Romania e o tara minunata, foarte bogata si cu oameni foarte faini!

Acum când din ce în ce mai mulţi români iau calea străinătăţii, cetăţeanul european, arhitectul Pierre Bortnowski, a ales să trăiască în Romania!

De existenţa lui Pierre am aflat în vara aceasta, dintr-o frântură de reportaj de la PRO TV, făcut la Muzeul Arhitecturii Populare din Curtişoara. N-am înţeles exact ce se întâmpla acolo, dar la final văzând că era vorba şi de vechea şcoală din Curtişoara, de care aflasem din interviurile fraţilor Minerva şi Dan Muraru, am devenit brusc interesată.

– Ce făceaţi la Curtişoara în acel reportaj?

– Vin la Curtişoara din 2007. Legătura mea şi a familiei mele cu localitatea Curtişoara este legată de Cula de la Curtişoara.

– Ce presupune această legătură?

– La începutul secolului al XX – lea străbunicul meu a cumpărat Cula Cornoiu. Nu se ştie când a fost construită Cula, dar sigur înainte de sfâşitul anilor 1700. A doua clădire, zidită în zonă, datând de la începutul secolului al XIX – lea, mai exact de prin anul 1820 a fost Bisericuţa Sf. Ioan Botezătorul. După ce a cumpărat Cula străbunicul a restaurat-o şi a folosit-o ca locuinţă pentru el şi soţia lui. Pentru familie care venea în vacanţă, a construit (după planurile arhitectului C. Ioţu) în anii 1925-1930 Conacul care este lîngă Culă, Castelul de apă şi Casa grădinarului în care locuia paznicul care se ocupa de acest loc. Castelul dădea apă la toate cele 3 clădiri şi aveau şi un grup electrogen. Deci aveau şi electricitate

– Foarte interesant să aibă energie electrică în 1930. Cine a fost străbunicul dumneavoastră?

– Constantin Neamţu. A fost originar din comuna Iaşi, judeţul Gorj. A înfinţat în 1896 Banca Comercială din Craiova, cea mai importantă bancă particulară din Romania. În paralel, a fost şi foarte implicat în viaţa politică romanească. A fost primar în Craiova şi senator.

– Constantin Neamţu înteleg că era oltean, că era român, dar numele de Bortnowski de unde vi se trage?

– Din Oltenia era bunica mea, Maria Neamtu, fiica lui Constantin Neamtu, dar ea s-a căsătorit cu un arhitect din Sinaia, de origine poloneză, bunicul meu Stanică Bortnowski.

– Ce fel de cetăţean sunteţi, de ce naţionalitate?

– European! Tatăl meu e român, dar a plecat la 24 de ani în Franţa. Mama mea e belgiancă.  Eu am nume polonez, m-am născut la Paris, unde am trăit pînă la 14 ani, după care am plecat în Belgia până la 24 de ani şi de 5 ani jumătate trăiesc în România.

– Sunteţi singur la părinţi?

– Nu, mai am două surori şi un frate. Eu sunt cel mai mare.

– Ei sunt în Belgia?

– O soră este arhitectă şi lucrează la Bruxelles şi Paris, o altă soră e fizioterapeut şi locuieşte la Bruxelles. Fratele cel mai mic e în ultimul an de liceu în Anglia.

– Aţi ales să faceţi Arhitectura ca să urmaţi tradiţia familiei?

– Când aveam 18 ani nu ştiam ce voiam să fac, dar sigur ştiam că nu voiam să fiu arhitect.

– De unde hotărârea asta?–  O consideram o alegere prea uşoară, o cale prea bătătorită pentru mine, pentru că şi tatăl meu şi bunicul urmaseră tot Arhitectura. Chiar şi străbunicul meu făcusese Construcţiile.

– Şi ce s-a întâmplat până la urmă de v-aţi răzgândit?

– Când sora mea a intrat la Arhitectură, mi-am dat seama că sunt stupid şi nu am mai văzut nici un motiv să nu încerc şi eu.

– La Bruxelles aţi fost admis?

– Da. De fapt, în Belgia, nu există admitere. Selecţia se face mai degreabă după anul I

– Tot 6 ani ca în România durează facultatea?

– Nu. 5 ani. În anul IV am ales să vin la Timişoara printr-o bursă Erasmus.

– Cum a fost adaptarea Bruxelles – Timişoara?

– M-am adaptat rapid şi m-am simţit foarte bine în acel an. A fost o experienţă incredibilă care m-a convins să revin în România.

– Foarte frumos! Şi când aţi revenit?

– M-am întors la Bruxelles pentu anul V, ultimul şi după absolvire am revenit la Bucureşti. Pentru un proaspăt absolvent al Facultăţii de Arhitectură am considerat că era o oportunitate să mă dezvolt.

– Ce oportunitate? Uimiţi-mă!

– Vedeam o mulţime de acţiuni pe care să le întreprind şi nu vorbesc doar acţiuni familiale. Era o oportunitate să descopăr unele chestiuni pe care nu le ştiam despre familia mea, era o oportunitate să descopăr o ţară minunată, foarte bogată şi cu oameni foarte faini. Sunt foarte fericit şi sunt convins că sunt foarte multe de explorat în România. Sigur că a trebuit să mă obijnuiesc cu anumite probleme, chestiuni, cu care nu eram obişnuit, dar am reuşit să le depăşesc şi am supravieţuit! Am 29 de ani şi sunt aici de 5 ani şi jumătate.

– Îmi face plăcere să vă aud vorbind aşa, dar spuneţi-mi, dacă mă pot gândi că tatăl, român fiind putea înţelege această alegere, dar în locul mamei mi-e imposibil să mă pun şi să înţeleg. Cum a reacţionat mama?

– Mama a fost de acord să vin în România. Nu sunt singurul care am ales sa trăiesc în România. Cunosc foarte mulţi străini care au făcut acest pas.

– Doar arhitecţi?

– Nu! Cunosc oameni din multe alte domenii. Cunosc două tinere franţuzoaice care au venit în Bucureşti şi şi-au deschis de doi ani aici o librărie franţuzească – Kyralina, care funcţionează foarte bine.

– Unde e librăria?

– În centru, pe Strada Enescu, foarte aproape de Ateneul Român.

– Şi ce vând, doar cărţi franţuzeşti?

– Majoritatea. Mai au nişte ghiduri bilingve şi câteva cărţi în alte limbi, dar baza e literatură franţuzească. E specialitatea şi specificul lor.

Mai am nişte prieteni care vin de obicei pentru un timp definit la Institutul Francez. Am un prieten  foarte bun care e peisagist şi lucrează în România de mai mulţi ani decât mine.  În drumurile mele mă tot întîlnesc cu fel de fel de străini stabiliţi în România, nu numai francezi. Anul trecut m-am întîlnit cu un american care era la Hub Bucureşti, un  loc foarte fertil plin de idei şi de întîlniri unde poţi să închiriezi un spaţiu de birou.

Toate aceste întâlniri pentru mine sunt exemple şi dovezi că în România nu e aşa de rău cum pare sau cum spun mulţi şi dacă lumea n-ar mai arunca pe stradă tot ce are în mînă, ar fi chiar foarte frumos în România.

– Mă repet, îmi place să vă aud vorbind aşa despre Romania…

– Sigur se întâmplă şi o grămadă de lucruri care nu sunt ok, dar nu totul e rău în România. În loc să stăm să ne uităm la lucrurile negative ar trebui să ne uităm la cele pozitive şi să încercam să le îndreptăm pe cele negative. Eu dacă aş fi preşedinte un an întreg aş curăţa ţara! Si vorbesc aici de gunoi. Faptul că totul se aruncă pe jos e groaznic. Totul ar arată tare fain dacă ar fi curăţenie. Oamenii ar avea mai mult respect pentru ei dacă ar fi curat şi ar fi un team building minunat!

– Mizeria o fac totuşi nişte oameni, dacă-i pot numi aşa…

– Dacă am avea curăţenie la nivel de teren am avea şi un rezultat la nivelul oamenilor, prin faptul că ar conştientiza schimbarea. Nu vorbesc de un procent de 100%, dar ar fi o masă suficient de critică să schimbe lucrurile. Oamenii din jur ar trebui să reacţioneze când văd că cineva aruncă ceva pe jos. Şi în Elveţia există cîte un dobitoc care aruncă câte ceva pe jos, dar sunt 10 oameni în jurul lor care vin şi le spun că aşa ceva nu se face. Acum, recent fiind la Sinaia, am văzut un tip care a aruncat pe jos o sticlă în faţa copiilor lui şi eu am luat-o şi i-am pus-o în mînă şi i-am spus ,,asta nu se aruncă pe jos!’’.

– Şi nu a reacţionat violent?

– Nu, s-a scuzat. Mi-a spus ,,da da am să o iau’’, dar eu am vrut să-i arăt şi copiilor lui, că nu aşa se face. Nu ştiu dacă pe urmă nu a aruncat-o din nou, dar trebuie făcut ceva până când prinde.

– Să facem!

– Asta nu e o chestiune cu care poţi să fii de acord sau nu. Curăţenie egal sănătate, egal confort vizual, egal tot, egal şi bani. Dacă ţară e mai curată or să vină mai mulţi turişti. În loc să văd la fiecare colţ gunoi aruncat pe jos o să văd natura fantastică. Sunt atît de multe locuri frumoase de văzut în România !  Dacă ar fi curat ar fi mult mai uşor de atras turişti, care ar implica bani pentru ţară, dar trebuie să fii şi pragmatic. Ce oferi oamenilor? Există mai multe feluri de investiţii şi turismul este una din cele mai importante investiţii. Mai ales într-o ţară care are astfel de argumente, dar trebuie şi folosite. Sunt indignat ca în România din fonduri europene s-au construit fără cap cele mai urâte, cele mai groaznice pensiuni care au distrus cele mai frumoase locuri.

– Să revenim la perioada în care aţi revenit în România. Ce aţi făcut?

– Primii 2 ani, apropo de oportunităţi, am lucrat cu mai mulţi meşteri. Am lucrat lemnul cu un dulgher, un neamţ care locuia în România, cu care am lucrat şi la Curtişoara. Cu un fierar, un francez, care lucra tot în România, am restaurat un gard de fier forjat şi aşa am învăţat să lucrez cu metalul cu care nu eram familiarizat deloc.Voiam să mă dezvolt să ştiu să lucrez şi manual, nu am vrut să intru direct într-un stagiu într-un birou de arhitectură. Am participat la diverse workshopuri cu materiale ecologice, cu baloţi de paie (o lună în Slovacia), sau cu lut, unde am învăţat mai multe tehnici de construcţie. Toate acestea au fost experienţe care mi-au permis să mă dezvolt ca arhitect pe teren şi abia după asta am început stagiul oficial într-un birou de arhitectură la Domnul Sturdza.

– Şerban Sturdza  este Preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din Bucureşti, cum l-aţi ales?

– L-am ales pentru o grămadă de motive. Pentru că îl cunoştem dinainte, pentru că îl admir foarte mult şi îl consider ca un mentor, mai mult decât un şef de stagiu. Aici am găsit şi partea de birouri, dar şi partea de proiecte mai donquijotescă cum spun eu, în care mă simt foarte bine, dar în care pot să şi ajut. Aici totul se potriveşte cu aspiraţiile mele.

– Încercând să mă documentez am citit că aţi participat, cu echipa României, la Madrid, la Concursul SOLAR DECATHLON, cel mai titrat concurs internaţional de case solare. Vorbiţi-mi vă rog despre acest proiect.

– Înscrierea la acest concurs presupunea ca fiecare echipă trebuia să-şi imagineze, să proiecteze şi să realizeze o casă care foloseste numai energie solară. PRISPA a fost prima casă proiectată de studenţi români, calificată în competiţia Solar Decathlon Europe.

– De la ce facultate proveneau studenţii care au făcut parte din echipă?

– Componentii echipei erau studenţii la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu, la Universitatea de Construcţii şi la Politehnica din Bucureşti.

– Cu ce rezultate v-aţi întors?

– A fost o competiţie cu 10 probe. Noi am luat premiul 2 la una dintre probe (Energy Efficiency) şi pe total am luat locul 9. Casa noastră a atins toate targeturile de confort, cele mai stricte impuse de competiţie şi a păstrat şi farmecul locului din România şi cu prispa şi cu materialele folosite şi cu atmosfera din casă.

– Ce s-a întâmplat cu acea casă?

– Pentru că eram la limită cu bugetul, prototipul l-am vândut chiar înainte să plecăm la Madrid. Când ne-am întors l-am construit în locul în care îl alesese beneficiarul.

– Cine e beneficiarul?

– Un cuplu. Aveau un teren lângă Bacău şi cum erau aproape de pensie, sătuli de statul la oraş, voiau să-şi pregătească terenul. Ei aveau în cap o casă prefabricată, un model german şi când au auzit de PRISPA, au vizitat casa la Bucureşti şi s-au hotărât pe loc să-o cumpere.

– Cât costă o astfel de casă

– Casa, cu toate materialele pe care le-am primit sponsorizare costă în jur de 130 -140.000 euro. Prototipul fiind deja folosit (l-am ansamblat prima oară la Bucureşti, în parcare la Leroy Merlin pe şoseaua Chitila, apoi l-am demontat l-am dus şi l-am montat a doua oară la Madrid pentru concurs, apoi l-am demontat iarăşi şi l-am adus înapoi în România că să-l asamblam ultima oară la Bacău) l-am vândut cu 70.000 euro. Scopul era să o vindem la acest pret în varianta industrializată. 70.000 euro este în acelaşi timp limita pentru împrumuturile Prima Casă.

– A prins rădăcini acest sistem la noi?

– E un sistem dezvoltat prin Europa şi care abia acum începe să se dezvolte şi în România. Producţia electrică generată de panourile fotovoltaice de pe casă merge în reţea după care se face un bilanţ între cât am produs şi cât am consumat. La sfârşitul anului se constată dacă acest bilanţ e pozitiv, adică am dat mai multă energie decât am consumat. Şi dacă este cazul, diferenţa mi-o plăteşte mie furnizorul de energie. Asta se întâmplă peste tot prin Europa. Când ne-am întors de la Madrid încă nu era posibil să se întâmple asta şi în România, dar acum au fost trecute şi ultimele bariere administrative. Prispa a fost între primele case din România de acest gen.

– Să ne reîntoarcem în Gorj, la Curtişoara, la proprietatea străbunicului recâştigată.

– Aşa cum se ştie, comuniştii au naţionalizat majoritatea proprietăţilor. Nici proprietatea străbunicului nu a scăpat. N-a contat că proprietarul o clasase ca monument, au luat-o  şi au făcut-o Cooperativa Agricolă de Producţie. Totul a fost lăsat în paragină. Faptul ca aceste cladiri mai exista şi azi, i se datorează doamnei Elena Udrişte de la Muzeul Tg-Jiu, responsabilă de patrimoniu din Gorj. Cunoscând valoarea clădiriilor a propus să fie aduse nişte case tradiţionale şi să se facă în jurul acestora un Muzeu al Satului.

În 2006, am reuşit să recuperăm proprietatea străbunicului. Venind de atunci deseori în sat, la Curtişoara, am observat că e foarte importantă legătură cu satul. Muzeul e astăzi că un fel de cimitir de case. Oamenii vin să plângă, între ghilimele, patrimoniul pierdut, dar după aceea se întorc fericiţi în casele noi, pline de beton. De fapt, existenţa acestor muzee ale satelor crează o impresie de bună conştiinţă, care valideaza faptul că în sat se poate şterge patrimoniul existent, fiindcă avem copia la muzeu. Felul cum sunt prezentate casele în aceste muzee nu ajută oamenii să simtă ce potenţial au de fapt, ci dimpotrivă!

– Ce se întâmplă acum cu această proprietate mai poate fi vizitată?

– În primii 3 ani după retrocedare, era prevăzut ca proprietatea să rămână vizitabilă. Dupa 2009, am continuat să lăsăm situl accesibil vizitatorilor. Am redactat acum 5 ani o propunere de partenariat cu direcţia Muzeului Satului Curtişoara ca sa punem la punct o metodologie de colaborare şi sperăm să o finalizăm în curând.

Problema cea mai mare la Curtişoara şi în alte sate e că viaţa la sat moare încet, încet. Ca să nu se întâmple asta ar trebui să păstrezi puţinele funcţiunile publice din sat şi asta înseamnă să nu închizi şcolile, să păstrezi fântânile, staţiile de autobuz, Căminul cultural şi să le foloseşti. Aceste funcţiuni publice sunt cele care dau pulsul satului şi dacă astea s-au închis pulsul satului descreşte. Am încercat foarte mult să interacţionăm cu oamenii din sat.

– Cu ce rezultate?

– În 2010 am studiat mai mult satul decît muzeul şi am prezentat oamenilor un proiect pentru revitalizarea centrului public al Curtişoarei cuprizand şcoala, Căminul cultural, fântâna şi staţia de autobuz. A venit şi primarul şi mulţi oameni şi toată lumea a vorbit foarte mult, dar era vorba să şi faci ceva după. Fiindcă după aceea întâlnire nu s-a mişcat nimic, în 2011 am venit cu studenţii şi am zis ca să dăm un exemplu şi să fie că o provocare. La vechea şcoală, am restaurat cu studenţii una din cele şase tâmplării mari de pe faţada de la stradă care era vraişte. Am repus sticlă, am restaurat lemnele şi le-am pus la loc ca să se vadă un geam restaurat şi să se vadă că un prim pas a fost făcut şi să încurajăm lumea să facă la fel. Fiecare să pună un geam sau orice altceva şi să pună mînă pe clădire şi să o recupereze pentru comunitate. Din păcate până acum asta nu prea a mers. Toaţi sunt pasivi şi aşteaptă să facă altcineva în locul lor. Nici asta nu ar avea sens, căci trebuie să implici comunitatea în mod activ în restaurarea clădirilor, căci altfel restaurezi tu şi după totul rămâne din nou vraişte sau îl preia cineva pentru el şi nu pentru binele societăţii. Cel mai important e faptul că oamenii ating obiectul în sine, punând mâna efectiv şi asta va restrânge cel mai mult legăturile dintre cei din comunitatea de acolo. Asta ar însemna că şi oamenii aceia să vrea. Putem să-i ajutăm pînă la un pas, dar ultimul pas rămâne al lor şi asta este o chestie pe care nu prea am reuşit-o pînă acum.

În legătură de modul cum se construieste astăzi, eu zic că merită puţin respect tot ce s-a făcut pînă acum. Şi nu vorbesc de ultimii ani, ci de o scară mult mai mare. Se vede că nu suntem în stare să facem mai bine cu toată tehnologia care există acum. Când mă plimb prin sate, nu văd exemple de oameni care arată că pot să facă azi mai bine decât au făcut înaintaşii lor ieri. Tehnologie există, dar bunul simţ s-a pierdut şi tehnologia fără bun simţ e o risipă de bani şi materiale. Lumea visează la Casa Poporului şi vor să-şi facă la fel casele lor.

– Şi cu proprietăţile redobândite ce se întâmplă?

– Începând din 2007 în fiecare vară venim acolo şi organizăm măcar o dată pe an un workshop cu studenţi. În fiecare an avem pe de o parte activităţi pedagogice, iar pe de altă parte oferim studenţilor oportunitatea să facă practică pe teren. I-am învăţat cum se ajunge la un proiect de restaurare, i-am învăţat să facă mai multe feluri de lucrări, i-am învăţat cum se folosesc uneltele şi materialele, în particular lemnul. Partea cea mai importantă a fost că am lucrat împreună şi că am reuşit să  întreţinem încet – încet şi locul.

Anul ăsta am restaurat toate tâmplăriile la Conac. Anul trecut am reacoperit Cula cu şindrilă. Timp de doi ani jumătate am lucrat cu studenţii să construim un adăpost cu îmbinări tradiţionale de lemn pentru a stoca materialele necesare pentru restaurare.

– De unde sunt studenţii care vin la Curtişoara?

– Noi facem promovare şi cine vrea să vină aplică la workshop.Vin studenţi din mai multe tări, dar baza e Belgia, Franţa şi evident România, dar am avut si studenţi americani, canadieni, moldoveni, italieni …

– Cum îi găsiţi pe români în comparaţie cu ceilalţi studenţi?

– Cu anii care trec, am observat că francezii şi belgienii sunt destul de asemănători doar accentul îl au puţin diferit, dar reacţionează cam la fel. E foarte interesant când facem echipe mixte, că fiecare descoperă ceva la celălat. Studenţii arhitecţi francezi şi belgieni cînd ajung în România constată că nu au studiat cât au făcut-o studenţii români, că nu au desenul în ei, că nu sunt antrenaţi la desen ca românii. În România, ca să intri la Arhitectură există un examen, în Belgia nu e. Francezii şi belgienii nu au rigoarea studenţilor arhitecţi români, o descoperă  aici şi încearcă să deseneze, să se antreneze, să profite de această cultură. Pe de altă parte fiind un workshop practic trebuie să punem mîna să lucrăm şi la un moment dat trebuie să iei iniţiativa. Primii care iau iniţiativa sunt francezii şi belgienii. Nu că ei ştiu mai bine, dar au asta înăuntru. Au fost învăţaţi să pună piciorul în prag şi apoi vor vedea ce urmează. Studenţii arhitecţi români sunt foarte reţinuţi, mult prea reţinuţi, de fapt nu îndrăznesc să facă greşeli. Asta cred că e o trăsătură puternică şi eu cred că trebuie încet – încet să evolueze. Pentru mine e simptomatic tot ce se întîmplă peste tot în universităţile de aici. E un potenţial foarte mare nefolosit şi e mare păcat. Sunt studenţi buni, sunt profesori buni şi maioneza nu prinde pentru că nu există manageri buni care să aibă viziune. Au rămas nişte obiceiuri foarte bolnave şi toată lumea se ţine de ceva care e mort fără  să realizeze că ce e mort trebuie îngropat şi repornit de la zero.

– Locuind ceva vreme cu nepoata mea Alina, pe vremea când ea era studentă la Arhitectură ajunsesem să  plâng de mila fiecărui student de la Arhitectură pe care-l recunoşteam pe stradă după teu sau planşetă.

– Toate şcolile de arhitectură, nu doar cele din România sunt recunoscute pentru nopţile albe. Lucrăm pe proiecte care presupun o muncă destul de laborioasă, de importantă  şi de obicei studenţii amână predarea până în ultimul moment şi aşa rămân foarte multe de făcut pe ultima sută.

– Unde vă vedeţi peste ani?

– Mă văd tot în România! Vreau să fac nişte studii suplimentare în Management, probabil nu în România, căci din punctul ăsta nu cred că e nivelul bun. Vreau, cum se spune în franceză ,,ajouter une corde a mon arc”,  adică, vreau să mai adaug o coardă la arcul meu. După aceste studii, vreau să mă întorc pentru că am un proiect mare în spate legat de învăţămînt prin practică pe care aş vrea să-l implementez în România pentru toate meseriile legate de construcţii.

Veau sa întreprind o mulţime de acţiuni. Se pune problema şi ce putem să facem noi, familia noastră. Avem o proprietate uriaşă de îngrijit. E mai mult decît putem face, dar sper să reuşim.

– Vă doresc să aveţi succes în tot ce veţi dori să faceţi şi vă mulţumesc pentru promptitudinea cu care aţi acceptat să facem acest interviu.

– Şi eu vă mulţumesc.

Maria Băcescu

10.10.2014

Comentarii

comentarii