Adelina SANDU mi-a fost, cândva, colegă de serviciu. Am admirat-o mereu și pe alocuri, am și invidiat-o, pentru tenacitatea ei, pentru puterea de muncă și pentru faptul că era mereu cu zâmbetul pe buze.
E încă tânără, dar și până la această vârstă, consider povestea ei de viață, cel puțin inspirațională. Vă invit să o citiți cu sufletul!
Spun doar atât pentru a vă lăsa, întreagă, bucuria să o descoperiți.
Mă bucur să scriu despre ea și-i mulțumesc că m-a ales pe mine să-mi împărtășească povestea ei.
– De unde vii Adelina? A cui ești?
– Eu vin din Grădina Florilor. Când eram mică, mama mi-a spus, că toți copiii sunt flori înainte de a veni la părinții lor și că sunt flori până când părinții lor sunt pregătiți, să îi culeagă.
De multe ori m-am gândit ce floare aș fi putut să fiu eu…
– Exact la asta mă gândeam…
– Cred că aș fi putut să fiu un bujor, pentru că îi ador. Mi se pare minunat cum bujorii au atât de multe petale și cum au puterea ca dintr-un boboc atât de închis să se ivească o floare atât de frumoasă și bogată în petale.
– Foarte frumoasă descriere, asociere.
– Alții ar spune despre mine că sunt o mimoză, pentru că sunt foarte sensibilă. Mă afectează orice văd și orice aud, empatizez cu toți oamenii, chiar și cu cei pe care nu-i cunosc.
Întorcându-mă la întrebarea ta, trebuie să-ți spun că nu am nicio dovadă cu Grădina Florilor, dar, cu siguranță vin dintr-o familie fericită. Eu nu îmi aduc aminte, în copilăria mea, ca mama și tata să se fi certat. Întotdeauna am fost uniți, noi 3 și restul. Părinții mei au avut o viață fericită, cu mulți prieteni și chiar ușoară, până la un moment dat, când au început să muncească foarteee mult, în special mama.
– Insist să-mi spui a cui ești. N-am mai auzit despre familii care să nu se certe.
– Eu am fost copila unei familii fericite, a mamei, a tatălui și a bunicilor care m-au crescut. Am fost un copil foarte iubit. Părinții și bunicii m-au iubit până la sacrificiul suprem. Am fost și sunt singură la părinți și totul s-a învârtit în jurul meu. Am avut şi părinţi de vacanţă cum le zic eu, pentru că în fiecare vacanţă am stat la Mercina, în judeţul Caraş-Severin, la 50 km de Reşiţa, cu unchiul cu mătuşa mea şi bunicii mei. Acum realizez că am călcat pe norișori roz și pufoși pe care părinții și buni îi așezau înaintea pașilor mei. Oriunde aş fi fost, aproape sau departe de ei, aveau această calitate fantastică de a-mi așeza exact norișorul roz de care aveam nevoie.
A cui sunt? Sunt a familiei Bagiu, a Rodicăi de la magazin sau a domnului Bagiu, pedagog de la liceul industrial de lângă poliţie sau a Clarei, bunica mea. Răspunsul meu depindea de vârstă sau de prilej.
Prima amintire care îmi vine în minte este când mergeam în colindat la noi la Mercina. Atunci spuneam că sunt a Clarei și toată lumea mă primea cu cele mai bune colinde.
Apoi, când am mai crescut, am devenit a Rodicăi de la magazin sau a domnului Bagiu. Și această apartenență îmi deschidea multe oportunități, cum ziceam îmi așeza norișorii roz înaintea pașilor oriunde mă purtau. Nu am fost un copil de bani gata, dar nu mi-a lipsit nimic. Părinţii mei au muncit muult să croşeteze aceşti norişori.
Acum sunt a lui Robert, a lui Vlad și a Teodorei, sunt soţia, mama, doctorul, asistenta, bucătarul, terapeutul, șoferul, administratorul, învățatorul, educatorul lor și evident, șefa lor.
– Stai, mai ușor, să n-ajungem dintr-o dată la șefie. Când erai mică, ce visai să devii când vei crește?
– Sincer, nu îmi aduc aminte. Eu pluteam. Într-o copilărie fericită ca a mea, nu cred că a existat vreo clipă, să mă gândesc, că voi creşte și că trebuie să fiu ceva.
Știu ce nu voiam să fiu: băieții mă strigau la Mercina, unde am copilărit, Adelina Regina și plângeam că nu vreau să fiu regină.
– Următoarea întrebare pe care o aveam în minte era dacă te-ai ținut de visul ăsta, dar nu prea mai are rost să te întreb…
– Clar, m-am ţinut, ca Regină nu am ajuns.
– Hai să vedem totuși ce ai ajuns. Vorbește-mi despre școlile tale. Unde ai învățat?
– De la ultimul an de grădiniță și până la liceu, inclusiv, am învățat la Reșita, în Caraş-Severin. Am avut o prietenă bună, Andreea, cu care am fost de la grădiniță și până la facultate împreună. Andreea a fost prietena mea, concurenta mea, confidenta mea. Era o fata frumoasă și deșteaptă, am admirat-o întotdeauna pentru că am vrut să fiu la nivelul ei. Eu nu eram așa deșteaptă ca ea, însă eram foarte muncitoare. Competiția cu Andreea a fost una pozitivă.
– De ce vorbești la trecut despre Andreea?
– Din nefericire, Andreea este un înger acum, dar cu siguranță nu o voi uita niciodată și îi voi fi recunoscătoare că m-a influențat pozitiv.
– Îmi pare rău! Vezi, ne asemănăm. N-am cunoscut-o, dar mă dor vorbele tale, dacă-mi spui că o femeie atât de tânără, e deja înger.
– Mă gândesc des la ea. Era şi frumoasă şi deşteaptă, am trecut împreună prin adolescenţă şi prin visul Take That. Mama ei a fost învăţătoarea mea şi a devenit prietena mamei mele. Am fost în adevăratul sens prieteni de familie, ne petreceam zilele de naştere, de nume, sărbători împreună, totul era atât de simplu şi natural.
– Să ne întoarcem la drumul tău.
– Întotdeauna am fost naivă, am crezut pe toată lumea, pentru că eu nu am avut nevoie să mint sau să mă prefac. Eu am fost fericită și aveam norișorii roz. Eram liberă! Părinții mei au avut întotdeauna încredere în mine și nu mi-au interzis nimic, poate și pentru că eu am fost un copil cuminte. Atunci când mergeam la petreceri în liceu și stăteam până târziu, mama era cea care venea noaptea după mine și prietenele mele cu mașina și ne ducea acasă.
Facultatea, am terminat-o la Timisoara. Am ajuns dintr-o ambitie la Drept.
– Ce ambiție?
– Tot din competiție cu Andreea. Amândouă ne pregăteam să venim la București la Relații Economice Internaționale și făceam pregătire la matematică, după intervenții strașnice ale părinților noștri, la cel mai bun profesor din Reșita. La începutul clasei a XII-a Andreea mi-a zis că ea s-a răzgândit și că va merge la Medicină la Timișoara.
– Doar nu te puteai lăsa mai prejos…
– Normal! Cum era să plec eu fără ea atât de departe? Cum era să nu schimb și eu macazul să văd dacă pot face față provocării?!
– Deci?
– Am anunțat-o pe mama că renunț la REI București și mă duc la Drept la Timișoara. După o muncă de convingere strașnică, cred, așa am făcut.
– Cum a fost examenul? Te hotărâseși destul de târziu.
– Eram 13 pe loc și totuși am intrat. Și Andreea a intrat la Medicină, dar de acolo drumurile noastre s-au despărțit și s-au reunit mulți ani mai târziu, dar, din nefericire, pentru puțin timp.
– Fete deștepte, amândouă!
– Ei, eu am fost naivă și la facultate și mulți au profitat de inocența mea, dar asta a făcut parte din autoeducarea mea. Și din Facultate am rămas cu o prietenă extraordinară, Irina de la Craiova. Asa cum îmi place mie să zic, prieteniile care încep fără beneficii sunt singurele care rezistă. Nu știu dacă e adevărat, dar la mine se potrivește. Și pe Irina am admirat-o foarte mult, as fi vrut să fiu ca ea și am avut noroc pentru că și ea a avut o influență pozitivă asupra mea. De exemplu, când am născut-o pe Teodora, Irina m-a făcut să mă simt ca o vedetă, mi-a trimis flori la spital prin curier, niciodată nu primisem aşa flori. Dintre toţi oamenii din jurul meu, în diverse etape ale vieții, până la urmă îi alegeam doar pe cei buni.
– Ești o fire sociabilă. Poți aduna cu ușurință oameni în jurul tău.
– Nu am fost atât de sociabilă de la început, eram timidă, și acum mai sunt, dar m-am autoeducat pe parcursul anilor și în mare parte am reușit. Era și păcat pentru că iubesc oamenii.
Și acum am prieteni cu care țin legătura din școala generală sau din liceu. Cu unii, dragi mie, am pierdut legătura, că sunt departe și parcă timpul ăsta nu ne mai ajunge, dar cu alții am reluat legătura și e ca și când nu ne-a despărtit nimic, niciodată. Ma gândesc la arhitecta mea preferată, Raluca. Și ea m-a influențat pe perioada liceului și nu numai. O admiram atât de mult pentru că mi se părea că e foarte puternică şi curajoasă.
– Când și cum ai decis să vii în București?
– Norocul m-a purtat pe valurile europene, să lucrez, ca stagiar, la Parlamentul European.
– Știam eu ceva, dar multă vreme, tu fiind foarte tânără când ne-am cunoscut, am crezut că Organismul Intermediar a fost primul tău serviciu. Cum a fost la Parlamentul European?
– A fost o experință de viață, dar și de prostie. Aveam atâta aroganță, încât nu am văzut calea cea bună, deschisă la acel moment, de oportunitatea de acolo, așa că m-am întors la Timișoara, însă nu îmi mai ajungea.
– Frumos! Măcar cu ceva tot te-ai ales…
– Încurajată de mama și de buni am aplicat la postul de la Ministerul Economiei pentru fonduri structurale. Cum ziceam în inocența, în naivitatea mea, am crezut că pot schimba ceva, că pot face parte din lumea nouă europeană care ni se deschidea. Mă credeam importantă și nu am ascultat de alții, cu mai multă experiență, așa că m-am mutat la București.
– Cum s-a văzut adaptarea prin ochii tăi frumoși?
– Adaptarea a fost teribilă. Plângeam non stop. Dacă îți amintești, eram mulți tineri angajați la fonduri și, vai, cât mă necăjeau unii cu discuția provincie – București.
– Sigur că-mi amintesc. Zgâriam amândouă urechile fine, tu cu graiul tău bănățean molcom, iar eu cu perfectul meu simplu…
– Sufeream enorm, eram inadaptabilă, după părerea mea.
– Uite, eu nu am suferit deloc. Pun asta doar pe seama vârstei, eram gata tăbăcită. În alte vremuri cu siguranță m-ar fi afectat și pe mine. Dar eu consider că rădăcinile sunt foarte importante și asta cântărește mult mai greu decât orice alte vorbe în vânt.
– Cum ziceam, și eu iubesc mult Banatul și oamenii lui. O altă parte din inocența mea a fost distrusă din interacțiunea cu niște colegi. Când aveam concedii și mă urcam în trenul spre Timișoara simțeam că îmi învie inima. Eram atât de fericită încât îmi venea să mă duc pe jos. Nu înțelegeam și nici acum nu înțeleg de ce oamenii din București sunt atât de nefericiţi, de ce te reped când vorbesc cu tine. Bine, nu vreau să generalizez, însă îți dau un exemplu când nepotul meu era mic, vara mea l-a învățat să zâmbească și într-o zi i-a zâmbit altui băiețel care i-a răspuns cu o palmă. Ei, metaforic vorbind, exact asta mi s-a întâmplat și mie.
– Iartă-mă! Chiar nu am știut că ai fost atât de afectată. Cea mai puternică amintire cu tine o am de când au năvălit peste noi o mulțime de cereri de finanțare și cât de utilă, de promptă, de profesionistă erai tu. Sigur cei care te-au necăjit erau la ani lumină, în spate. Pe mine m-ai surprins extrem de plăcut, cu cât de mult poți să duci și peste ani, întotdeauna când m-am gândit la tine, la acea Adelina m-am dus cu gândul.
– Bine, pe parcurs m-am autoeducat, nu am dat deoparte felul in care am fost crescută, însă am învățat, să nu mă mai las afectată, cel puțin, nu așa des.
Totuși, am un noroc și o calitate ca întotdeauna să găsesc oamenii buni și potriviți pe care să îi admir. Și îți dau un exemplu, prietena și nașa copiilor mei, Mihaela. Pe ea am iubit-o din prima clipă, atunci când am fost la examen și m-a făcut să merg cu metroul greșit.
– Nu-mi spune. Așa a făcut?
– Daaaa! Dar m-am bucurat enorm când am văzut că suntem colege. Ne potriveam, aveam aceleași principii și aceeași inocență. Mihaela a fost colacul meu de salvare la începuturile mele bucureștene.
Am fost crescută cu principii și reguli. Educația mea a fost o democrație cu reguli, din care m-am ales cu principii de neîncălcat și, mai ales, cu un bun simț enervant de dăunător în lumea în care trăiesc acum. Totuși, a trebuit să mă autoeduc, acest bun simț mă făcea să sufăr enorm în București, indiferent de serviciul pe care l-am avut sau mediile în care m-am învârtit. Nu am renunțat la ce-am învățat acasă, nici nu aș putea, face parte din ADN-ul meu, însă, în fiecare zi încerc să mă mai întăresc și acum chiar am un motiv bine întemeiat, familia mea.
Bine, sunt mulți oameni care m-au ajutat să mă adaptez și m-au învățat lucrurile bune și m-au ajutat să îmi țin calea mea: doamna Șerbănescu, Anca, Doina, doamna Maitan, tu Maria și sunt puține dintre exemplele pe care le port în sufletul meu.
– Mulțumesc că m-ai nominalizat și pe mine. Ca o concluzie de până acum, spune-mi ce vise îți făurisei înainte de a porni în viață și ce s-a ales de ele?
– Voiam să las ceva în urma mea, voiam să fiu importantă. Nu ştiu, dacă am lăsat ceva în urma mea la serviciile la care am fost, dar știu că sunt importantă pentru mai mulți oameni. Legătura cu oamenii, cu colegii a fost succesul și energia mea la toate serviciile. Oriunde am lucrat am găsit cel puțin pe cineva care m-a luat sub aripa lui protectoare și m-a învățat ceva bun. Am fost norocoasă. Pe la toate serviciile am fost corectă și mi-am purtat bunul simț, cel putin așa mi-am propus și sper că am făcut-o. Deci, din punctul meu de vedere am realizat ceva bun și asta îmi place.
– Am înţeles. Hai să ajungem la noua ta familie, adică să continuăm cu căsătoria ta?
– M-am casătorit, cu Robert, când eram tot naivă. Amândoi eram zburdalnici, cum ar zice buni. Deși eram departe de ei, eu încă pășeam pe norișorii roz așezați în fața pașilor mei de mama, de tata și de buni. După ce ne-am căsătorit l-am luat și pe Robert pe norișorii mei. Am fost foarte fericită. Buni m-a caracterizat după nuntă cel mai bine. Mi-a zis că am fost ca o căpriță care a sărit, fără oprire. Simţeam că Robert mă face fericită și îmi va fi alături. Nu știu dacă așa e cu dragostea la prima vedere, însă la noi a fost unire la prima vedere.
– Și cum este, cum a fost unirea asta?
– Mă consider norocoasă. Am fost și sunt iubită. Tot iubirea mi-a adus două minuni, copiii, pe care îi ador, îi iubesc atât de mult încât aș face orice pentru ei. Dar o dată cu cele două minuni au venit și multe frici și e o luptă să trec peste ele. Dar înainte să-ți povestesc despre de frici, vreau să–ți povestesc despre minunile mele.
– Sunt numai ochi și urechi.
– Prima mea minune e VLAD. S-au petrecut multe în sarcina cu el. L-am pierdut pe tata la 3 luni de sarcină. A fost un șoc pentru că s-a întâmplat totul fulgerător.
– Cunosc sentimentul! Durerea e foarte mare la pierderea unui părinte.
– Am plâns cum nu am crezut că se poate. O dată cu plecarea lui tata, o cale cu norișori roz s-a închis pentru totdeauna. Tata m-a iubit nespus de mult. Am suferit în tăcere. Mama și buni nu m-au lăsat să cad, trebuia să fiu fericită pentru că urma să am un copil.
Apoi, când eram însarcinată în 6 luni, pe 30 decembrie 2013, am fost operată de urgență la Spitalul Universitar. Am scăpat cu bine și eu și copilul. Chirurgul care m-a operat mi-a spus că am avut noroc, că lui nu îi plac sărbătorile de iarnă și a fost de gardă și ne-a salvat.
Apoi, la fix 38 săptamani, pe 1 aprilie 2014, am născut. Vlad s-a grăbit să vină pe lume. A fost un început stângaci între noi. A avut nevoie de doar 2 ore. Nici nu m-am dezmeticit bine. Mergeam la un control de rutină și m-am trezit cu un copil. Cum îmi place să îmi aduc aminte, am intrat rujată și cu părul aranjat și tot rujată m-am dat jos de pe masa de nașteri, mi-am luat bagajul în mână și am urcat singură în salon. Apoi am primit vestea că băiatul avea probleme de respirație și nu am avut voie, 10 zile, să îl iau în brațe. Respira cu ajutorul unei măscuțe.
– Of, Doamne!
– Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, ce înseamnă. Aveam un singur gând: să fie sănatos.
– Când ți-au zis că s-ar putea să mai fie mai mult decât probleme de respirație?
– Suspicinea de Sindrom Down a apărut a doua zi, la întâlnirea cu neonatologul. Atunci alți norișori roz au început să se dea la o parte de sub picioarele mele cu viteză. Nici nu știam ce înseamnă Sindrom Down. Știam doar, că nu e de bine.
– Încerc să-mi imaginez prin ce a trebuit să treci…
– Vestea că Vlad ar putea avea Down a fost un șoc, și nu doar pentru noi, părinții, ci și pentru medicul care mi-a monitorizat sarcina. Nu aveau nicio suspiciune, deși am făcut zeci de analize, ecografii în atât de multe locuri, mai ales că fusesem și operată în sarcină.
– Ce lovitură dramatică ai primit, draga mea!
– Eram confuză, disperată și nu pentru că Vlad ar fi fost special, așa cum ți-am zis, nici nu știam ce înseamnă asta și nici nu ne-a explicat nimeni, ci pentru că Vlad avea mici probleme de sănatate.
– Și când a venit confirmarea?
– Imediat am făcut analize separate la privat și la stat și ni s-a confirmat ca Vlad este special, fiind diagnosticat cu Sindrom Down. A fost greu, primele 10 zile nu am putut nici să îl țin în brațe, pentru ca avea o măscuță de oxigen ca să îl ajute să respire. Dar, exact ca în filme, atunci când intram la terapie intensivă și puneam mâna pe piciorușul lui îi creștea saturația de oxigen. Era minunea mea!
Toți cei care devenim părinți călcam pe un teren necunoscut și sperăm să ne descurcăm, dar la noi a fost mai greu pentru că eram pe un teren complet necunoscut și fără nicio hartă. De obicei, mama este cea care mă ridică, dar acum nici ea nu a reușit, mai ales că murise tata. Puterea ei era în suferință, una foarte puternică. A fost cu plâns, cu întrebări, cu teamă, dar până acum cred că am reușit.
– Povestește-mi cum ați reușit.
– În primul an de viață, împingeam căruciorul și plângeam. Plângeam, mergeam pe drum și plângeam, fără motiv.
– Ei, fără motiv…
– Capul meu era țăndări. Nu puteam vorbi cu nimeni despre asta. Inocența mea se spărsese pentru o vreme. Am avut nevoie de un an, să mă ridic, cât de cât. Și apoi am început să lipesc țăndările și să îmi refac capul. A durat ceva. Poate mai sunt unele lipsuri, dar acum mă simt bine și sigură că vom depune tot efortul și că o să reușim.
Nu îmi amintesc dacă eu și Robert ne-am ridicat separat sau împreună. Nici nu mai contează acum. Important este că nu ne-am lăsat unul pe celălalt și nici pe Vlad. Și de la 6 luni a început munca, nu a mea, nu a lui Robert, ci a lui Vlad. Atunci au început terapiile. De cele mai multe ori kinetoterapie. Au fost perioade lungi cu kinetoterapie în fiecare zi şi acasă şi la diverse centre. Apoi terapie comportamentală, logopedie, psihologie, doctori, controale, suspiciuni, doctori care ne generalizau, vorbeau ca şi când Vlad ar fi întruchipat sau ar trece prin toate câte trec toţi copiii cu Down, evaluări psihologi, psihiatri, neurologi, acte, certificate, o nebunie.
Eu am mers la serviciu când Vlad a împlinit 11 luni. Coordonam terapiile prin telefon, dădeam indicatii, eram șefa. Totul se învârtea în jurul doctorilor, căutarea de terapeuți și mersul legați la ochi printr-o ceață din care părea că nu ieșim, dar 8 ore pe zi mergeam la serviciu și lăsam totul în spate. Asa am reuşit să încep să lipesc ţăndările, eram mereu ocupată cu chestiuni de serviciu, dar şi să caut oamenii potriviţi să îl ajute pe Vlad.
– Greu, greu, foarte greu! Cine ți-a stat aproape, pe cine v-ați mai bazat?
– Eram eu, Robert și mama. Ieșeam în oraș, îl căram pe Vlad prin magazine, eram o familie. Mamele noastre, a mea și a lui Robert, ne-au ajutat foarte mult. Mama muncea enorm să ne ajute să plătim terapiile. Când mă gândesc cât a muncit îmi vine să plâng. Soacra mea umbla cu Vlad la terapii. Până la urmă norișorii se mai coloraseră pentru că aveam ajutor, mult ajutor.
Doar la început eram singuri, apoi încet, încet au venit și alții alături de noi, atunci când noi le-am permis să vină. Am familia mea lărgită (mătuși, unchiul, verișori), dar și mulți prieteni, mulți oameni la care țin. Sunt departe de casă, de multă vreme, nu vorbim în fiecare zi, dar dacă am nevoie de ajutor, știu că am la cine să apelez. În mintea mea am o bază, pe ei.
Am avut o bună prietenă alături de mine, ieşeam mult cu Monica și cu Vlad în parcuri, nu m-a întrebat niciodată despre Vlad până nu am fost pregătită să îi zic, dar Vlad o iubea enorm și ea nu se dădea în lături să îi cumpere fel de fel de cadouri.
Îmi pare rău că nu am putut să vorbesc despre asta cu nimeni, am avut nevoie de ani de zile să o pot face. A fost o greșeală să nu vorbesc despre nevoile lui Vlad, dar atât am putut la acel moment și nu pot da timpul înapoi.
– Eu cred că veți fi din ce în ce mai bine.
– Da, suntem mai bine. Am reușit. Prin viața noastră s-au plimbat mulți terapeuți și multe terapii. Este rău că nimeni nu te învață ce să faci sau cum să faci. Noi am făcut cum ne-a tăiat capul. În continuare, de multe ori suntem pe un teren necunoscut, însă acum avem repere, pe unii îi pot numi chiar faruri care ne ghidează când ne rătăcim. Încercăm să trasăm nişte cărări pentru cei ce vin în urma noastră, pentru că sunt mulţi ca noi. Nu vreau să politizez discuţia, dar, deocamdată, ne descurcăm noi părinţii, singuri, statul ne aruncă nişte bani, şi ăia insuficienţi, dar atât. Este nepregătit pentru situaţia familiilor ca a noastră şi, sinceră să fiu, nu prea arată că îl interesează. Desigur, sunt convinsă că lucrurile se vor schimba şi îmi place să cred că particip activ la acest lucru.
– Este extraordinar ce încerci să faci tu!
– Noi am avut noroc de oameni minunati, pe unii i-am găsit greu, dar și când i-am găsit nu ne-am mai dezlipit de ei. Trebuie neaparat să îţi zic de Mihaela, altă Mihaela, logopedul lui Vlad, unul dintre farurile mele. Nu am întâlnit pe nimeni ca ea. Se lasă pe ea pentru copii. Am cunoscut-o când Vlad avea cam 2 ani şi când eram rătăciţi în viaţa noastră. Dar Mihaela nu l-a ajutat numai pe Vlad, ci de nenumărate ori m-a ridicat şi pe mine, m-a încurajat. Dacă cineva e căzut, Mihaela este tratamentul perfect, nu am văzut-o niciodată supărată şi are soluţii magice. Acum am reuşit să găsim un grup de medici, de terapeuți, dar am pierdut oamenii dragi din familie. Am mai rămas doar cu mama. Ea e şi singura care mă ajută cu copiii când sunt la seriviciu sau când sunt bolnavă.
Apoi, deși, multă vreme nu am știut sau nu am văzut asta, în jurul meu sunt mulți oameni care mă ajută, uneori și fără să își dea seama. Eu mă hrănesc din relațiile cu oamenii, iubesc oamenii și asta e puterea mea. Pot să găsesc ceva bun în oricine, fără să îmi propun asta și fără să depun vreun efort pentru a face asta, totul e natural.
– Dar cum este Vlad acum?
– Vlad este bine. Un copil norocos, iubit nu doar de familiile noastre, ci şi de mulți oameni. Pe unde a fost, la grădiniță, la școală, a fost acceptat, iubit, integrat, de-a dreptul discriminat pozitiv. Are o calitate minunată iubește oamenii și este iubit de oameni. Din experienta mea acest lucru atrage și negativul pentru că ești ușor de păcălit. Până acum o singură gradiniță privată l-a respins, pe motiv, că părinții copiilor nu îl doresc în grupă.
– Ce să mai zic? Vorba cântecului: Lume multă, oameni puțini…
– A fost foarte trist, mai ales că a fost prima încercare de a-l integra, dar mă bucur că a fost un caz singular. Nu am niciun resentiment față de ei pentru că erau pe un teren necunoscut, doar că nu erau deschiși să îl descopere.
Acum Vlad va împlini, pe 1 aprilie, 9 ani. Au trecut când am clipit. Este în clasa I, știe să scrie și să citească literele, să silabisească, să citească cuvinte cu ajutor. De asemenea știe să facă și calcule simple, dar totul cu susținere. Până să ajungă aici munca lui e admirabilă, e nevoie de multă imaginație, să știi cât de mult a muncit acest copil. Acum, când povestesc, pare simplu, dar nu a fost deloc așa. Îmi vin în minte zecile de ori de repetat fructele și legumele pentru a le învăța. De asemenea mijloacele de transport în comun și obiectele și toate cele care ne înconjoară, care la noi vin natural.
– Mă bucur că Vlad e atât de bine. Povestește-mi și despre cealaltă minune a ta.
– TEODORA are 4 ani și 3 luni. O iubesc de înnebunesc! Cum îi zic și ei, aș urma-o până la capătul lumii și înapoi. Teodora este o fetiță frumoasă, plăpândă și foarte, foarte deșteaptă. Este curcubeul vieţii noastre. Ea a rasărit dintr-o combinație de curaj, nebunie și poate chiar și egoism.
Sarcina cu Teodora a fost cu și mai multe analize, ecografii, morfologii, chiar și amniocenteza, singura analiză care ne putea confirma sau infirma vreun risc. Din aceasta experienţă eu am ales să reţin partea comică, a fost implicată o seringă cu un ac foarteeee mare, comparabil cu cel cu care mă amenințau când eram mică. Din partea serioasă am reţinut că am întâlnit o doamnă doctor minunată şi foarte profesionistă, nu mi-a fost deloc frică de acul cel mare pe care mi l-a înfipt în burtă. Din fericire, analiza ne-a adus veşti bune. Am avut o altă doamna doctor care mi-a urmărit sarcina, în care am avut încredere oarbă și acum am și nu am dat greș. M-a ajutat foarte mult. Odată, când m-am dus la control și am avut tensiunea mare, doamna doctor Stoica mi-a dat un buchet de flori din ce primise în acea zi, doar ca să mă înveselească.
Când am născut-o pe Teodora am stat 11 ore în travaliu, mi-am pus în cap să o nasc de Sf. Parascheva.
– Și tu ești născută la zi mare. Te-a „ascultat” Teodora?
-Da, eu sunt născută în zi sfântă, pe 21 mai, când îi sărbătorim pe Sf. Împărați Constantin și Elena. Eu sunt convinsă că acest lucru m-a ajutat enorm, au fost mereu alături de mine când am avut nevoie, uneori fără să îmi dau seama, alteori am şi simţit că cineva mă trage în sus.
Și da, Teodora m-a ascultat. Deși am stat 11 ore în travaliu nu am avut nicio durere. A fost ajutată de moașă să se hotărască să vină. Eu voiam să o văd, să ştiu că e toată și e a mea și că nu o să îi mai dau drumul. Am fost atât de fericită când a primit nota 10 și când am luat-o în braţe, deja începusem să crosetez norișori roz pentru că trebuia să îi așez înaintea ei.
Pe noi pandemia, într-un fel, ne-a și ajutat, pentru că a făcut ca eu să lucrez foarte mult de acasă și să fim mai tot timpul împreună.
Cu ea experiența a fost alta, mai ușoară, mai lină și complet diferită. Teodora și-a ținut singură capul foarte repede, apoi a mers în picioare, pe la 1 an. Tot repede a învățat să facă la oliță. Noi, părinții nu am depus niciun efort. Și pentru noi era o noutate, era altceva, totul venea natural, cuvintele, expresiile, discutiile, mersul, dinţii, absolut totul.
– Ce face acum Teodora?
– E un copil vesel căruia sper să îi pot da din norișorii roz pe care i-am avut eu. Acum, merge la grădiniță, în grupa mijlocie și, cum ziceam, are o minte sclipitoare. Face nişte conexiuni care uneori mă înspaimântă. De exemplu, când a murit buni, eu i-am zis că s-a dus pe norișori, iar ea mi-a zis că știe că îmi e dor de buni, dar o să o vedem când va ploua. Teodora întoarce privirile, de multe ori prin magazine, străinii îmi vorbesc despre ea admirativ.
– Întradevăr…
– Între mine și Teodora este o legătura foarte puternică. Sper să fie una rezistentă, așa cum am eu cu mama și cum am avut cu buni.
– Dar copiii între ei cum se înțeleg?
– Și între Teodora și Vlad este o legătură foarte puternică. Merg împreună la înot, uneori și la terapii. Teodora nu îl lasă în spate pe Vlad! De exemplu, la serbarea de Craciun de la gradiniță era suparată că a uitat să ii ceară lui Moș Crăciun un cadou și pentru Vlad și s-a bucurat enorm când i-am zis ca mi-a dat mie unul, la fel, în secret, așa că va avea ce să-I ducă acasă. Teodora l-a ajutat foarte mult pe Vlad și pe noi, ca familie.
Dupa ce a venit și Teodora lucrurile au stat altfel, suntem mai sălbatici, nu mai ieșim atât, mai mult comandăm online, dar aici e vina pandemiei. Când ieșim sau plecăm în concedii întotdeauna avem copiii cu noi, suntem o familie de gălăgioși, care îndeasă jumătate de casă într-o mașină mică, mică, dar suntem împreună. Acum eu și mama suntem responsabile cu Vlad și Robert cu Teodora. Bine, mama e responsabilă cu tot, e veșnic de serviciu, când nu putem noi, și cu copiii și cu bucătăria. Cât este ea cu noi calea mea de norișori roz nu este închisă.
– E clar că nu ai deloc o viață ușoară, dar la fel de clar e și faptul că te descurci.
– Uneori mi-e greu și mă revolt, dar îmi fac „datoria”. Alerg între școală, serviciu și terapii. Nu am o viață ușoară, dar nici grea. Am o viață agitată cu multe, multe de organizat în viaţa lui Vlad. Evident, că şi pentru Teodora sunt ocupată. Croşetatul norişorilor nu e aşa usor. Căutăm soluții și încercăm să facem tot ce știm, tot ce putem, ca să ne fie bine. Mulţi părinţi ca noi şi-au făcut propria asociaţie. Un ONG prin care încearcă să adune bani de terapii. Noi încă nu am fost pregătiţi pentru acest capitol. Vom fi atunci când vom avea maturitatea să trasăm mai multe căi prin necunoscutul despre care vorbeam sau când vom fi constrânşi.
Îmi doresc să fie prima variantă.
Între timp, de anul trecut adunăm formularele 230 la o asociaţie mai mare care ne ajută să decontăm terapii, şcoală, activităţi extraşcolare pentru Vlad, consultaţii medicale, mai multe, tot ce ţine de binele lui Vlad. Aşa că, există un cont deschis prin Asociaţia Minţi Creative pe numele lui Vlad unde adunăm cei până la 3,5% din impozitul pe venit.
Cu altă ocazie o să îţi povestesc şi ce simte un părinte care trebuie să alerge după aceste formulare, dar asta după ce o să treacă o vreme de la aceste sentimente. Un om crescut ca mine are nevoie de timp să le accepte şi pe acestea.
Anul trecut şi anul acesta i-am rugat pe mai mulţi colegi foşti şi actuali, foşti colegi de şcoală, facultate, prieteni, amici, cunoştinţe, într-un cuvânt oameni din viaţa mea, care nu au cui, pot şi doresc să susţină terapiile lui Vlad să redirecţioneze cei 3,5% folosind linkul https://formular.minticreative.ro/formular/3dqx3l4i-7185 .
Întotdeauna pun înaintea rugăminții mele: dacă nu au cui să-i doneze…
– Ți-ai păstrat bunul simț și când nu ar prea fi cazul…
– Da, pentru că nu vreau să iau locul altui părinte care, la fel ca noi, adună bani pentru terapii sau pentru sănătatea copilului lui.
– Mult prea multă compasiune…
– Pentru că știu prin ce trec acești părinți. Înainte plângeam mult, acum nu o mai fac. Secretul meu e optimismul. Uneori sunt enervant de optimistă. Nu știu de unde și când a început, însă optimismul mă ajută să revin întotdeauna pe linia de luptă cu mine, cu sistemul, cu cei din jur.
Nu știu dacă sunt fericită, dar vreau să fiu!
– Dacă vrei să fii, ești deja pe drumul cel bun. Aduni fericirea, ca noi toți, din lucruri mărunte. Cu siguranță veți fi din ce în ce mai bine! Hai să terminăm cu fricile. La propriu și la figurat.
– Sper că vom fi și mai bine! Copiii cresc sub ochii mei atenți și speriați când mă uit la lumea din jurul meu. Îmi doresc pentru ei o copilărie fericită, să fiu un exemplu bun pentru ei. Dar de multe ori, viitorul mă înspăimântă, sunt atât de multe necunoscute. Fiecare etapă vine și ne găsește nepregătiți, la fel ca și zăpada în Romania.
Dar, cum am zis, sunt mulţi oameni în viaţa mea care mă susţin, unii şi fără să ştie. Nu am cum să îi menţionez pe toţi şi lucrurile frumoase pe care le fac pentru mine, pentru că aş scrie o carte. Pe unii dintre ei i-am căutat eu, iar alţii m-au găsit ei pe mine. Când vor citi aceste rânduri, sper ca fiecare să ştie că apreciez tot ajutorul lor. Cred că o parte din puterea mea vine şi de la ei. Doar când eşti înconjurat de oamenii potriviţi reuşeşti.
Aşa cum e familia noastră sunt multe în ţară şi nu numai. Nu ştiu dacă viitorul sună bine, dar pot să sper.
– Ești o mamă minunată! Unde nu vor reuși „autoritățile” vei reuși tu. Mă bucur că suntem prietene. Mă bucur că ai putut „să ieși din dulap”. Îți mulțumesc că m-ai ales pe mine să-mi faci aceste destăinuiri.
– Mulțumesc și eu, Maria!
29.01.2023
