clasa XI-a și încă nu știa ce va face, sau știa, dar eu ziceam că nu ar fi prea bine. Așa că i-am readus din nou Medicina pe tapet. L-am convins, dar era cam târziu și fiind prinși în datorii mari, n-am avut nici posibilitatea nici deschiderea de a-l trimite la niște pregătiri mai susținute. L-am lăsat să se ducă unde l-a dus vântul. Îmi reproșez că l-am lăsat de izbeliște, că n-am avut înțelepciunea să-i ofer mai mult și am multă înțelegere pentru el acum când își caută drumul.

A  susținut examenul și a picat la Medicină. Nu primul sub linie, dar cu o medie bună, muncită și eu sunt foarte mândră de el, de ce a realizat în condițiile date.

N-a mai vrut să repete experiența în anul următor și nici să meargă la facultatea de Medicină privată. A absolvit Chimie medicală la Universitate și acum își caută rostul fără prea multă tragere de inimă și pentru că Vlăduț e susținătorul lui moral și material.  Mie n-a pierdut ocazia să-mi zică, de mai multe ori, că renunțarea la Medicină a fost cea mai bună alegere a lui, pe care nu o regretă deloc și că într-o zi va avea propria lui firmă prosperă. Îmi plac visele lui mai ales că eu nu am visat niciodată atât de înalt.

Acum

Revin la tine! Te-ai  făcut OM! Așa-mi spui, că nu mai ești un copil, așa cum te văd și cred eu și cum încerc încă să te păstrez.

Portretul tău robot văzut prin ochii mei frumoși arată cam așa:

  • Frumos, șarmant, charismatic( știu că și cioara spune la fel și evident și eu cred că n-ai nevoie de nici-un adaos, nici vitamine, nici barbă, că le ai deja pe toate, dar, nu-i așa, cine sunt eu să-ți spun toate astea?…);
  • amalgam de seriozitate( se poate conta pe tine, la o adică) și nepăsare(la etc., pierde vară, dacă se mai poate, de ce nu?);
  • convingător;
  • prietenos(ții la cercul tău de prieteni, răspunzi prezent când te cheamă fiecare, chiar dacă ai în momentul ăla ceva mai bun de făcut);
  • empatic;
  • bun;
  • pripit;
  • dezordonat(mă întreci);
  • cheltuitor(mă depășești din start);
  • contestatar, spirit liber(la fel ca mine);
  • hotărât să amâni maturizarea(în pofida declarațiilor belicoase)(tot ca mine).

Direcții de viitor

Vorbesc de direcțiile de pe agenda mea, în ceea ce te privește. Evident că tu ai o altă agendă, alte direcții și e firesc să fie așa, dar nici eu nu pierd niciun prilej să ți-le reamintesc pe cele ale mele. Nu se termină prea cordial nici una din aceste discuții, dar eu insist. Repetiția e mama învățăturii.

Sunt doar trei:

  1. Devenirea, dezvoltarea, transformarea(chiar nu ai nevoie de nimic fizic, iar durerea mea e, că e greu să-te fac să înțelegi asta și uneori nu reușesc nici cu Vlăduț chiar dacă nu există niciun dubiu că amândoi aveți minți sclipitoare), căutarea drumului în viață. Căutarea, cred eu că e foarte importantă. Găsirea îmi pune semne de întrebare și la vârsta mea. Dar de căutare, de perfecționare, de învățare, de evoluție cred că e nevoie întreaga viață. Și e păcat de timpul(cea mai prețioasă resursă) risipit. Sper să înțelegi asta pe deplin și cât mai curând.
  2. Să-mi aduci nepoți! Chiar dacă mă ameninți că n-o să mi-i lași, că eu nu mai știu ce amenințare aș reprezenta la adresa lor, cred că zici că o să-i prostesc, că o să-i răsfăț, că o să-ți subminez autoritatea ta de super – erou în ochii lor. Și în condițiile astea, o să mă adaptez eu cumva, deci abia îi aștept.
  3. Să mă îngropi! N-am avut cum să cosmetizez această cerință. Știu că sună aiurea, brutal, abrupt, dar îți cer adesea asta. Nu sunt pe moarte, sunt bine merci, dar într-o zi nu voi mai fi și-ți cer ca tu să fie bine, sănătos, stăpân pe viața ta, să te poți ocupa de mine, de noi, când eu nu voi mai putea.

Epilog

N-aveam de gând să scriu aceste rânduri. Scrisesem în primăvară povestea mea cu Vlăduț, pe care o copsesem, mă gândisem la ea cu cel puțin 2-3 ani înainte de a o publica. Acolo era o situație aparte, specială și mă bucur că am reușit să o scriu. Povestea noastră a fost citită de foarte mulți oameni și am primit o mulțime de mesaje. Unul din ele, cel al Emei, a sunat cam așa: ”Maria, ai scris foarte frumos despre Vlăduț, dar trebuie să scrii și despre Cipri că și el e tot minunea ta!”. M-a luat prin surprindere, mesajul acesta. E evident că ești minunea mea, dar despre noi nu-mi trecuse prin cap să scriu. Gândul că trebuie să o fac mi s-a cuibărit în minte. Am zis atunci, că o să scriu, la fel ca în cazul lui Vlăduț, că va fi cadoul meu când și tu vei împlini 25 de ani, când te vei fi înscris mai clar pe calea devenirii tale. Dar unul din defectele mele, așa cum am scris, e nerăbdarea. E cale lungă până la 25 de ani.

Mâine împlinești 23 de ani.

Ce repede a zburat timpul!…

Vezi tu câți ani și câte amintiri au încăput într-o scrisoare..

Nici nu simți ce repede se face târziu în noi, mai ales în mine, minunea mea!

Scrisoarea asta, e cadoul meu.

 Încă mai sper să-ți placă!

Știu că ai nevoie de mai mult.

Sper să se aranjeze astrele și să primești tot ce meriți, tot ce e mai bun, pentru că tu ești cel mai bun!

Să ți se împlinească toate visurile!

La mulți ani, Cipri!

28 noiembrie 2020

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.