Sunt mândru de profesia mea – aceea de salvator de vieti!

Sandu Palantin mi-a fost coleg de liceu. Când am reluat legătura anul trecut pe mult blamatul Facebook şi am aflat că e ditamai colonelul sigur ca l-am invitat să facem un interviu. Eram curioasă  să aflu cum  fost drumul lui până aici şi mai ales cum se vede viaţa din sferele înalte. M-a refuzat politicos, dar eu nu am renunţat şi am reînnoit invitaţia care într-un târziu a fost acceptată.

Aşa am aflat că a absolvit:

  • Institutul de Comunicaţii şi Informatică “DECEBAL” din Sibiu -1984-1987;
  • Facultatea de Drept din cadrul Universităţii “GHEORGHE CRISTEA” Bucureşti 2000 – 2004;
  • Masterat ”Securitate comunitară şi terorism” la Universitatea BIOTERRA” Bucureşti – 2006 – 2008.

Aşadar Domnule Colonel citiseşi interviurile mele, mă felicitaseşi, mă lăudaseşi şi totuşi m-ai refuzat

În primul rând, doresc să-ţi mulţumesc pentru invitaţia la această discuţie. Am refuzat să facem interviul pentru că nu sunt o persoană publică, dar cum mereu voi avea plăcerea să stau de vorbă cu colegii de liceu, până la urmă m-ai convins. Acum la această discuţie deşi a trecut o lungă perioadă de timp de la absolvire şi unii dintre noi au tâmplele albe, trăiesc senzaţia că abia ieri ne-am despărţit…

– Mulţumesc la rândul meu că într-un final te-ai lăsat convins. Să pornim incursiunea printre amintiri pornind din Gorjul copilăriei şi ajungând până aici.

– M-am născut la data de 20.03.1966, în localitatea PEŞTEANA-JIU, comuna Bâlteni, judeţul GORJ. Acum domiciliez în municipiul Slobozia, judeţul IALOMIŢA şi  sunt ofiţer activ, cu gradul de colonel la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

 Am urmat cursurile Şcolii Generale Bâlteni.

– Eu ştiu, dar – pentru cititori, te rog să-mi povesteşti – ce fel de elev ai fost?

cu ghita– În perioada ciclurilor primar şi gimnazial, m-am situat mereu pe primul loc din clasă la învăţătură. Conform aprecierii profesorilor, am dovedit o înclinaţie deosebită pentru limbile străine studiate, în special pentru limba germană, materie pe care am studiat-o începând cu clasa a II-a, sub îndrumarea unei profesoare excepţionale – Marika Herlo, care după revoluţíe a plecat în Germania şi nu mai ştiu nimic de dânsa.

 În acea vreme nu mă omoram prea mult cu “tocitul”, întrucât aveam o memorie destul de bună şi reţineam majoritatea cunoştinţelor din timpul orelor de curs. Acasă – dacă mai citeam o dată lecţiile, era suficient! Uneori, în timpul recreaţiilor, pe când colegii mei erau la joacă, eu… îmi făceam temele date la şcoală. Astfel îmi rămânea mai mult timp liber acasă.

– Şi ce făceai în timpul liber?

– Poţi crede că mă jucam, sau participam la muncile câmpului, dar răspunsul e greşit!  Îmi ocupam timpul liber cu lectura.

– Foarte frumos!

– Fără lipsă de modestie, cred că eram în acea perioadă printre principalii "clienţi" ai bibliotecii comunale, de unde împrumutam săptămânal doar câte 4-5 cărţi, pentru că nu mi se permiteau mai multe, pe care le “devoram”, efectiv. Citeam basme, poezii, cărţi de călătorie, literatură tehnico-ştiinţifică, SF şi romane. Nu voi uita niciodată frumoasele “Legende ale Olimpului” de Alexandru Mitru, “Expediţia Kon-Tiki” a cercetătorului Thor Heyerdahl, dar nici “Poeziile” lui Mihai Eminescu. Toate aceste lecturi erau “Internetul” şi “Google-ul” meu din acea perioadă şi datorită lor am ajuns să-mi formez o anumită cultură generală, să cunosc foarte bine limba română.

– Contez pe tine la corectarea interviului!

– E adevărat, mă laud că ştiu limba română şi mă doare, când văd cum îşi bat joc unii azi de această ”comoară”! Probabil tot de aici mi se trage… nu ştiu cum să-i spun… defect? obsesie? deformaţie lingvistică? – un obicei, probabil nu foarte apreciat de toată lumea, acela de a… corecta greşelile de exprimare verbală sau în scris ale celor din jur, începând cu fiul şi nepoţii mei, încă din primii ani de şcoală şi continuând cu subordonaţii sau chiar colegii de serviciu. Cred că i-am deranjat pe unii dintre ei, dar efectiv nu suport stâlcirea limbii române şi exprimarea agramată!

Revenind la anii petrecuţi la Bâlteni, te întreb dacă erai atât de silitor, atât de atras de lecturi, vrei să-mi spui că ai fost un copil fără copilărie?

– Deloc! Eram un copil obişnuit, uneori cu genunchii juliţi de la fotbalul jucat pe uliţa satului, care mai era chelfănit de părinţi când spărgea câte-un geam cu praştia, se mai certa cu prietenii când jucau “cartoane” , deci pot să spun că m-am bucurat din plin de copilărie.

– Am înţeles. Hai să părăsim uliţa copilăriei şi să ne îndreptăm spre liceu.

– Până la liceu vreau să-ţi spun că deşi sunt oltean, aveam o fire ceva mai introvertită şi îmi place să cred că eram mai serios decât alţi colegi ai mei, aşa că, spre sfârşitul ciclului gimnazial, într-un fel la îndemnul bunicii materne – Anisoara Apavaloaiei, care mă vedea ofiţer, am hotărât să îmbrăţişez cariera militară. Aşadar, mi-am depus dosarul de înscriere pentru Liceul Militar, dar am avut şi prima dezamăgire, e drept, nu foarte mare, iar ulterior chiar m-am bucurat, fiind respins din motive medicale -probleme de natură stomatologică.

– Şi uite aşa am devenit colegi.

– Aşa e. În acele condiţii, a trebuit să optez pentru alt liceu. Cu toate că aveam în comună un Liceu Industrial, cu profesori foarte buni şi eu şi părinţii ne-am decis să alegem  ceva mai bun. Şi care era în acel moment -ca şi acum, de altfel – cel mai bun liceu din judeţ? Liceul TUDOR VLADIMIRESCU” din Târgu Jiu, unde am dat examen şi am fost admis.

colegii1În liceu, aşa cum probabil îţi aminteşti am avut o evoluţie medie, păstrându-mi ”atu-urile” pentru limbile străine. La limba germană nu am avut niciodată note sub 10. La franceză, de la 9-10 în şcoala generală, am ”involuat” la 7-8-9 în liceu, dar în mod just – profesorul Florin Dumitrescu fiind renumit atât pentru valoarea, cât şi pentru exigenţa sa. Aceleaşi aprecieri pentru doamna profesoară de limba germană – Gerda Iacob, profesoară la fel de bună, chiar dacă nu era tot atât de exigentă ca dl. Dumitrescu. De când am descoperit-o pe Facebook, cu doamna profesoară Gerda Iacob mai corespondez şi acum cu foarte mare plăcere.

I-am admirat, îi admir şi acum şi le sunt profund recunoscător  şi domnilor profesori Popescu-Băleşti (limba română), Mladin şi Bălăveanu (matematică – chiar dacă nu excelam la această materie), Bărbulescu (fizică şi diriginte), Burghiu (economie)… şi lista ar putea continua.

Singura mea ”evidenţiere” în timpul liceului s-a produs în anul IV, când, la insistenţele doamnei Gerda Iacob am concurat la olimpiada de limba germană. Am trecut detaşat de faza locală, apoi am fost singurul care am câştigat faza judeţeană la anul IV, unde… surpriză! Am reîntâlnit-o, în comisia de corectare, pe doamna profesoară Herlo, foarte entuziasmată să mă anunţe despre rezultatul obţinut!

Surpriza şi mai mare a fost însă la faza naţională, desfăşurată în municipiul Buzău, unde m-am trezit eu, un singur român – oltean get-beget! – într-adevăr bun cunoscător al limbii germane, printre ceilalţi concurenţi, absolut toţi fiind… de naţionalitate saşi sau şvabi, deci vorbitori nativi de limba germană! În primele momente am fost un pic descurajat, dar tot doamna profesoară Iacob mi-a ridicat moralul: “Stai liniştit, Sandu! Aici e vorba şi de literatură, de gramatică şi de ortografie… Sunt sigură că vei reuşi!” Şi aşa a fost! E adevărat că am obţinut numai o menţiune, dar am fost al treilea pe ţară întrucât nu a fost obţinută nota pentru acordarea locului I, ci numai locul II, III şi două menţiuni. La întâlnirea de 10 ani de la absolvirea liceului în 1994, i-am arătat soţiei cu mândrie diploma care trona în vitrina cu trofee din holul liceului.

– Nu găsesc deloc în amintiri momentul care să ne dea de bănuit  nouă colegilor tăi, că ai ales Armata?

– La sfârşitul liceului, toţi profesorii şi majoritatea colegilor ştiau că voi da examen la Facultatea de Filologie – limbile română-germană, dar eu, în ultimul an de liceu, dorind să refac drumul spre cariera militară, mi-am luat inima în dinţi şi am hotărât să-mi ”refac”… dantura afectată. Chinurile erau groaznice şi parcă mă lăsau picioarele numai când intram în cabinetul stomatologic al liceului şi simţeam mirosul de anestezic… Cred că a durat vreo 2 luni, dar după aceea am fost ca… nou! Apropo… cât costă acum o lucrare stomatologică? Pe mine m-a ”costat” atunci… un buchet de flori şi un pachet de ”Kent” – precizez că asta a fost benevol, fiindcă la acel cabinet nu se ”impuneau atenţii”…

Odată problema rezolvată mi-am depus dosarul pentru Institutul de Comunicaţii şi Informatică “DECEBAL” din Sibiu, care era şcoală de ofiţeri pentru Armată! Am trecut cu bine, (nu fără emoţii!) de vizita medicală (mulţumesc, doamna medic stomatolog!), apoi de proba sportivă şi de examen. Concurenţa pentru elevii proveniţi din liceele “civile” nu era deloc mică, circa 10-12 pe un loc.  Am fost admis. În timp ce eu mă întorceam să dau vestea cea bună părinţilor, m-am întâlnit în tren cu colegii mei care mergeau să se înscrie pentru examenul la facultate – Bucureşti, Craiova, Târgu Mureş, Cluj – în acea vreme în Târgu Jiu neexistând decât o secţie de subingineri a Universităţii Craiova, în acelaşi sediu cu liceul nostru.

E adevărat că am în minte imaginea ta de copil serios, dar totuşi recunosc că sunt surprinsă de alegerea făcută.

poarta – Îmi place să cred şi chiar mă mândresc cu faptul că am fost crescut, educat, am trăit şi voi trăi mereu în spiritul valorilor cum sunt: patriotismul, solidaritatea, bunul simţ, cinstea. Probabil că opţiunea mea pentru cariera militară a fost influenţată de educaţia primită începând cu primii ani, pentru care mulţumesc atât părinţilor, cât şi tuturor dascălilor mei. Începând cu doamna educatoare – Maria Dina, învăţătorul meu – domnul Ion Raţă, profesorii din generală şi profesorii din liceu în special, toţi au fost pentru mine modele. Nu am avut niciun profesor de care să mă plâng.

Cum nici de domnul Bălăveanu?

– Ei, aici am o poveste mai hazlie…

– Eu o ştiu, dar vreau să o reluăm mai ales că la întâlnirea de 25 de ani de la absolvire  şi eu l-am surprins pe domnul Bălăveanu cu mulţumirile mele că m-a trecut clasa…

– Domnul Bălăveanu era o fire mai severă. Eu eram într-un trimestru, la limita promovării şi-l tot rugam să mă asculte. Dânsul nu vroia şi deşi nu-l ameninţasem cu nimic, că nu aveam eu tupeul să-l ameninţ, la rugăminţile mele repetate de a mă asculta îmi spunea că nu-i e frică de nimic pe lumea asta, în afara de M.A.I. fiindcă vine să-l aresteze şi de M.A.N. fiindcă vine cu tancul şi-i dărâmă casa. Binenţeles că până la urmă m-a ascultat, n-au mai fost probleme, dar aducându-mi aminte de această întâmplare, la întâlnirea de 10 ani, fiind şi în uniformă, fiindcă veneam direct dintr-o misiune, m-am ridicat, m-am prezentat şi i-am spus domnului Bălăveanu că sunt cu tancul în parcarea liceului si voi merge să-i dărâm casa. La următoarea întâlnire, probabil îi voi aminti şi despre faptul că acum lucrez în Ministerul Afacerilor Interne, acela cu cătuşele….

– Da, îmi amintesc perfect ca speech-ul tău s-a bucurat de o reală apreciere în amfiteatrul liceului şi deşi atunci nu aveam reportofon o corectură mică vreau să-ţi fac. Ţin minte perfect că ai spus că ai lăsat tancul în parcarea de la piaţă, nu a liceului. De asemenea te rog să mă ierţi că tot atunci văzându-te în uniformă, nu m-am gândit o clipă că veneai din misiune aşa cum ai spus acum, ci că  te-ai prezentat în uniformă  doar ca să ne impresionezi…

Povesteşte-mi cum a fost viaţa ta după absolvirea Institutului “DECEBAL”? Sibiu.

 – În anul 1987 am absolvit Institutul şi am fost înaintat în gradul de locotenent – arma comunicaţii şi informatică. Am optat pentru o repartiţie în Bucureşti şi mi-am început activitatea, fiind de acum ”pe picioarele mele”.

   Am lucrat în calitate de ofiţer activ M.Ap.N. în cadrul U.M. nr. 01895 Bucureşti (1987 – 1992), apoi la U.M. nr. 01088 Slobozia (1992 – 1999).

  În perioada 1999 – 2004 am lucrat în calitate de ofiţer activ în cadrul Inspectoratului de Protecţie Civilă al Judeţului Ialomiţa până în 2001 la M.Ap.N., iar după aceea până în 2004 la M.A.I.

  În perioada 2004 – 2008 am lucrat în calitate de ofiţer activ M.A.I. în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “BARBU CATARGIU” al judeţului Ialomiţa, iar începând cu anul 2008, am fost promovat să lucrez în cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă din Bucureşti, în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei.

– Concret, ce înseamnă să fii ofiţer activ M.Ap.N. şi ulterior M.A.I.?

 – Activitatea mea profesională a constat iniţial – perioada cât am lucrat în M.Ap.N.- în instruirea şi conducerea militarilor de specialitatea comunicaţii şi tehnologia informaţiei.

Ulterior, trecând în structurile M.A.I. (Protecţia Civilă,  s-a unit în anul 2004 cu pompierii militari, transformându-se în structură profesionistă pentru situaţii de urgenţă), obiectul de activitate a fost conducerea şi coordonarea activităţii militarilor din această structură.

– Profesie de sacrificiu…

– Pot spune că aici mi-am împlinit dezideratul dintotdeauna, acela de a-mi ajuta concret şi în mod nemijlocit semenii. E adevărat că nu pot spune că mi-a fost mereu uşor. Viaţa de militar nu înseamnă numai uniformă de gală, paradă şi muzică de fanfară! Chintesenţa activităţii noastre, lucrătorii din serviciile de urgenţă profesioniste, este reflectată chiar de către deviza înscrisă pe stemă: ”AUDACIA ET DEVOTIO” –  ”CURAJ ŞI DEVOTAMENT”. Înseamnă mai ales efort fizic şi psihic, privaţiuni suportate de întreaga familie, obligaţii şi restricţii suplimentare faţă de ceilalţi cetăţeni. Dar toate aceste greutăţi sunt uitate pe loc, atunci când ai satisfacţia că ai salvat o viaţă. Şi asta nu pentru bani şi nu doar timp de 8 ore pe zi.

Profesia de lucrător în serviciile profesioniste pentru situaţii de urgenţă nu mai înseamnă în condiţiile complexe de azi să fii numai pompier. Au fost nenumărate momente când, împreună cu subordonaţii şi colegii, am lucrat timp de 24-48 de ore non-stop, pentru stingerea incendiilor, la inundaţii, prin apă până la brâu sau prin nămeţi de zăpadă, la accidente chimice sau de altă natură, efectuând descarcerări, salvări de persoane sau acordând primul ajutor medical. Cele mai triste situaţii şi momente au fost când în urma situaţiilor de urgenţă am descoperit victime şi în special copii, atunci e ceva cutremurător şi îţi întoarce sufletul pe dos… Pe cine nu crede, îl invit să participe numai 30 de minute la o asemenea intervenţie, iar apoi să-şi spună părerea… Sau mai bine, îl invit la sfârşitul intervenţiei, să ne vadă: cu uniformele ude, murdare, obosiţi, uneori chiar nemâncaţi, dar cu ochii sclipind de bucuria datoriei împlinite.

– Grea misiune ţi-ai mai ales!…

– E drept, uneori ne poţi vedea tăcuţi şi trişti. Dacă ai putea privi în sufletele noastre, ai vedea lacrimi şi furie împotriva soartei nemiloase care a mai răpit o viaţă. Viaţă care în unele cazuri a fost chiar a colegului tău! Cu care ai glumit mai înainte şi cu care ai plecat la intervenţie, dar te-ai întors fără el… Chiar dacă suntem militari antrenaţi şi putem părea duri, în primul rând rămânem oameni

Apropo de obsesia mea pentru cunoaşterea limbii române… O serie de jurnalişti, în special prezentatori de ştiri sau reporteri TV, repetă cu obstinaţie expresii de genul: ”Accident de circulaţie spectaculos…”, sau ”Explozie spectaculoasă…” etc.

Iniţial, am crezut că nu mai sunt la curent cu definiţiile din DEX, aşa că l-am consultat din nou. Cuvântul ”spectaculos” are însă aceeaşi semnificaţie pe care o ştiu de peste 30 şi ceva de ani şi citez, pentru exactitate: ”care atrage privirile, care impresionează prin aspectul plăcut, care constituie un spectacol atrăgător…”. Aş ruga pe respectivii să-mi explice şi mie unde găsesc dumnealor aspectul plăcut al unui accident rutier în care au fost răniţi doi oameni şi avariate autovehicule, sau al unei explozii soldate cu distrugerea unei locuinţe şi decesul unei persoane?!? Asta, ca să nu mai vorbim de reporterii avizi de ”ştiri senzaţionale” care întind microfonul printre tuburile de oxigen şi perfuzii, întrebând (inteligent?!) victima: “Şi cum v-aţi simţit în  momentul în care aţi fost lovit / accidentat… etc…?” Zic şi eu ca… olteanul: ”No comment!”

– Oameni şi oameni…

Înţeleg că într-o astfel de profesie nu doar tu ai parte de privaţiuni ci şi cei dragi. Te rog să-mi povesteşti un pic şi despre familie.

masa– Dezavantajul acestei meserii e că nu am putut să ţin legatura atât cât mi-aş fi dorit cu familia, cu prietenii, cu conjudeţenii decât foarte rar, căci mai mereu a trebuit să merg acolo unde m-a cerut datoria.

Sunt unul din cei 4 copii – două fete, doi băieţi – ai părinţilor mei Maria şi Alexandru Palantin. Acum mai trăieşte doar mama. Părinţii mei au fost oameni simpli – tata şofer şi mama muncitoare, dar au fost gospodari respectaţi şi prin prisma faptului că toţi copiii am fost buni la şcoală. Toată lumea ne cunoştea şi ne respecta şi noi aveam la rândul nostru acelaşi respect.

– Ce drum şi-au ales ceilalţi – surorile şi fratele?

 – Surorile şi cu mine suntem împrăştiaţi uniform prin ţară. Elena, cea mai mare dintre noi, locuieşte la Tg. Mureş şi este angajată la Banca CEC, în funcţia de administrator cont. Maria locuieşte la Turceni şi este asistent medical la Spitalul Orăşenesc  din localitate. Fratele meu Claudiu-Marian, cel mai mic dintre noi a decedat în anul 1992 la vârsta de 19 ani.

– Ce s-a întâmplat cu Claudiu?

 – Lucra într-o carieră de cărbune şi printr-un accident nefericit s-a electrocutat. A fost cel mai dureros moment din viaţa mea, cred că şi singurul, deşi am mai trăit şi alte momente dureroase, dar nu de aceeaşi intensitate

– O adevărată tragedie! Să fi salvator de vieţi şi să trăieşti acestă dramă… Spune-mi dacă avînd în vedere ascensiunea ta ulterioară ai simţit, sau te-ai gândit vreodată că trăieşti şi viaţa lui?

-Nu ştiu dacă neapărat eu, dar la fire şi puţin la înfăţişare şi comportament îi seamănă fiul meu şi un nepot îi poartă numele. Asta a fost sa fie…

 – Hai să ne întoarcem la familia de azi.

– La începutul anului 1989 am cunoscut-o pe Gina, de origine ialomiţeancă şi care avea să-mi devină soţie, exact în ziua când împlineam 23 de ani, iar pe 8 noiembrie, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, în acelaşi an s-a născut fiul meu, botezat chiar Mihai-Gabriel.

rincaSoţia mea este de profesie – jurist şi ocupă un post de consilier la Primăria Municipiului Slobozia.

Pe băiatul meu am încercat să-l educ în spiritul în care am fost si eu educat. Înclin să cred că l-am moştenit pe tata şi am încercat să-i transmit aceleaşi valori şi aceleaşi percepte. Până acum nu mi-a înşelat asteptările.

– Ce face acum Mihai?

– Actualmente e student şi întreprinzător în domeniul IT, pasiune moştenită tot de la mine, dar pot să spun că m-a şi depăşit. Face advertising, publicitate şi WEB design. Sigur, acum e la început, câştigă şi el ce câştigă, dar ideea e că are o ocupaţie şi se întreţine singur. Facultatea şi-o plăteşte singur, maşina pe care eu i-am dat-o şi-o alimentează singur, deci e pe picioarele lui. Acum, graţie reţelei de socializare am aflat si eu că s-a logodit…

 – Sunt bune şi reţelele astea la ceva…

Aş vrea să nu încheiem interviul fără să-mi spui ce s-a petrecut, în timp, cu pasiunea ta pentru lectură?

Pasiunea pentru lectură, nu m-a părăsit nici la această vârstă, ba chiar de o anumită perioadă de timp ”cochetez” cu literatura, mai precis cu poezia. Am publicat deja unele ”realizări” care constau în traduceri şi adaptări din limbile engleză, germană sau franceză, în special ale unor poezii şi cântece cu tematică specifică profesiei.

În urma întâlnirilor şi discuţiilor purtate cu colegi de profesie din alte ţări (aş aminti aici: le commandant Marcel Garcia – Franţa, locotenentul EMS Farooq Muhammad – paramedic la Fire Department New York, SUA şi chiar renumita compozitoare şi interpretă belgiancă Nara Noian), am obţinut sprijinul sau acordul lor pentru traducerea şi adaptarea în limba română a unor opere artistice, în condiţiile respectării drepturilor de autor. Printre altele, aş putea enumera: Rugăciunea Pompierului, Imnul European 112, Imnul Pompierilor, Imnul Paramedicilor, Apelează 911, dar şi frumoasa baladă germană “Lorelei” de Heinrich Heine. Toate aceste traduceri şi adaptări le-am publicat în internet, pe website-ul instituţiei unde lucrez şi pe reţeaua YouTube.

Coloana–  Într-adevăr interesante preocupări!

– Îmi place să fiu un perfecţionist. Dacă pot face un lucru să meargă, încerc să-l fac să mergă mai bine şi de cele mai multe ori reuşesc. Am încercat să-mi educ  nu doar fiul ci şi militarii din subordine în acelaşi spirit şi am constatat, spre satisfacţia mea, că am reuşit în mare măsură. Mă bucur să întâlnesc foştii mei subordonaţi, care acum sunt oameni maturi, având familii şi diverse profesii – ingineri, medici, muncitori sau chiar… cadre militare şi poliţişti, cu care am păstrat mereu relaţii bune, bazate pe respect reciproc.

Niciodată nu am făcut vreun lucru de care să-mi fie ruşine, iar singurele insatisfacţii sunt generate de ceea ce nu am putut realiza la nivelul dorit, în majoritatea cazurilor datorându-se motivelor obiective. Consider însă că, deşi din punct de vedere al vârstei am intrat pe panta descendentă a activităţii, nu mi-am spus încă ultimul cuvânt şi voi avea timp pentru îndeplinirea a ceea ce mi-am propus. Dacă e sănătate şi înţelegere între oameni, restul contează mai puţin.

– Parcursul tău prin viaţă e destul de interesant şi ar fi fost păcat să nu-l consemnăm. Pentru asta-ţi mulţumesc şi-ţi doresc să nu te schimbi niciodată!

Şi eu doresc să-ţi mulţumesc pentru această discuţie – retrospectivă, sau călătorie înapoi în timp, care a fost cel mai frumos cadou primit de ziua mea!

        Maria Băcescu

   Bucureşti 20.03.2013

Comentarii

comentarii

Related posts

2 Thoughts to “Sunt mândru de profesia mea – aceea de salvator de vieti!”

  1. Nanu

    Foarte frumos!

  2. Dumnezeu să te binecuvânteze şi să-ţi îndrepte mereu paşii ţie, minunată purtătoare a numelui Maicii Sfinte!
    Fără nicio exagerare, cu mâna pe inimă o spun, "pana"  ta jurnalistică a făcut minuni pe care nu le credeam posibile! Mulţumită ţie şi prin intermediul internetului, mi-am descoperit un minunat dascăl, care a însemnat pentru mine enorm – atât ca profesor, cât şi ca om.
    Sper, din tot sufletul, să putem relua discuţiile şi (de ce nu?) chiar interviurile, fiindcă Doamna MARIKA HERLO (de origine şvabă, trăitoare acum în Franţa, pare-mi-se), a fost, este şi va rămâne de asemenea O GORJEANCĂ DE ***** (CINCI STELE)!

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.