Motto-ul dupa care m-am condus în viata: Tot ce fac, sa fac bine!

Calitatea plămadei lui Sabin Stamatescu şi crezul după care s-a condus în viaţă – tot ce face, să facă bine – i-au netezit drumurile în toate competiţiile vieţii. Liceul l-a absolvit ca şef de promoţie. Facultatea a absolvit-o clasându-se între primii. Astăzi conduce  un grup de firme, având propria afacere de succes.

Acţiunile întreprinse de-a lungul timpului arată că succesul dobândit nu l-a făcut însă nicio clipă să uite locul şi semenii din mijlocul cărora s-a ridicat.

Vă invit să-i urmărim povestea de viaţă.

 – Vă găsesc domnule Sabin Stamatescu acum, aici în Bucureşti, în Calea Plevnei 139, un prosper om de afaceri şi vicepreşedinte de Ligă a gorjenilor, dar povestiţi-mi de unde aţi plecat şi pe ce drumuri aţi mers până să ajungeţi aici?

Sunt născut la marginea comunei Negomir în 07.06.1954, între poduri, la Borăscu.

– Grăbită intrare în viaţă…

Dacă  s-a întâmplat să vin pe lume acolo, mama şi tata nu m-au mai dus la spital, s-au întors cu mine acasă.

– Vă rog să reluaţi povestea.

Am urmat şcoala generală-clasele I-IV în localitatea Orzu, un sat din componenţa comunei Negomir şi clasele V-VIII la şcoala generală Raci. Am avut norocul să am profesori foarte buni, mai ales la matematică, profesorul  Bereanu care a devenit ulterior profesor universitar la Universitatea din  Craiova şi profesorul Dădălau la fizică.

– Liceul?

Liceul dura pe atunci 5 ani  şi erau în mare vogă liceele industriale. Am avut o şansă cu un unchi de al meu Mitică Ţogoe, fratele mamei mele, care lucra la Craiova, la  Petrol. El m-a dus  la Liceu Industrial Energetic din Craiova, un liceu cu un nivel destul de ridicat pe vremea aceea. Atunci în practică la Craiova, la termocentrala Işalniţa am văzut  prima dată cum arată un grup generator-turbină erau chiar noi puse generatoarele de 330 MW şi eram chiar entuziasmat.

– Ce fel de licean aţi fost?

Liceul l-am  absolvit ca şef de promoţie. Mi-amintesc cu mare plăcere de acea perioadă când stăteam la căminul situat în curtea liceului. Profesorul meu de fizica era Gheorghe Calboreanu, care a devenit ulterior inspector general al judeţului Dolj. Am publicat  deseori în revista de fizică. În 1974, în anul IV,  am luat premiul I la olimpiada republicană de fizică, iar în 1975, în anul V am luat premiul II sau III, tot la fizică. A fost o plăcere deosebită ca Olimpiada Naţională de fizică să fie la Craiova şi să  fie câştigată de un elev din Craiova.

Diriginta mea, profesoara  de limba română doamna Monica Potcoavă ne a pus în braţe multe cărţi în perioada liceului. Colegul meu Ştefan Moţăţăianu care acum e şeful  Baroului de avocaţi din Tg – Jiu  era cel mai bun la română.  Eu nu excelam la română, fizica şi matematica era materiile mele preferate la care eram cel mai bun, dar datorită  dirigintei învăţam şi aveam şi la română medii bune 9.50 – 10. Mi amintesc şi acum un citat dintr-o carte Bucuria vieţii, cu viaţa lui Vincent Van Gogh în care un profesor de greacă i-a spus ,,Vincent am simţit calitatea plămadei tale, tot ce vei face vei face bine’’. Ăsta a fost şi motto-ul  meu după care m-am condus în viaţă. Tot ce fac, să fac bine.

– Ce aţi mai făcut bine după liceu?

Am făcut armata şi mi-am dorit să merg la cea mai bună facultate tehnică din ţară. Aceasta era Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Bucureşti.

– Şi la facultate tot premiant?

Am avut tot timpul medii mari. Din anul II am avut bursă republicană, care era practic un salariu de inginer stagiar, bursă care-mi era de mare ajutor, eu provenind dintr-o localitate foarte săracă pe harta ţării şi pe harta Gorjului.

– Repartiţia?

În 1981 am  absolvit facultatea clasându-mă între primii, fapt pentru care am primit repartiţie republicană în învăţământul superior, ca asistent universitar, dar în acea perioadă trebuia să faci un stagiu în producţie de 2 ani de zile. Mie mi s-a propus sa fac acest stagiu la Fabrica de Calculatoare din Bucureşti care era topul industriei electronice româneşti. Aici am avut o şansă foarte mare să întâlnesc un şef de secţie, inginerul Mircea Brozici care dorea foarte mult să promoveze tinerii, ceea ce mi-am propus şi eu de-a lungul întregii mele cariere. Brozici mi-a pus în mână, o lucrare de importanţă extraordinară ,,Optimizarea conducerii în buclă închisă a cuvelor de electroliză’’ de la Întreprinderea Aluminiul Slatina care consuma pe atunci circa 10% din Sistemul Energetic Naţional. A fost o competiţie strânsă între Fabrica de Calculatoare unde lucram eu şi FEA- Fabrica de Elemente de Automatizări pe care a câştigat-o Fabrica de Calculatoare.  Chiar pe vremurile acelea mi-a plăcut competiţia. Experienţa a fost foarte interesantă căci aplicaţia s-a extins la toată fabrica de aluminiu, 10 hale, ceva imens reuşeam să facem economii, ajutând Sistemul Energetic Naţional, un sistem care era la limita stabilităţii.

– Aţi  mai revenit în învăţământ după acest succes?

Din fericire sau din păcate, după cei 2 ani nu m-am mai întors în învăţământ. Din 1981 am fost cadru didactic asociat până în 1990. Ţineam seminarii şi laboratoare la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, dar efectiv să merg cu cartea de muncă în învăţământ nu m-am mai întors. Am rămas la Fabrica de Calculatoare până în 1990 unde  am căpătat o experienţă extraordinară, pentru că mi s-a pus l-a dispoziţie tot ce doream. Am reuşit sa facem  primele calculatoare de proces adevărate în 1984-1985 care s-au exportat în Germania de Est şi Columbia. Cineva trebuia să facă partea de programare, inclusiv implementarea unor algoritmi de conducere. Având relaţii foarte bune cu facultatea am implementat lucruri noi, care nu se implementaseră până atunci în structurile de calculatoare de proces, o aripă total diferită faţă de calculatoarele care se făceau Independent 100 şi Felix. Am avut succese foarte mari, am făcut un export deosebit în Ucraina la Institutul de Materiale Supradure. Se făceau diamante artificiale bazate pe experienţa ucrainenilor. Ei vroiau sa conducă tot procesul cu calculatorul, o experienţă extraordinară şi astfel de calculatoare au găsit în România.

– Cum v-aţi decis să aveţi propria afacere?

În 1990, împreună cu un profesorul universitar Iosif Tripşa, un nume în ştiinţa şi tehnica românească am făcut o firmă de automatizări industriale, deci în domeniul meu, eu 35 ani, el 65 ani şi înţelegându-ne foarte bine, am reuşit să facem lucruri frumoase circa 20 de ani. Profesorul Tripşa a lucrat până la vârsta de 84 de ani, dar din păcate anul trecut a decedat. Acum fetele dânsului sunt partenerele mele pe acea firmă.

Avem în prezent un grup de firme, ASTI Automation, ASTI Control în care dezvoltăm structuri de automatizări industriale moderne conduse cu altă epocă de calculatoare.

– Mai există desfacere azi pentru astfel de produse?

Până în 2000-2001 am participat la o serie de automatizări la SIDEX Galaţi, am pus sisteme de dispecerizare cazan-turbină, împreună cu ISPE-ul şi cu Energomontaj-ul  la multe termocentralele mari din ţară: Turceni, Rovinari, Bucureşti-Sud Doiceşti, Braşov, lucrări foarte interesante fiindcă am simţit în toţi aceşti ani că-mi fac meseria pentru care m-am pregătit în facultate.

– Câţi angajaţi aveţi?

Am avut în grupul de firme circa 100 de angajaţi, iar în momentul de faţă avem  peste  50.

– Şi acum cum vă descurcaţi?

Pe domeniul tehnic lucrăm în domeniul automatizărilor industriale, echipamente pe care încercăm să le exportăm, iar o parte importantă – un 20%- o reprezintă echipamente pentru învăţământul  tehnic superior, iar în viitor am vrea să intrăm în partea de pregătire resurse umane, pe domeniul tehnic.

În fiecare an mergem la expoziţiile mari care se organizează în Europa cum sunt: Didacta, Hannover Messe, SPS Nuremberg, pentru că trebuie să fim la curent cu noutăţile. Este foarte dificil să vinzi, în ziua de azi lucruri învechite.

Partea de modernizare a industriei e din ce în ce mai dificilă. Noi ca firme româneşti ne descurcam mai greu cu accesul la o serie mare de modernizări. Firmele de producţie  care vin în România vin pe lângă ele si cu o serie de firme mici de automatizări  tot de acolo. Noi am avut şansa ca din 1994 să lucrăm cu firma Siemens ceea ce a presupus o experienţă extraordinară. Am dezvoltat o clădire unde din anul 2000,  pe o perioadă de aproape 10 ani Siemens-ul a fost şi chiriaşul nostru. De la ei, o structură foarte  mare pe plan mondial care avea prin 2003-2004 cifra de afaceri cât PIB-ul României,  noi nu am învăţat numai produsele ci şi o anumită disciplină de companie. Acum lucrăm pentru ei o serie de dulapuri de automatizări industriale pe care firma Siemens le integrează într-o serie de fabrici din România .

– Aşa aţi reuşit să vă menţineţi?

Am profitat de faptul ca băiatul meu a terminat tot Facultatea de Automatică şi am încercat în ultimii ani să facem o legătură mult mai strânsă cu învăţământul superior cu  profesorii de la această facultate. Suntem într-o conexiune directă astfel încât să înţelegem foarte bine şi partea ştiinţifică a multor utilaje.

Din 2007 în cadrul firmei, am făcut un departament pentru echipamente educaţionale pentru învăţământul tehnic şi am reuşit să dezvoltăm şi să livrăm unele laboratoare la universităţi de prestigiu din ţară şi am reuşit să facem şi ceva export de părţi componente în Germania. În momentul de faţă ne mândrim că suntem membrii asociaţiei producătorilor de echipamente didactice din lume, WORLDDIDAC cu sediul la Berna în Elveţia.

– Învăţământul superior, prima dragoste în discuţia de faţă, tot nu vă dă pace?

Laboratoarele din învăţământul superior tehnic, ca să nu mai vorbesc de atelierele din învăţământul liceal nu erau prea dotate. Se punea accentul mai mult pe partea teoretică. Ori asta o poţi face în finanţe, dar nu în instituţiile tehnice. Problema a  apărut din faptul ca tinerii absolvenţi care veneau la un interviu nu aveau nici un pic de experienţă. Ne-am propus să livram asemenea echipamente didactice. Iniţial au fost importate din Germania şi după aceea am început să le integrăm noi. În 2007-2008 au fost  multe fonduri alocate pentru învăţământul superior şi facultăţile tehnice, în special facultăţile de Automatică şi Electronică din ţară, s-au străduit să realizeze nişte laboratoare moderne.

– A fost o experienţă benefică?

Da. În perioada 2007-2010 am fost coparteneri la 3 proiecte de inovare ştiinţifică  cu Universitatea Politehnică Bucureşti, care s-au încheiat în bune condiţii, cu elaborare de produse noi şi cu brevete de invenţie în domeniul interfeţelor numerice pentru conducerea proceselor în domeniul energiilor neconvenţionale.

În anul III la Facultatea de Automatică se organizează stagiu de practică, pe bază de convenţie cu agenţi economici. Stagiul face parte din disciplinele anului şcolar cu şase credite şi notă finală. Anul trecut am avut şi noi în practică 20 de studenţi de la 15 iunie până la sfârşitul lunii august. Cel puţin 10 dintre ei nu se ridicau de pe scaun 6 ore ca să lucreze pe instalaţii didactice, să-şi aplice cunoştinţele teoretice. Din aceştia 4 sunt foarte buni, probabil vor rămâne în învăţământul superior. I-am ajutat şi noi să-şi facă un drum în viaţă, iar lucrările de diploma în acele 2 luni jumătate le aveau deja schiţate. Mă gândesc să selectez dintre ei viitorii angajaţi, dar sigur numai după ce-şi termină masteratul şi doctoratul căci am un fix să fie foarte bine pregătiţi. La finalul stagiului de practică, facultatea a organizat o premiere şi toţi premianţii făcuseră practică la mine. Anul asta  am făcut o prezentare în cadrul facultăţii şi o să avem iarăşi 15 studenţi.  Sunt foarte mulţi tehnicieni care ştiu să lege 2 sârme, dar în momentul în care dinamica industrială e continuă, noi trebuie să ne adaptăm mereu la nou, trebuie să avem o deschidere continuă către citit, învăţat, aprofundat.

Sunt încântat că anul acesta, la Politehnică a fost concurenţă. La Automatică au fost peste 2 pe loc. Au venit o serie de elevi care şi-au dorit să ajungă acolo, ceea ce înseamnă că există un nivel ridicat. Eu nu am auzit de ingineri din domeniul calculatoarelor şi electronicii şomeri, ei îşi pun doar problema salariului. Un inginer cu experienţă trebuie să-l plăteşti bine dacă vrei să nu ţi-l ia o companie concurentă. Se cer mulţi ingineri în afara României, care sunt plătiţi foarte bine şi care fac treaba, reuşesc rapid, învaţă foarte repede.

– În ce alte proiecte mai sunteţi angrenaţi?

Particip în acest moment  la 2 proiecte cu impact foarte mare şi cu valoare foarte mare, pe fonduri europene cu sprijinul Ministerului Muncii şi Ministerului Învăţământului.

Primul proiect ,,Centre de reţele de cercetare în învăţământul românesc cu rute flexibile aplicate în domeniul ingineriei sistemelor’’, este un proiect de amploare  cu marile facultăţi de Automatică şi Calculatoare din ţară: Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Iaşi, condus de o facultate de prestigiu din ţară Facultatea de Hidrotehnică Bucureşti. Am mers vara trecută şi am văzut, câte lucruri s-au realizat în nordul Gorjului, amenajările Cerna – Motru – Tismana – Bistra,  lucrări care au pornit din învăţământul superior de la Facultatea de Hidrotehnică, unde oameni foarte deştepţi au făcut proiectarea barajelor, a legăturilor între cele 3 mari lacuri de acumulare. Mie-mi face o plăcere foarte mare să lucrez cu ei, suntem singura firmă privată în această structură şi am fost acceptaţi în ideea de a dezvolta laboratoare, care să fie în pas cu vremurile noastre şi cu ce aduce nou învăţământul din comunitatea europeană, în special din Germania. Proiectul se derulează până în 2013. Îmi face plăcere să spun ca i-am convins pe conducătorii de instituţiei să facă un atelier de lucru la noi în Gorj, la Rânca, unde să vadă şi frumuseţile Gorjului şi să încercăm o apropiere de învăţământul universitar din Tg-Jiu.

Al doilea proiect de care sunt legat foarte mult şi-mi place pentru că dă o şansă tinerilor, este legat de practica elevilor de la liceele tehnice atâtea câte au mai rămas, pentru că eu am nostalgia învăţământului tehnic postliceeal, şcoli de meserii şi şcoli de maiştri.

Eu ştiu că în perioada în care am studiat la  Liceul Energetic, noi concuram  de la egal la egal, sau ca nişte fraţi cu pretenţii, cu Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova, cu Nicolae Bălcescu din Bucureşti, oricum liceele industriale erau luate în considerare. Din păcate acum tinerii elevi nu mai merg spre liceele tehnice, pentru a deveni ingineri. Revenind la proiect, elevii învăţă prin intermediul acestui program structuri electronice, structuri de automate programabile, structuri de circuite secvenţiale, structuri de acţionării electrice, structuri de instalaţii electrice. De exemplu învăţă să realizeze un cablaj  pentru un apartament, se pun în pielea unui electrician. La partea de  acţionari electrice, văd  cum arată şi cum funcţionează un motor, au posibilitatea sa lucreze cu echipamente mai noi pentru că noi dorim să învăţăm elevii pornind de la echipamente actuale din industrie, către echipamentele complexe de cercetare.

La noi se fac ore, se predau şi se fac aplicaţii practice cu un număr de licee tehnice, atât în centrul nostru special de training cât şi în hala de producţie, bineînţeles fără a perturba activitatea că nu poţi să pui elevii să facă un dulap de automatizare pentru că avem o mare  răspundere faţă de clienţi.

Liceele tehnice au directori foarte buni, care s-au zbătut foarte mult pentru dotarea laboratoarelor, oameni sufletişti cu care ne face plăcere să colaborăm, care vin şi asistă la orele noastre. Şi eu sunt unul dintre formatori, predau un curs de regulatoare automate folosite în industrie. Alţi colegi predau acţionări, instalaţii şi avem câteva cadre didactice de la Facultatea de Automatică, pe care i-am transformat în formatori care predau aici. Şi-au adaptat cursurile pentru clase de liceu cu parte teoretică mai puţină şi parte aplicativă, practică mai multă.

– Haideţi să ajungem şi la Liga Fiii Gorjului.

Îmi face o plăcere deosebită să vorbesc despre Liga gorjenilor al cărui vicepreşedinte cu probleme economice sunt din anul 2001.

– Cine v-a adus în Ligă?

Domnul Păsărin, care e născut într-o localitate vecină, peste deal, la Strâmba, o personalitate deosebită care a lucrat la revista Flacăra şi a fost profesor asociat la ASE.

– Povestiţi-mi despre acţiunile care se întreprind la Ligă.

Am căutat ca Liga să aibă un Statut aparte cu membrii asociaţi şi membrii simpatizanţi şi o locaţie. După ce am intrat eu în Ligă, sediul a fost oficializat aici în cadrul firmei mele, Calea Plevnei 139. Aici ţinem şedinţele, avem sălile de conferinţă, există un număr de telefon 021 312 59 07 la care gorjenii pot suna. O realizare mare a fost site-ul Ligii –www.ligagorjenilor.ro, de care se ocupă în special domnul profesor Cochină, Secretarul General al Ligii  şi mai ales băiatul dânsului ca un tânăr gorjean. La Ligă sunt o mulţime de oameni cu vârsta mult mai mare decât a mea, care sunt foarte legaţi cu sufletul de Gorj. Am început şi eu să-i cunosc pe cei mai mulţi dintre ei. Ieri a venit un profesor gorjean care a predat la Cervantes, care are 85 – 86 de ani. Până anul trecut, când a decedat venea deseori aici colonelul Dogaru, din Licurici tatăl colonelului Mircea Dogaru, de la Editura Militară. Şi eu am fost de câteva ori acasă la Licurici şi la întâlnirile cu Fiii Gorjului am avut şi nişte ansambluri folclorice din Licurici.

Biroul executiv al Ligii are în componenţă alături de Preşedintele al Ligii Domnul Alexandru Păsărin şi Secretarul General- Domnul profesor Ion Cochină şi  4 Vicepreşedinţii, conducători ai comisiilor speciale.

Departament cu probleme culturale e condus de un poet Domnul Ion Filipoiu care a lucrat la Radio care e din Zorleşti, Alimpeşti.

Domeniu social e condus de profesorul Gheorghe Ţiclete, care a lucrat la Universitatea de Construcţii, un mare profesor în domeniul construcţiilor, al geometriei descriptive, al matematicii, pe  care l-am sărbătorit recent, la 75 de ani de viaţă şi mulţi ani de activitate în cadrul Facultăţii de Hidrotehnică.

Organizaţia de tineret  este condusă de domnul doctor inginer Alexandru Dumitraşcu, şef de lucrări la catedra de Automatică din Universitatea Politehnică Bucureşti.- vicepreşedinte cu probleme de tineret.

La Ligă avem acţiuni culturale, acţiuni ştiinţifice de lansări de cărţi,-cea mai recentă este cartea Medici gorjeni vestiţi-, acţiuni de sponsorizare inclusiv la Casa Memorială Maria Lătăreţu, acţiuni legate de Anul Brâncuşi.

În fiecare an noi avem întâlnire la Tg-Jiu la începutul lunii iunie în care sărbătorim Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Nu există an în care să nu mergem pe Câmpia Soarelui la Padeş unde apare un artist care-l întruchipează pe Tudor Vladimirescu. Acolo se ţine un concert artistic, se depun coroane de flori după care se merge în diverse localităţi, ca să le cunoaştem specificul. Anul acesta am fost la Vladimir. În aceste acţiuni luăm cu noi şi oameni de afaceri din Gorj, care nu sunt puţini în Bucureşti. Încercăm să mai aducem investitori pentru că temerea mea este mare în ce priveşte viitorul Gorjul ca judeţ monoindustrial. Dacă ar cădea mineritul ar fi foarte, foarte greu şi nu vreau sa ajungem ca unele judeţe din Moldova de jos recunoscute prin sărăcie. În general în Gorj şi dumneavoastră ştiti este o stratificare destul de mare sunt oameni foarte bogaţi, dar şi oameni foarte, foarte  săraci.

Ne mândrim cu faptul că suntem singura Ligă pe domeniul cultural care rezistă de atâţia ani, care are activitate şi care se poate lăuda cu nişte realizări în comparaţie cu alte regiuni ale ţării. Au mai încercat bănăţenii, au încercat maramureşenii, zone cu tradiţii vechi, dar nu au rezistat pentru că nu au avut un om cum e Domnul Păsărin, nu au avut alţi oameni sufletişti care să se ocupe de aceste activităţi. Va fi mai greu când această generaţie care a participat cu foarte mult suflet ne va lăsa pe noi, care deja suntem foarte ocupaţi şi e foarte greu să atragem tinerii gorjeni din Bucureşti, care sunt şi ei foarte ocupaţi. Suntem extraordinar de mulţumiţi de faptul că la nivel de judeţ, conducerea administrativă a judeţului ne tratează foarte frumos, ni s-a acordat o atenţie deosebită . În programul lor de manifestări culturale Liga Fiii Gorjului are un capitol aparte, ceea ce e mare lucru. Şi noi i-am ajutat când am putut pentru că între noi s-a creat o legătură foarte puternică. Prin Liga Fiii Gorjului am reuşit să contribuim cu  un lucru demn de remarcat  o înfrăţire a oraşului Tg – Jiu cu un oraş din Turcia, de fapt un cartier al Istanbulului – Pendik.  Aici are un rol deosebit o gorjeancă faimoasă pentru folclorul romanesc,  Doamna Emilia Bubulac.

– Povestiţi-mi vă rog despre familia dumneavoastră, despre ce înseamnă acasă-Bucureşti şi acasă-Gorj.

În Bucureşti sunt de o viaţă, din 1976, aş putea spune că sunt bucureştean cu ştate vechi. Aici am trecut prin toate etapele, inclusiv prin etapa în care abia am primit locuinţă de la fabrică. M-am însurat destul de târziu, la 31 de ani. Pe soţia mea Angela, am cunoscut-o în Bucureşti. Este născută lângă Piteşti, este fiică de ofiţer din Ministerul Apărării Naţionale, este absolventă de Politehnică – Facultatea de Mecanică Fină şi lucrăm împreună în firmă. Ea este şefa resurselor umane din firmă şi din familie.

Băiatul nostru Grigore, nume care vine de la numele tatălui meu, e absolvent al Liceului Cervantes. Are certificat de competenţe în 3 limbi străine în spaniolă, germană, engleză, le vorbeşte fluent şi a învăţat şi franceza. A absolvit şi Facultatea de  Automatică cu o medie foarte bună, în jur de 9,40, a făcut masteratul, acum e la doctorat, pregăteşte teza de doctorat anul viitor în domeniul  senzorilor şi taductoarelor, la care o să încerc să invit cât mai mulţi gorjeni. A ales să rămână în învăţământul superior, şi este asistent la Facultatea de  Automatică şi sunt aşa de fericit pentru că el practic reuşeşte să facă ce mi-am dorit eu. A făcut şi un stagiu de 8 luni în Germania la Universitatea din Lubeck, şi vorbeşte germana foarte bine. Este asistentul domnilor profesori SGARCIU VALENTIN si  SERGIU ILIESCU,  nume deosebite pentru automatizările din România,  este foarte harnic şi priceput.

– Deci v-a urmat.

Eu l-am orientat şi el s-a direcţionat, că este foarte greu să impui ceva copiilor din ziua de astăzi,  trebuie doar sa le dai nişte sugestii şi acelea trebuie să fie foarte fine.

– Să-i manipulăm.

N-aş zice manipulare, că deja e un termen prea dur, dar am văzut că alături de ideile mele el tot timpul venea cu completări.  

Fetiţa mea Ana, a absolvit tot liceul Cervantes. Până la intrarea la facultate a cochetat cu Arhitectura, cu Ştiinţele Economice, dar în final, nu ştiu cum s-a întâmplat, fără să fiu ,,vinovat’’, prea mult, a ajuns studentă tot la Automatică. E în anul III. În primii doi ani era foarte supărată pe mine, că i-am recomandat Automatica. Nu mi-a zis ca i-am impus deşi are o personalitate mult mai puternică decât băiatul şi face numai ce vrea ea. În anul III însă mi-a mulţumit că a intrat la cea mai bună facultate din ţară, că se simte foarte bine acolo şi asta mi-a fost de ajuns. Se străduieşte să termine cu o medie cât mai bună, căci nivelul e foarte ridicat.

Cu toate că eu am plecat printre primii din Negomir, de satul meu mă leagă multe. Aici mă trage sufletul, mă trage mintea, mă simt un altfel de om când ajung acasă. Din păcate cea care-mi era suportul meu puternic, mama mea Maria a decedat în 2009. Ea a ţinut neapărat să plec de acolo, să-mi dau puţin pământul de la nas şi de la gură mai la o parte. Ca să mă ţină pe mine la şcoală mama muncea pământul nostru cu sapa şi mai mergea sa lucreze tot cu sapa şi la vecinii mai bogaţi. E adevărat că nici eu nu eram prea cheltuitor, am fost învăţat cu dificila viaţă de cămin, dar tot timpul mi-am dorit să am mai mult. Din fericire tata, Grigore, care a lucrat în Petrol trăieşte. Mai am aici o soră Melania Luican, care lucrează în învăţământ, la şcoala la care eu am învăţat. Soţul ei Ion Luican  este tot învăţător şi el este animatorul pe linie culturală, creatorul de facto al Ansamblului de fluieraşi din comuna Negomir. Şi el şi sora mea au absolvit Liceul Pedagogic, el la Craiova, ea la Tg – Jiu, o condiţie esenţială era să ştii să cânţi. El cântă la vioară,  la fluier, la mai multe instrumente. A participat la o serie de manifestări folclorice şi în străinătate. Am o altă mare bucurie pentru că nepotul meu, băiatul surorii mele a terminat tot Automatica, a fost 2 ani asistent universitar, în 2005 a plecat în SUA să-şi  facă doctoratul la Universitatea Ilinois din Chicago. Şi-a dat doctoratul  iar acum lucrează la Microsoft cu un salariu destul de bun. O soră de a lui e tot în America iar cealaltă a terminat facultatea de fizică, a luat  masteratul şi e în afaceri, lucrează pe fonduri europene  la IPA Craiova. Toţi încearcă să facă ceva. Ne întâlnim din când în când şi suntem bucuroşi că toţi ne ştim bine.

– Înţeleg că sunteţi o  persoană deplin realizată. Vă rog să-mi spuneţi dacă personal aţi reuşit să-i sprijiniţi şi pe gorjeni?

Am ajutat şi eu cât am putut şi prin ligă şi  personal. Atunci când în firma mea am avut de executat structuri de automatizare şi lucruri repetitive, am reuşit să dezvoltăm aceste structuri la Rovinari, într-o zonă defavorizată, unde am reuşit, cu mari chinuri, să aduc şi nişte investitori din Italia. Aici au fost preluate halele fabricii de pâine şi s-au transformat într-o întreprindere modernă, cu concepţie italiană în care se asamblează dulapuri de automatizare, în care se realizează piese pe maşini cu comanda numerică evoluată, maşini moderne de injecţie mase plastice. O serie de oameni de la uzine vestite din Gorj   se regăsesc acolo. Astfel am reuşit să creăm câteva zeci de locuri de muncă, la un moment dat erau vreo 60 de angajaţi din care 20 erau oameni tineri din Negomir, la rugămintea răposatei mele mame, care dorea foarte mult ca oamenii să iasă din sărăcia de acolo. Au învăţat italiana, multe  cuvinte tehnice  în engleză şi au reuşit să înveţe o meserie. Sunt mulţi oameni care au învăţat meserie în această firmă care activează din  anul 2000 acolo.

Tot la Rovinari am reuşit să dezvolt în parteneriat un Centru de pregătire tehnică  cu dotări de ultima oră. Avem o frecvenţă mult mai mare decât la orele de clasă matematică sau fizică, la noi la practică nu se lipseşte. Elevii sunt foarte interesaţi. Am predat si eu acolo 2 zile şi am creat şi am şcolarizat formatori din Gorj, ingineri, cadre didactice de la Colegiul Tudor Vladimirescu, Colegiul Ion Mincu, Grupul Şcolar Minier Rovinari,  care s-au specializat la noi în Bucureşti.

Împreună cu firma Siemens am făcut o deplasare de studiu tehnic în Germania în 2003 sau 2004 la care au participat majoritatea sindicaliştilor din zona mineritului gorjean şi inclusiv conducerea Companiei Lignitului, să vadă cum s-a rezolvat problema mineritului în Germania de Est, care de altfel  au găsit nişte rezolvări extraordinare. Ce înseamnă şomaj acolo? Ce a însemnat reorientarea profesională? Ce a însemnat  automatizarea? Toate  acestea au fost văzute acolo şi au fost nişte exemple extraordinare, dar din păcate la noi nu s-au putut aplica rapid,  nu ştiu din ce motive, dar sper sa se încerce măcar să se facă ceva.

– Detaliaţi vă rog subiectul.

Vă dau un singur exemplu. Întotdeauna din vechituri nu poţi face lucruri mari si specialiştii din Germania s-au reorientat. Astfel au făcut  2 grupuri moderne de 800 MW, deci 1600 MW  cât termocentrala de la Rovinari, exploatate doar de 30 de oameni, la care automatizarea este totală. Gândiţi-vă că la Rovinari, cred că au peste 1000 oameni numai la termocentrală.

– Bun şi cu cei 970 de oameni ce întâmplă?

Soluţia e reorientarea profesională a resurselor umane, să fie pregătiţi, să fie învăţaţi să facă altceva.

– Ce s-a întâmplat cu oamenii de acolo?

La Cotbus sindicatele au făcut o firmă de proiectare şi de dezvoltare de aplicaţii astfel încât o serie de sindicalişti, ingineri, tehnicieni au fost învăţaţi cum să facă modernizări în industria mineritului în alte ţări. Fac lucrări în Africa, în Rusia, în Polonia. Salariile lor crescând foarte mult pentru că ideea e nu să dai la foarte mulţi câte puţin, ci la specialişti  să le dai un salariu civilizat iar pe alţii sa-i pui sa facă alte lucruri prin reorientare profesională. În Germania salariul lor a ajuns la câteva mii de euro, dar ei ţin în spate toată infrastructura aceasta.

Ceilalţi îşi găsesc nişte aplicaţii de mai mică amploare în care pot să fie şcolarizaţi. Revenind la ce se întâmplă la noi, nu trebuie să-i ţinem pe oameni cu miile cu lopata pe lângă benzi. Benzile trebuie sa fie automatizate să nu mai curgă cărbunele şi ei sa stea la un dispecerat. E drept nu mai rămân toţi, rămân mai puţini, dar cu salarii mai mari, pentru că decât să fie şi soţia şi soţul  ocupaţi, dar cu salariu de 800 lei, mai bine să fie doar soţul, dar să câştige suficient, iar soţia se poate ocupa de familie. Acum e o treabă strigătoare la cer, sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă la CAP sau în alte domenii şi au pensii de 400-500  lei, iar ajutorul social general este undeva în jur de  350 lei. Unde e diferenţa? Unde e corectitudinea?  Ori pensiile sunt foarte mici, ori ajutorul social e foarte mare. Tatăl meu a lucrat la Petrol 25 de ani şi are o pensie de 700 lei. Sigur că nu se bazează pe pensia asta, dar e vorba de recunoaşterea muncii. Vine unul cu 350 lei ajutor social şi stă. În ţara aceasta trebuie încurajată munca .

– Înţeleg. Aşteptăm să vedem cum vor evolua lucrurile şi la noi.  Să revenim însă acasă.

Negomirul este o localitate frumoasă dar din păcate tineretul a cam plecat. Semne ale civilizaţiei au apărut datorită primarului Gruescu, un primar foarte destoinic, care se străduieşte să găsească soluţii pentru multe probleme din comuna. Întotdeauna am avut primarii deosebiţi în comună, iar aici vreau să-l amintesc şi pe tatăl mamei mele care a fost primar mulţi ani în Raci.

Rămăsesem la coada, nu aveam telefonie în Negomir. Primarul a găsit o soluţie pe nişte fonduri să facă o legătură cu un releu care să ducă semnalele undeva pe un deal şi de acolo să ne lege la Bâlteni. Am fost printre primii sponsori pentru că mai trebuiau cumpărate o groază de  lucruri. Când faci un proiect nu poţi să prevezi totul, cheltuielile neprevăzute la început devin neeligibile şi cineva trebuie să le plătească, iar eu  l-am ajutat. La Şcoala Generală Raci unde am învăţat eu am dus o reţea de calculatoare. Am sprijinit şi înfiinţarea Ansamblului folcloric de fluieraşi din Negomir şi i-am promovat şi la televiziune. I-am ajutat cu echipa de fotbal Viitorul Negomir care ajunsese pe primul loc la un moment dat în categoria judeţeană. Le-am cumpărat echipamente şi  mingi. I-am ajutat mult la partea de asfaltare. Drumul de pe Dealul Glăvanului îmi stă pe creier, căci cum apar ploi mai puternice se dărâmă. Acum s-a făcut o altă variantă Domnul Gruescu se duce la Minerit căci din fericire din Negomir mai sunt câteva persoane care lucrează aici şi care ne-au ajutat.

Biserica din sat împlineşte anul acesta 100 de ani şi vom face o întâlnire. În fiecare an ne întâlnim Fiii Negomirului. Apropo eu, Cârciumaru şi Condescu suntem cetăţeni de onoare ai comunei Negomir şi ne mândrim cu asta.

– Mă bucur că în sfârşit v-am cunoscut şi pe dumneavoastră şi povestea de viaţă. Aveţi multe realizări şi ceea ce e cel mai important e că n-aţi uitat niciodată de unde aţi plecat. Vă rog să încheiem cu un gând bun pentru cititorii noştri.

Nu, nu am uitat şi vreau să vă mai spun că am fost în multe ţări ale lumii, în  Germania, Italia, Elveţia, SUA, Singapore, Japonia şi altele, dar privelişti mai frumoase, mai minunate ca pe Valea Cernei, Izvoarele Cernei (zona Cloşani-Padeş) şi Transalpina nu am văzut. Cititorii noştri din Bucureşti îi invităm la acţiunile Ligii Gorjenilor, iar pe cei din Gorj le spun ca prin activităţile noastre nu îi uităm, îi aşteptăm cu plăcere să ne contacteze mai ales cei care îşi propun performanţe deosebite, cei care sunt în competiţii (nu numai sportive) şi  au nevoie de sprijin.

Comentarii

comentarii