Cu Vacanta Mare am facut istorie!

Înfiinţat în 1988 de Radu Pietreanu, Mugur Mihăescu, Dan şi Felix Sava grupul de umor ,,Vacanţa Mare’’  câştigă rapid tot ce era de câştigat în materie de umor.

Cronologic vorbind, cele mai importante  etape din viaţa grupului au fost următoarele:
• în 1992, câştigă toate festivalurile de umor din ţară: Amza Pellea – Băileşti, Ceapa de Aur – Făgăraş, Burduful de Aur – Sibiu, Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti- Timişoara;
• 1993-1999 – Perioada de turnee prin ţară, 150 spectacole pe an, 41 de premiere de câte 2 ore (Caritaşii umorului, Lecţia de umor, Un saxofon la Casa Albă, Tânăr şi ne-a liniştit, Căruţa cu proşti, Salutări din balamuc, Adio TVR, Mănăstirea de Taici, Tzapra cu trei iliezi, Am îmbuliNATO, Istoria Lumii, Ilesciada, Toamna mitocanilor, Sticla cu trei capace, Sex O’clock, Proasta norocului, Neşte ţărani, Cu oltenii la eclipsă etc);
• 1999-2006 – Începe colaborarea cu PROTV, 30 de emisiuni pe an de câte o oră, în total 180 de emisiuni. În 2002 realizează în paralel cu „Vacanţa Mare la PROTV” şi emisiunea „Râdeţi cu oameni ca noi”. 2000 – 2001 (vara) – spectacole pe litoral cu premierele „Iezistă o Iesplicaţie” şi „Aventurile lui Garcea”;
• 2001 – Realizează filmul „Garcea şi oltenii”. Regia Sam Irvin. Împreună cu Media Pro Pictures, după un scenariu de Radu Pietreanu şi Mugur Mihăescu, film care aduce în sală peste 500.000 de spectatori.
• 2003 – turneu de 40 de zile în Statele Unite şi Canada cu două ore de spectacol pe zi urmat de vizionarea filmului „Garcea şi oltenii” (New York, Philadelphia, Ottawa, Montreal, Toronto, Vancouver, Cleveland, Chicago, Detroit, Washington, Atlanta, Miami, Phoenix, Los Angeles, San Francisco, Las Vegas, Seattle etc.).
• 2005 – Realizează filmul „Trei Fraţi De Belea”, Regia Doru Halacu Nicon, scenariul Radu Pietreanu şi Mugur Mihăescu.
• 2007 – Se mută împreună cu ,,Vacanţa Mare’’ la Kanal D. Produce două emisiuni săptămânale, ,,Vacanţa Mare’’ Reloaded şi Restaurant Europa.
Toate acestea sunt bine cunoscute. Mai puţin cunoscut este faptul că unul din componenţii grupului de umor ,,Vacanţa Mare’’, Radu Pietreanu, este gorjean. Să-i urmărim povestea.

– Din care parte a Gorjului veniţi?
– Mă mândresc că sunt din satul lui Arghezi, din Târgu-Cărbuneşti. În plus am făcut Liceul Tudor Arghezi şi la toate olimpiadele de română îmi pica Arghezi.

– Cum a fost drumul dumneavoastră până la momentul ,,Vacanţa Mare’’?
– Când s-au cunoscut, părinţii mei trecuseră de prima tinereţe. Tata avea 53 de ani şi mama 40. O sumă de întâmplări convergeau spre faptul că eu nu trebuia să mă nasc. Dintre acestea pot să vă spun că atunci când mama era gravidă în luna a opta şi-a prins piciorul în scara trenului şi trenul a pornit. Norocul meu a fost că s-a rupt tocul. Când m-am născut, m-am născut mort. În zadar au încercat o jumătate de oră să mă resusciteze. O soră m-a luat într-o pungă să mă ducă la ghenă. Pe hol, sora s-a întâlnit cu un doctor grec Senakis, care m-a luat la palme şi, în urma ,,tratamentului” aplicat, am început să respir.

– Aţi  început cu ,,farsele’’ încă de la naştere. Mai departe…
– Am fost singur la părinţi şi mi-am văzut de treaba mea. Am absolvit şcoala generală şi liceul din Târgu-Cărbuneşti.
În 1982, am fost admis la Institutul de Mine din Petroşani. După ce am fost admis, mi-am dat seama că facultatea asta nu e de mine. Multe mi-au văzut ochii prin practica minieră. Nu-mi plăcea deloc meseria asta, să stai cu muntele deasupra capului. Pe vremea aceea nu se scria în ziare, dar mureau frecvent oameni. Am văzut multe accidente, picioare şi mâini tăiate, jumătăţi de oameni sau chiar oameni morţi. La terminarea anului I de facultate, am mers şi i-am rugat pe ai mei să mă lase să dau admitere în altă parte. Ei nu au fost de acord.
În 1983, am înfiinţat Cenaclul „ORIZONT”, pentru care scriam poezii, scenete şi melodii. Am participat cu Cenaclul la toate spectacolele care se ţineau în centrele universitare şi la toate ediţiile Festivalului de Folk „Armonii de primăvară” de la Ploieşti.  Am cântat folk în Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu. După toate astea, cum la şcoală nu-mi mai rămânea timp să merg, am rămas repetent. M-am dus iarăşi la părinţi şi i-am rugat ca măcar acum să mă lase să renunţ la facultatea asta şi să încep alta, dar ei nu au fost nici acum de acord.
Am trecut în anul III, dar nu m-am dus nici atunci la şcoală şi am rămas iar repetent.
În sfârşit, după 5 ani de chin, decanul l-a chemat pe tata şi i-a spus că trebuie să mă lase să fac ce vreau. Tata m-a întrebat cum o să mă descurc, căci noi trăiam toţi 3 cu pensia tatei de 1.300 lei. Am scos din buzunar un teanc de vreo 3.000 lei care l-a făcut pe tata să creadă că i-am furat. Eu însă eram angajat la mina Aninoasa şi scos din producţie, întrucât cântam cu trupa minei. Aveam un salariu de miner de 12.700 lei, mai cântam la nunţi, de unde săptămânal primeam încă 2.000 lei şi ajungeam lunar la 20.000 lei.
Revoluţia m-a prins la Craiova şi după revoluţie mi-am mutat dosarul de la Petroşani la Craiova. Am stat vreo doi ani student în anul III la TCM în Craiova. Am aflat că facultatea mea e a treia staţie de tramvai de la Universitate şi cam atât.

– La facultate aţi renunţat?
– La TCM  da, dar în 1992 am dat admitere la Bucureşti la Facultatea de Teatru din Universitatea Hyperion – Regie Teatru, clasa Cătălina Buzoianu, unde am fost 3 ani student. S-au acumulat 10 ani de facultate. Mă mândresc cu cele douăsprezece clase şi diploma de tractorist, dar după 23 de ani de activitate cu ,,Vacanţa Mare’’ pot să spun că am făcut istorie. Cred că orice copil, adult sau bătrân din România ştie o replică sau un personaj din ,,Vacanţa Mare’’.

– Şi aşa ajungem la ,,Vacanţa Mare’’.
– În cei 5 ani cât am fost mai student, mai repetent, la Petroşani, am condus Cenaclul Orizont. În 1987 m-am certat cu colegul de grup din Petroşani şi vroiam să-mi caut alt grup, când i-am cunoscut pe cei trei băieţi de la Craiova: Mugur Mihăescu, Dan şi Felix Sava. Aveau şi ei un grup la Craiova şi fiindcă veneau prin festivaluri ştiau textele mele, le scriau din sală şi le spuneau apoi acasă. În 1988 am format împreună grupul căruia i-am dat numele de „Vacanţa Mare”.
Iniţial nu ne-am dorit să ajungem celebri. Doream doar să mai stăm o zi în plus pe litoral. Pentru asta mai cântam şi spuneam glume, să ne distrăm. Când se termina biletul şi trebuia să plecăm acasă, studenţii ne rugau să mai rămânem. Am făcut 7 ani de zile umor studenţesc gratuit, nu luam nici un ban de la studenţi. Apoi am început să strângem cu cutia milei, fiecare student ne dădea câte ceva: unul 5 lei, altul 10 lei, altul  ţigări şi a doua seară la fel, şi uite aşa trecea vara.
După aceea, lucrurile au stat invers, ne-a descoperit un impresar de la Sibiu şi ne duceam special să facem bani. În primul turneu aveam într-un oraş 25 de oameni, în altul 50, după aceea în al doilea turneu aveam sălile pline, iar la al treilea turneu jucam câte 2 zile în fiecare oraş. Toate astea au mers timp de 6 ani de zile, până în 16 iulie 1999, când a murit Dan Sava într-un accident rutier la mare. Noi ne vedeam pe scenă şi la 80 de ani, nu aveam alte planuri.
Apoi a venit propunerea de la PRO TV, unde am filmat 7 ani şi jumătate. A fost singura televiziune care ne-a întrebat dacă putem să facem şi altceva decât făceam pe scenă, fiindcă ceea ce făceam pe scenă nu se putea da la televizor.
După PRO TV, am fost şi 2 ani jumătate la Kanal D.
După 7 ani de umor studenţesc gratuit, au urmat nenumărate spectacole şi, în final, contracte de televiziune. După toate acestea, ajunsesem la concluzia că acum câştigăm prea mulţi bani, dar era o compensare pentru anii în care făcusem acelaşi umor gratis.
În timp, mulţi au regretat perioada „Vacanţa Mare” din turneu, pentru umorul pe care îl aveam şi ne reproşează că nu mai facem la televizor ce făceam pe scenă, că nu  mai suntem buni. Dar nu puteam să facem la televizor ce făceam pe scenă. E o altă perioadă, un alt gen de umor cenzurat. Atunci închiriam o scenă şi era ca şi casa noastră. Dacă apari pe televizor, dai buzna în casele oamenilor. În primul an de televiziune nu prea înţelegeam eu ce e cu cenzura CNA şi ne mai dădeam drumul la gură, până a luat postul câteva amenzi din cauza noastră şi ne-am potolit, ne-am văzut de drumul normal în televiziune.

– Cine compune textele grupului?
– Noi. După ce am intrat în televiziune, am scris numai eu. Mi se pare o muncă frumoasă, pentru că eu sunt primul meu spectator, eu râd primul când le scriu.

– Citeam undeva că la filmări sunteţi tot timpul foarte serioşi. Aşa e?
– Bineînţeles. Umorul e cea mai grea şi cea mai serioasă treabă. Să-l faci pe un om să sufere e foarte uşor, dar ca să-l faci să râdă chiar îţi trebuie multă minte, să te gândeşti ce e în capul lui, ce i-ar plăcea să audă. Să ai 4.000 de oameni, cum aveam noi la Sala Palatului, să fie ţinuţi în mână de 3 oameni cu 3 microfoane sau uneori, doar de unul dintre noi, dacă era singur pe scenă. Trebuie să ştii foarte multă psihologie, să găseşti ceva care i-ar atrage pe toţi cei 4.000 de oameni, ca să le captezi atenţia.

– Cum aţi reuşit asta?
Din experienţă, din atâtea spectacole. Scriam mereu spectacole noi, câte 4 pe an, nu mergeam cu acelaşi spectacol, în acelaşi loc, de două ori.

– Părinţii dumneavoastră au apucat să  vadă ce succes aţi dobândit?
– Tata a trăit până în 1995 şi n-a prea apucat. Mama a trăit până în 2001. Primarul Cristi Toader a insistat să-i pună cablu să prindă PRO TV-ul şi m-a văzut.

– Cum funcţionează legătura cu locurile natale şi oamenii din Gorj?
– De când nu mai sunt părinţii mei, merg foarte rar acasă. Casa noastră, „viitorul muzeu Radu Pietreanu”, a rămas în paragină. Mă mai sună Cristi Toader, primar ani de zile în Târgu-Cărbuneşti, care făcea parte din gaşca noastră. Ştiu că acum e primar Mihai Mazilu, şi el tot din gaşca noastră. Am crescut toţi împreună.

– Sunteţi cetăţean de onoare al oraşului Târgu-Cărbuneşti?
– Nu. Nici nu mi s-a propus şi nici nu vreau. Am zis că atunci când voi muri să nu dea banii pe statuie, să toarne ciment pe mine, că stau eu într-o poziţie haioasă.

– Vreau să-mi spuneţi, privind la realizările din urmă, dacă credeţi că drumul pe care l-aţi ales a fost cel bun?
– Nu cred că noi ne coordonăm soarta. Eu cred în predestinare. Fiecare om are o misiune… se naşte pe pământ cu o misiune şi nu e lăsat să o ia pe arătură, e îndreptat spre misiunea aceea. După ce şi-a îndeplinit misiunea, face ce vrea, trăieşte, moare, ajunge bine, ajunge rău, nu mai contează. Consider că misiunea mea a fost asta: să fac lumea să râdă. Pentru că, dacă mă pui să fac afaceri, nu mă pricep. Îmi vând şireturile de la pantofi cu 1 leu, deşi ele costă 2 lei, Tot timpul mă gândesc ce să fac, ca să fac lumea să râdă, să se bucure de rezultatul muncii mele.

– Când priviţi spre viitor ce vedeţi ?
– Nu-mi fac planuri. De câte ori mi-am făcut planuri a intervenit ceva care a stricat totul. Dacă e să se ivească ceva se iveşte de la sine. Sunt deschis la orice şi bine, şi rău. Noi muritorii nu înţelegem că tot răul care ni se întâmplă e doar un semn de la  Dumnezeu. De exemplu, dacă am căzut cu motocicleta şi mi-am rupt piciorul, şi stau o lună în ghips, nu trebuie să o percep ca pe o mare nenorocire, căci e posibil ca în perioada în care am stat acasă imobilizat, Dumnezeu să mă fi salvat de la un accident mortal.

– Vreau să vă mulţumesc pentru promptitudinea cu care aţi acceptat să răspundeţi întrebărilor mele şi vă urez succes în tot ce veţi întreprinde de aici înainte.
– Şi eu vă mulţumesc şi-i doresc ziarului „Viaţa în Gorj” să aibă ascensiunea pe care am avut-o noi cu „Vacanţa Mare”!

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.