Pe Bulevardul Coronavirusului!

Înainte  de a ne înscrie pe bulevardul mai sus menționat vreau să amintesc, în treacăt, un episod elocvent, care vorbește despre imensa mea capacitate, de ieri și de azi, de a mă  iluziona.

Când mă pregăteam de prima mea naștere am citit, atât cât se găsea acum 26 de ani, și am stat de vorbă cu mai multe mămici, care mi povestiseră experiențele legate de nașterile lor, mai mult sau mai puțin traumatizante –  unele, minunate – altele. Cum Dumnezeu  a fost  și va rămâne pentru  mine o ipoteză, de care mereu am nevoie, după ce am ascultat toate poveștile mămicilor ivite in calea mea, am tras concluzia că eu trebuie să nasc foarte ușor. Dar, vai mie! N-a fost deloc așa. A fost groaznic!  Nimic din ce m-am așteptat, dar raportându-mă la ce mi se povestise, totuși, la final am constatat că fuseseră niște dureri suportabile, cărora le-am făcut față cu stoicism. Nici n-a venit portarul la urletele mele să vadă ce se întâmplă, nici nu am leșinat de durere și nici nu mi-a trecut prin cap să mă arunc de la fereastră, cum mi se povestise că s-a întâmplat pe alocuri. Ce vreau însă să evidențiez  prin această digresiune  e faptul că viața a bătut filmul din capul meu, că toată gândirea mea pozitivă, viața sănătoasă  pe care am avut-o înainte și în sarcină și nu în ultimul rând credința mea, nu m-au ajutat la aproape nimic, m-au lăsat să mă prăbușesc în mine însămi sau dacă m-au ajutat mi-au demolat și sistemul de iluzii.  

Am înțeles că nu are rost să-ți pierzi vremea cu iluzii, că ce e al tău, bine și rău, e pus deoparte.  Și a doua oară am născut tot natural și dacă aș mai fi făcut încă 10 copii tot natural i-aș fi născut, dar nu m-am mai așteptat să fie simplu și a fost mult mai bine.

Dacă după asta am tras concluzia ca niciodată nu mă voi mai iluziona, înseamnă că m-am supraapreciat.  Niciodată înseamnă mult. M-am înfășurat în continuare în iluzii, iar cele mai recente, cele mai vii  sunt cele legate de pandemia de coronavirus  care s-a răspândit în toată lumea.

Melodia la care mi-am aplecat eu urechea în acest timp a fost următoarea: majoritatea persoanelor infectate cu noul coronavirus prezintă simptome ușoare și se recuperează.

Această ,,melodie” mi-a dat puterea să privesc boala asta din vârful  Everestului. M-a legănam în brațele unui ,, mai târziu”  si ale unui ,,poate niciodată”…

Am fost, așadar, optimistă că mă voi plasa în această majoritate, dacă-mi va veni rândul sau și mai bine, poate că n-o să-mi vină nici un rând, că uite azi, mâine vine vaccinul și poate scap.  Aplecând  mai departe urechea la fel și fel de voci, deși în ultimul an, pe mine nu mă încercase nici un fel de răceală ușoară, nicio tuse, nicio febră, mi-a trecut prin cap gândul că poate am fost asimptomatică și chiar m-am intersectat cu COVID –ul fără să –l recunosc.

Cu siguranță drumurile ni se intersectaseră, de nenumărate ori. Am fost într-un du-te-vino permanent, dar, probabil, norocul m-a ținut mereu în afara forței de atracție a virusului. În octombrie unul din băieții mei mi-a spus că are simptome. La vreo săptămână după asta eu am mers la spital (aveam o programare), cu inima strânsă. Dacă a fost pozitiv aș fi avut tot timpul să fiu și eu, dar fiindcă el, pentru orice eventualitate, s-a izolat de noi toți și de lume, eu am avut un test negativ. Scăpasem. Apoi pe la început de decembrie, virusul a pătruns în familia colegei și prietenei mele. Deși stătusem mult timp aproape, eu am scăpat și de data aceea. La sfârșitul lunii decembrie virusul a pătruns din nou în familia mea, acum era vorba de soțul meu. Eu optimistă și nonșalantă, omițând că urciorul nu merge de multe ori la apă, am sperat că voi scăpa și de data asta.

Gândul ăsta mi-a ținut de cald până în prima seară, a  anului 2021. Atunci m-a vizitat un scurt frison. Nu tuse, nu durere de gât, nu febră, nu pierderea gustului și a mirosului. Nimic – nimicuț. A doua zi au apărut niște serioase dureri musculare, din creștet până în tălpi, punând accentul pe fiecare încheietură în parte. Mi-a dispărut brusc somnul, dându-mi o stranie senzație de prăbușire, după ce în una dintre nopți nu am reușit să închid deloc ochii. Faptul că nu dormeam noaptea, mă făcea să fiu ziua tot mai năucă și să simt tot mai acut  durerea care după ce s-a plimbat print tot corpul, s-a decis să se așeze doar în spate. Deși mi s-a spus că plămânii nu dor, eu aveam senzația că ai mei mă dor până la lacrimi. Nu puteam să mă aplec și oboseam din nimic. După ce durerea s-a săturat de plămânii care nu dor, s-a mutat cam prin dreptul rinichilor, apoi și-a văzut din nou de drum concentrându-se și pe genunchi și cam pe toate încheieturile. Eram gata să iau antibioticul pe care mi-l spunea toată lumea care trecuse prin boală, dar cum eram izolați și fără rețetă nu ni-l dădea nimeni, de dureri mă gândeam să iau orice alt antibiotic pe care îl aveam prin casă, dar până la urmă am renunțat. Faptul că a trebuit  interacționăm  cu autoritățile, DSP, poliție locală, medic de familie era și rău(mare tevatură) și bine(ne ținea atenția trează, n-aveam timp de văicăreală). Astfel am ajuns până în seara celei de-a șasea zile,  când după o frecție, cu o cremă care mirosea de trăsnea, m-am prins că nu mai am niciun fel de miros. Dacă până atunci mai speram că m-or durea toate așa,  de nebună, că nu am niciun virus, acum mi au fost spulberate toate iluziile. M-am dus imediat la parfum, la spirt, dar era în zadar, nu mai simțeam nimic.  A doua zi am experimentat și lipsa gustului. Mă simțeam cumva suspendată, nu mai simțeam nimic și nici foame nu –mi mai era.  Asta nu era neapărat ceva rău, pentru că mâncasem iarăși de sărbători nepermis de mult. La 3 zile după dispariția celor două simțuri, am început să mi le recuperez treptat, dar totuși mai e mult până departe.

Inițial, în urma anchetei DSP-ului, am avut  toți 4 o izolare de 14 zile de la data testului soțului. Conviețuirea forțata e iritanta pentru toată lumea mai ales că niciunul dintre noi, în ciuda vârstei și a preocupărilor, n-avem vocația așteptării, n-am dobândit virtutea răbdării. Ne-am dat însă silința, ne-am străduim din răsputeri, să ne fie cât de cât bine, să păstrăm virusul doar pentru noi doi și să ne călcăm tot mai rar pe bătături. Ziua am citit, seara ne uitam la filme, până la exasperare, totul ca să nu interacționăm deloc cu băieții. Oricum când am aflat că soțul e sigur pozitiv, primul gând al nostru, în calitate de părinți, a fost să ne cerem iertare copiilor noștri că i-am târât, fără voia noastră, în această încercare. Ei, copiii mi-au sugerat în mai multe situații, să le cer iertare și uneori am făcut-o, fără convingere, mai mult de gura lor. Acum însă a fost pentru prima dată când am simțit din tot sufletul că trebuie să mă scuz. Cum sunt copii buni, ne-au acceptat scuzele.

Ulterior, la indicațiile prețioase ale medicului de familie, în ziua a douăsprezecea, ne-am testat și noi, băieții și cu mine. Testele lor au fost negative, al meu, evident, pozitiv.  Interesant a fost că la telefonul primit la efectuarea anchetei epidemiologice de la DSP, mi s-a spus că soțul, testat pozitiv v-a ieși din carantină la expirarea celor 14 zile, iar copiii, cu teste negative, vor rămâne alături de mine încă 14 zile. Soțul cu care împărțeam patul, era liber și copii de care ne izolaserăm la maxim, rămâneau pe loc. În final am rămas doar eu pentru încă 14 zile. Deși am fost tentată, totuși, nu privesc prelunirea izolării ca pe-o tortură. Faci rai din ce ai! Au fost temperaturi mult sub zero gradele zilele acestea și cum am început să și tușesc serios acum la spartul târgului, e mult mai bine că rămân acasă. În plus am reușit să citesc  atât cât nu îndrăzneam să visez că ar fi posibil. Nu e de ici de colo.

La final n-a mai rămas nimic din șlagărul care-mi tot susurase în urechi de prin martie: majoritatea persoanelor infectate cu noul coronavirus prezintă simptome ușoare si se recuperează. Destinul m-a pus la încercare. Nu  știu cum o să fie cu recuperarea, nu vreau să-mi mai fac nicio iluzie, dar știu sigur că întâlnirea cu virusul n-a fost nici simplă, nici plăcută. Evident că nu trebuie să-i uit pe cei mai triști ca noi, vorba poetului. N-am ajuns la spital, n-am împrăștiat virusul celor dragi și suntem în viață, ceea ce reprezintă totul.

21.01.2021

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.