Toate interviurile mele de până acum, fără excepție, au început cu un rezumat succinct despre persoana a cărei poveste o aduceam în atenție.
Acum, fac o schimbare de strategie. Nu voi povesti absolut nimic, ci vă voi spune că dacă ar sta în puterea mea, acest interviu l-aș introduce în manuale și l-aș tot preda, de la tinerețe, până la bătrânețe. Toți am avea de învățat.
– De unde sunteți?
– Sunt o olteancă foarte mândră, de acolo, din Oltenia provin și după atâția ani de America încă mai folosesc perfectul simplu: fusei, mersei și deseori primesc întrebarea cum de nu am renunțat la perfectul simplu.
– Și care e răspunsul?
– Le răspund că voi continua să îl folosesc, pentru că întotdeauna îmbrășisez cu mare drag valorile și tradițiile noastre. Și perfectul simplu e marca noastră, a oltenilor. Dacă nu ai valori și tradiții, ca om și ca țară, atunci, ce reprezinți?
– V-ați născut la Tg–Jiu?
– Nu, sunt originară din Tg-Jiu, dar și sora mea și eu ne-am născut în Târgu-Cărbunești. Mama mea avea acolo pe doctorul SCĂUIERU în care avea mare încredere și l-a urmat, când a trebuit să venim pe lume.
– Deci aveți și o soră?
– Da, sora mea, Cristina e cu trei ani mai mare ca mine. Pe ea pot să dau într-un fel vina că din cauza ei am plecat în America. Mă consider foarte norocoasă ca m-am născut într-o familie frumoasă, foarte apropiată. Le datorăm și eu și soră-mea foarte mult părinților noștri: Elena și Ion PLAI. Eu cred foarte mult în cei 7 ani de acasă și ei s-au preocupat mult ca noi două să-i avem.
– Părinții locuiesc la Tg -Jiu?
– Da, la Tg- Jiu locuiesc. Mami e orașeancă așa cum i-ar zice tati, iar el este de la Peștișani.
– Sunt tare curioasă să aflu cum și de ce ați plecat în America.
– Soră-mea s-a mutat în America acum 18 ani. Eu am vizitatat-o de 3- 4 ori și după aceste vizite ca orice imigrant am crezut în Visul American și–am fost convinsă că pot să-l transform în realitate.
– Ceea ce s-a și întâmplat.
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, eu chiar mi-am transformat visul în realitate. Viața în America nu e deloc ușoară, dar americanii îți oferă foarte multe oportunități, numai că trebuie să știi ce să faci atunci când îți apar în cale și să fii pregătit să le primești.
– Constat că ați fost destul de pregătită pentru asta. Ce școli ați urmat în România?
– Am început la Scoală Generală nr. 2 , Ecaterina Teodoroiu, unde am făcut clasele I și a III-a, apoi clasa a IV-a am făcut-o la Școala Generală nr.4. M-am mutatat pentru că mi-a plăcut foarte mult învățătoarea mea, doamna Miorica SICHITIU. Era foarte dură, dar în acelasi timp și foarte corectă. Așa că atunci când s-a mutat la altă școală eu am urmat-o. Cât am mers la Școala nr. 4, fiind mult mai departe de casa noastră, bunicul meu mă ducea pe bicicletă, pe portbagaj și eram foarte bucuroasă să mai petrec timp cu bunicul meu. Clasele V-VIII le-am făcut din nou la Scoala Generală nr.2. Apoi am urmat Liceul Economic Virgil Madgearu, Facultatea de Drept și Masterul – Dreptul Afacerilor și Insolvență, toate doar în Tg-Jiu.
– După ce ați terminat ați apucat să și lucrați în țară?
– O, da! Am început să lucrez de la 16 ani.
– Cum așa?
– Îmi doream să îmi cumpăr lucruri foarte frumoase și mami îmi spunea că dacă le vreau, trebuie să învăț să le și câștig. Mami ne-a învățat să fim foarte independente. Așa că la 16 ani deja lucram într-un coafor.
– În care?
-La Coafura Mili.
– Mă gândeam eu, nu știu de ce, poate și pentru faptul că sunteți frumoasă și impecabil aranjată.
– Vă mulțumesc. Dacă mă credeți și acum am în cutiuta mea de bijuterii prima brățară de aur, pe care mi-am cumpărat-o la 16 ani.
– Vă cred. Cât ați lucrat la coafor și ce făceați acolo?
– Am lucrat doar în timpul verii în vacanțele de la liceu și eu și sora mea. O ajutam pe doamna Mili la vopsit și la ce mai era nevoie. Apoi, în timpul facultății, soră mea lucra contabilitate primară și după ce-a terminat facultatea și și-a găsit un alt job, mama mi-a zis să mă duc eu în locul ei, că între timp ajunsesem studentă. Eu nu am fost prea încântată să merg și la serviciu și la școală, dar, mama a fost mai…convingătoare. Deși eram la Facultatea de Drept am lucrat acolo 3-4 ani, în contabilitate.
– Cum se chema firma?
– Era o firmă de prelucrarea aluminiului, din Vărsături, cred că se numea PENALCO SRL.
– Cred că știu firma, o aveam ca furnizor la Grimex unde am lucrat eu.
– Ce mică e lumea…, lângă noi, că noi suntem din Vădeni. Îmi amintesc și eu că lucrau cu Grimexul.
– Abia aștept să aflu unde v-au dus pașii în continuare, după ce ați absolvit facultatea?
– Am reușit să mă angajez la Directia de Taxe si Impozite, acolo lângă Gară, unde era directoare doamna Mariana BUDULAN, acolo am lucrat aproape 6 ani. Am avut o relație foarte bună cu doamna Budulan și cu colegii mei.
– Un om bun atrage, alți oameni buni. În timpul ăsta, sora plecase deja în America?
– Da, sora mea Cristina este plecată de aproape 18 ani. La un moment dat au încercat să se mute din nou acasă în România pentru că ne era foarte greu să fim departe unii de alții, dar nu s-au mai putut obișnui și s-au întors din nou în America..
– Și așa v-ați gândit să-i urmați.
– Da, după aceste vizite am decis să plec. Eu cred foarte mult în Dumnezeu și în destin. Înainte să plecăm și soră mea și eu aveam servicii bune, ea lucra la Poliție, eu la Directia de Impozite și Taxe, aveam fiecare mașina ei și casa ei. Niciuna dintre noi nu a plecat din cauza unor neajunsuri. Când i-am spus mamei mele că m-am decis să plec la sora mea, am avut impresia că i-am rupt inima, am lasat-o cu lacrimi în ochi. Nu înțelegea de ce vrem, de ce trebuie să plecăm, pentru că nu ne lipsea nimic acasă.
– Ce s-a întâmplat când ați ajuns în America, acum când nu mai erați doar în vacanță?
– Prima dată, pentru primul an am făcut voluntariat foarte mult și am ajutat-o pe sora mea, care avea deschisă compania ei. Am început să cunosc din ce în ce mai multă lume și să încep să învăț limba engleză. Să las în urmă tot ceea ce construisem acasă, nu a fost ușor. Să îmi las în urmă familia și prietenii a fost partea cea mai dureroasă. Dar uneori, pur și simplu, știi că e timpul pentru un nou început… chiar dacă nu știi ce te așteaptă.
– Cum era în America, am înteles că acolo cam trebuie să conduci, să mergi mai mult cu mașina ta?
-Totul era ca într-un film. Erau niște momente incredibile, nu-mi venea să cred că ce văd pe stradă e real. Eram ca în filmul „Străzile din San Francisco”, nu-mi venea să cred că eu conduc acolo…începusem să trăiesc Visul American…
– Conduseserăți mult înainte, în România.
– Da! Eu am avut și carnet pentru motocicletă, îi semăn tatălui meu, sunt mai năzdrăvană și asta m-a ajutat mult.
– Și căutați de lucru?
– Nu mi-a fost frică să încep din nou de la zero, nu mi-a fost frică să întreb, vorbeam foarte mult chiar dacă nu vorbeam bine engleză, încercam peste tot și întrebam mereu: Cum se zice la asta? Cum se zice la cealată? Să știți că oamenii te admiră foarte mult când spui că nu știi și vrei să înveți.
– În ce domeniu ați făcut voluntariat?
–În absolut orice. Servicii de comunicare, la biserică, unde auzeam că cineva are nevoie, eu mă duceam. Așa am ajuns în diverse organizații non-profit: Fundația Children’s Hospital, Fundația Make a Wish și Fundația Imani Care International. În paralel m-am înscris și la Clovis Adult Education, un centru care preda limba engleză. Îmi doream foarte mult să învăț engleză și doar așa puteam să progresez.
– Îmi imaginez că nu vă era ușor.
– Deloc! Dar ce este ușor? Îndârjirea pe care trebuie să o ai să reușesti afară e foarte importantă. Nu este deloc ușor. Este greu să reușesti în țara noastră, n-are cum sa fie ușor într-o țară straină, cu o limbă străină, pe care nici nu o vorbești și nu știi nimic despre cultura țării respective…
Venisem cu un statut de acasă, nu era un statut foarte înalt, dar, totuși, nu-mi lipsea nimic. Terminasem facultatea, aveam un serviciu bun, casa mea, mașina mea și aveam o familie frumoasă alături și interacționam cu oameni care mă apreciau. Acolo toate aceste lucruri nu mai înseamnau nimic, începi totul de la zero. Peste tot, în lume, engleza este o limbă universală și mai ales acolo lumea se așteaptă să vorbești limba lor. Iar dacă nu o vorbești, oamenii, în general, au tendința să nu te prea te ia în calcul.
– Offf…
– O doamnă mi-a dat dat o recomandare să aplic pentru o poziție de intern, într-o companie care se ocupa cu import – export în agricultură, în toată lumea. M-am gândit: ce o să pot face eu acolo? Nu știam nimic, dar totuși m-am dus. Erau doar două doamne acolo, ambele erau minunate, care m-au angajat intern, foarte dură una dintre ele, dar și foarte corectă. Am primit jobul si am fost plătită cu 8 dolari pe oră, minimul pe economie la vremea respectivă…știți cum suntem noi, mai ales oltenii, ne descurcăm, găsim o soluție când este nevoie.
Apoi am lucrat pentru o campanie politică, foarte mare. Am întâlnit un lider minunat în comunitatea americană, Lisa SMITTCAMP. Ea candida pentru poziția de procuror general al orașului FRESNO. În ciuda faptului că nu vorbeam limba engleză foarte bine, la acea vreme, compania mi-a văzut potențialul și mi-a oferit o șansă. Astfel am reușit să învăț mai repede limba. Acolo m-am și lansat ca organizator de evenimente. Doamna Lisa mi-a spus că mă vede că sunt foarte descurcăreață și că eu o voi ajuta să organizez toate evenimentele pentru campania politică. La început nici nu mi-am dat seama că e o oportunitate de a începe o nouă carieră. Am lucrat pentru ea un an de zile, la început ca voluntar, iar apoi ca manager de birou.
În anul următor am aplicat pentru o firmă prestigioasă de avocatură, având 35 de ani de activitate și 8 birouri în California. Deservea și sectorul privat și pe cel public. Eu am lucrat aproape 6 ani acolo, timp în care am fost promovată de 3 ori, asta este America, țara tuturor posibilităților, oamenii te promovează dacă văd ca ești serios și îți faci treaba.
– Acolo trăiți si acum?
-Da, în Fresno, California, o zonă cu o agricultură foarte dezvoltată și performantă, culturi numeroase de portocale, migdale, alune pistachio, etc.
Faptul ca am fost promovată și apreciată m-a făcut să visez mai mult și așa am urmat studiile în Etichetă și Protocol Internațional de la Institutul Villa Pierrefeu din Elveția. Tot timpul investesc în educația mea, Acum doi ani am obținut un certificat în organizare de evenimente care este recunoscut în peste 40 de țări.
Toată lumea mă complimenta că sunt foarte bună pe organizarea de evenimente și-mi spunea că trebuie să am compania mea. În timpul pandemiei de COVID m-am decis să fac următorul pas în cariera mea profesională, acela de a-mi deschide propria companie care organizează evenimente globale.
– Sunteți tare curajoasă, adică mă gândesc că probabil și în America pe perioada pandemiei mai multe firme se închideau, nu se deschideau…
– Eu cred ca totul se întâmplă atunci când ești pregătit. Și soțul meu îmi spune mereu că, tot timpul, dacă cineva îmi spune să o iau la dreapta, eu fac stânga. Când am fost la firma de avocatură mi s-a spus, inclusiv de soțul meu, că ce vreau să fac nu e atât de simplu, să încep cu ceva mai puțin important, să nu-mi fie rănite sentimentele dacă eșuez. Dar eu nu am fost de accord, i-am spus că și dacă nu o să mă angajeze, eu pot să învăț ceva din interviul cu firma de avocatură. Și am reușit.
Apoi mi-am făcut compania mea, am călătorit timp de 6 luni, am fost invitată la conferințe, prin toată lumea și m-am bucurat să văd cum alți colegi din breaslă organizează evenimente globale, la un nivel înalt.
Iar apropo, de momentul potrivit, acum că am adus evenimentele acasă, în România, lumea mă întreabă de ce nu le-am făcut mai devreme. Pentru că, toate se întâmplă la timpul lor, atunci când ești pregătit.
– Ce evenimente ați adus în Romania
– Două evenimente și ambele au fost făcute în parteneriat cu Ambasada S.U.A.:
- 11-14 iunie 2023- AIM HIGHER ROMANIA;
- 17 octombrie 2023 – FEMALE EMPOWERMENT SUMMIT.
– Vă rog să-mi vorbiți despre fiecare dintre ele.
– Primul eveniment, cel cu temă spațială, cu o durată de trei zile, nu s-a mai făcut până acum niciodată în Romania. Comunitatea de business din Romania m-a ajutat foarte mult să organizez acest eveniment, numai împreună putem reuși să schimbăm ceva.
– Mie mi se pare totul complicat…
– A fost. După 3 săptămani și 45 de întâlniri față în față, nu se întrezărea nicio speranță că voi putea organiza evenimentul. În ultima zi din cele 3 săptămâni petrecute în țară, mă plimbam pe străzile din București și mă întrebam: Oare ce caut eu aici? Ce încerc eu să schimb în țara mea?
– Nu știați dacă puteați să-l organizați…
– Dacă nu reușeam să am suportul financiar necesar, totul era în zadar. Venisem prima dată în București în noiembrie 2022 când purtasem primele discuții, apoi revenisem din nou în martie și așa cum v-am spus după 45 de întâlniri față în față nu reușisem să conving pe nimeni de ce aveam nevoie de un eveniment cu tema spațială și să aducem astronauții NASA în România.
– Îmi sună foarte cunoscut…
– Da, dar în aprilie am primit un telefon de la o doamna minunată și m-a întrebat dacă sunt pregatită pentru o veste bună. I-am spus că sunt și atunci mi-a confirmat că o să fie unul dintre partenerii noștri la eveniment, am fost incredibil de bucuroasă, era luminița de care aveam nevoie ca să pot continua.
– S-a produs o minune. Dumnezeu lucrează prin oameni…
– După cum vedeti și acum sunt emotionată când povestesc asta, îmi doream să fac ceva special pentru țara mea, să fac omenii să creadă că imposibilul poate să devină posibil în ciuda tuturor obstacolelor și am reușit datorită unor oameni extraordinari care iubesc și cred într-o Românie mai bună și până la urmă au crezut și în mine, o față plecată în lume dintr-un oraș mic, dar care are visuri mari.
– Și ce s-a întâmplat la acest prim eveniment?
– Am demonstrat nu doar potențialul țării noastre, ci și capacitățile extraordinare ale oamenilor noștri, fiecare zi a evenimentului axându-se pe o audiență diferită. Primele două zile au avut loc la Universitatea Politehnică, fiind axate pe educație și inspirația tinerei generații.
Peste 15.000 de părinți și copii, public general de toate vârstele, au avut parte de un nou concept de eveniment, au asculat poveștile incredibile ale astronauților și au urmărit parcursul lor în dezvoltarea profesională.
Am avut o colaborare extraordinară cu Politehnica București. Am avut un sprijin extraordinar din partea domului Rector Mihnea COSTOIU, un gorjean de-al nostru.
A treia zi a avut un mix de discuții susținute la Palatul Parlamentului în București, unde am adus împreună oameni din diferite industrii, antreprenori, oficiali guvernamentali și investitori.
Discuțiile avute în această zi au avut ca scop prezentarea de noi oportunități de business și investiții sustenabile în România.
Am încheiat evenimentul cu o gală de sărbătorire a domnului Dumitru PRUNARIU și a celorlalți astronauți, dar și a reușitelor României în domeniul spațial, al inovației și digitalizării. În ciuda tuturor obstacolelor și a unor voci negative, acest eveniment este acum în planificare pentru a doua ediție, în 2024.
Acest eveniment mi-a demonstrat, m-a încurajat și m-a făcut să-mi doresc să duc mai departe o nouă perspectivă de a dezvolta o mentalitate pozitivă și de a crește încrederea în sine.
Totodată am intenționat și să promovez turismul românesc și ospitalitatea noastră românească și cu ajutorul domnului George COPOS și a unor oameni extraordinari de la Institul National de Patrimoniu și Primăria Brașov, am reușit să ducem astronauții la Castelul Bran, la Castelul Peleș, la Brașov și la Șura Dacilor. Astfel am pus în valoare frumusețile țării noastre și ospitalitatea românească. Au fost impresionați de tot ce au văzut la noi, iar din bucătăria românească mâncărurile tradiționale, pâinea noastră și papanașii au fost foarte apreciați. Acest eveniment m-a făcut să fiu foarte mândră că noi românii știm să fim ospitalieri primindu-i foarte bine pe invitații noștri speciali.
La acest eveniment am avut ca parteneri, Ambasada SUA, Politehnica București și Institutul ASPEN România și multe companii private ca Aqua Carpatica, OMV, Banca Transilvania, Red Bull. Sunt foarte mândră, așa cum v-am mai spus, că acest eveniment se va repeata din nou în mai 2024.
– Felicitări și mult success!
– Mulțumesc!
Celălalt eveniment, cel din 17 octombrie a fost un eveniment dedicat inspirării femeilor din Romania, prin care am evidențiat poveștile incredibile ale unor femei ambițioase ce au depășit varii obstacole cu reziliență neclintită. Mai mult, ne dorim să creăm un program de mentorat, dând astfel înapoi comunității care ne-a dezvoltat. Pentru acest proiect colaborez cu o altă romancă incredibilă, care locuiește în UK de aproape 10 ani și crede, la fel ca mine, în potențialul țării noastre și în oamenii ei extraordinari.
Prin acest parcurs al carierei mele, am realizat că doar lucrând împreună putem crea lucruri extraordinare.
Pentru exemplificare am invitat niște doamne minunate: Andreea RĂDUCAN, Mihaela GEOANĂ, Maria TUREANU, Dana MIRICIOIU, Andreea PAUL. Andreea MARIN și Ana Violeta BĂNICĂ, sunt doar câteva dintre invitate. Doamnele pe care le-am adus în evenimentele mele sper să fie o sursă de inspirație și ne-am dat seama că prin colaborare și încurajare devenim mai puternice și astfel putem să schimbăm anumite aspecte ale vieții.
Eu nu mă gândesc acum ca voi schimba lumea, dar o mică părticică cred că pot să o influențez în mai bine.
Ne e frică să fim vulnerabili și că ceilalți or să râdă de noi. Oamenii care râd de alți oameni nu sunt educați. Intimidarea este o armă puternică, sunt oameni narcisiști, sunt oameni care nu sunt siguri pe ei și tot ce le rămâne, e să jignească pe alți. Există în drumul nostru și obstacole și interacțiuni cu oameni nu tocmai buni, care vor să te rănească, dar noi nu trebuie să lăsăm să ne definească astfel de întâmplări, noi trebuie să ne ținem dumul nostru și să avem grijă să nu fim asemeni lor.
Părintii mei m-au învățat să tratăm toți oamenii la fel, nu conteaza statul lor social. De la mami știu că toți avem un rost și un rol în viață. Avem nevoie unii de alții în societate. De ce nu putem să ne bucurăm de toți oamenii și de toate meseriile? Noi suntem ca un puzzle. Ne completăm unii pe alții. Nu trebuie să privim pe nimeni cu superioritate și aroganță. Nu toți oamenii, trăiesc în familii fericite. Nu toată lumea are oportunități, nu toată lumea vede oportunitățile, nu toată lumea e norocoasă sa întâlnească oameni minunați în viața lor, câteodată se lasă dominați de oamenii cu un spirit negativ…
La acest eveniment nu ne-a interesat să se vorbească despre succesul doamnelor și cât sunt de minunate ci să ne descrie drumul, călătoria care le-a dus acolo.
– Pe sistemul că drumul e mai important decât destinația.
– Exact! În general, lumea se focusează foarte mult pe destinație, dar nu doar destinația contează ci și călătoria. Fiecare etapă din viața noastră ne duce unde trebuie să fim și când trebuie să ajungem acolo.
Noi în viață, de obicei, ne dorim să facem ce ne place și totul să fie ușor, să obținem rapid rezultatul dorit, dar asta nu e bine, uităm să fim bucuroși și să nu ne mai amintim din când în când parcursul drumului și cum am ajuns aici.
– Rămânem la un anumit nivel, dacă nu vrem să ieșim din zona de confort ajungem să mergem toată viața pe aceleași șine, ne învârtim doar într-un circuit închis.
– Da! Când mami ne-a trimis să lucrăm, noi evident că nu am înteles-o și mie nici nu-mi plăcea, să lucrez 8 ore în fiecare zi, când aș fi putut mai bine să mă bucur de vacanță sau să petrec timp cu prietenii mei. Dar ea hotăra și mereu ne spunea să o ascultăm că ne va fi bine, mai târziu. Tot ea ne-a învățat de mici să ne înconjurăm mereu de oameni deștepți ca să putem crește și învăța mai mult. Avea dreptate! Eu am recunoscut mai târziu că tot ce ne-a învățat ea ne-a ajutat să reușim în America și nu numai.
-Dar părinții au fost de acord să le plece ambele fiice atât de departe?
– Mami ne-a susținut tot timpul în tot ce am făcut noi, numai că, vă dați seama, i-a fost greu să accepte că, deși nu ne lipsea nimic aici, am ales să plecăm amândouă. Ne-au mai spus uneori: V-am oferit totul și voi vă duceți prin străini să fiti așa departe de noi……
În viață totul vine cu sacrificii, depinde foarte mult de tine dacă ești dispus să le faci. Când te văd într-o anumită poziție oamenii își închipuie multe, dar fiecare om are o poveste. Unii oameni sunt dispuși să plătească acest preț, alții își aleg o viață mai comfortabilă fără prea mult stres.
– Nu vin și dumnealor în America?
-Ba da, vin, au fost de câteva ori, dar acum bunica noastră are nevoie de îngrijire și nu mai pot să vină atât de mult cât ne-am dori noi.
– Compensați într-un fel cu evenimentele pe care le-ati organizat în România și poate reușiți cumva să vă vă mai treacă dorul.
– Nu chiar. Eu sunt de 3 săptămâni în București și încă nu am apucat să ajung la Tg-Jiu. Doar mami a participat la evenimentul pe care l-am organizat eu, sunt tot timpul bucuroasă să fie parte din evenimentele pe care le organizez acasă. Voi merge abia zilele viitoare la Târgu-Jiu. Ne este greu că suntem departe unii de alții. Singuratatea este cea mai grea. Noi când suntem împreună ne simțim complete, suntem foarte apropiați și distanța este foarte mare… mult prea mare câteodată. Eu când voi pleca acum de acasă voi avea un geamantan plin cu zacuscă, pufuleți, eugenii, ciocolată cu rom și vișinată. Nu vă dați seama cum, după atâția ani, ne așteptăm unii pe alții…Avem un brand special de pufuleti în Tg Jiu, Aprilia. Nepoțica mea a crescut cu ei și se bucură foarte mult când vede că îi aduc.
Revenind la evenimentele mele, ca să pot să reușesc am nevoie de parteneriate, colaboratori, voluntari, adică de toată lumea. Nu doar eu fac evenimentele, le-am făcut împreună, că indifrent de viziunea mea și de ce mi-aș dori nu aș putea să fac nimic singură, cum spuneam este vorba de o colaborare colectivă.
– E un lucru extraordinar că reușiți să-i adunați la un loc.
– Cred că Dumnezeu m-a binecuvantat cu darul acesta de a aduce oamenii potriviți împreună si să ne încărcăm cu enegie pozitivă. Pentru că vreau să schimb mentalitatea de a nu mai spune NU oricărei provocări. Când începem o conversație mai întâi aud că „nu se poate” că „nu e posibil”… să credem mai mult în noi.
– Și eu sunt campioană la asta…
– Eu îmi doresc foarte mult să aduc acasă un pic mai mult din gândirea pozitivă a americanilor și să-i fac pe oameni să înteleagă că imposibilul poate deveni posibil, doar trebuie să credem și să luptăm pentru asta. În toate interviurile mele și în acesta, îi aduc de multe ori în discutie pe părinții mei și pe Dumnezeu. Părinții mei m-au educat, m-au învățat că tot timpul cineva va fi mai frumos, mai deștept și mai bogat decât mine. Să nu mă compar niciodată cu alți oameni, pentru că eu am drumul meu. Așa că tot timpul am căutat să mă înconjor de oameni buni, inteligenți și nu m-am simțit niciodată intimidată de ei, din contră m-am simțit onorată să pot să iau parte la discuții care m-au ajutat în cariera mea profesională și nu numai.
– Ce-au făcut în viata de zi cu zi acești oameni minunați, părinții, de-au reușit să vă educe și să vă îndrume atât de frumos?
– Părinii mei au lucrat în poliție. Mami a fost contabilă și tati a fost Șef de Post.
Bunicii noștri au avut, de asemenea, o contribuție în dezvoltarea noastră. Și cei de la Tg-Jiu și cei de la Peștișani. Îmi plăcea să merg la țară să-i ajutăm și să petrecem timp cu verișorii noștri. Când era o sărbătoare și se strângeau rudele mami avea fețele de masă impecabile, apretate în aracet, paharele de crystal de Bohemia și totul strălucea în casa noastră. Veneau unchi, veneau mătuși, ne îngrămădeam toți în sufragerie, dar era foarte importantă bucuria de a fi împreună, să râdem și să ne bucurăm unii de alți… ce vremuri frumoase…
Bunica mea îmi spunea mereu să-mi las loc de bun ziua, și eu asta încerc să fac peste tot pe unde trec. Maie, cum o strig eu, a câștigat, pe vremuri, două mașini la CEC. Îmi amintesc că micuță fiind, tot timpul eu conduceam în brațele bunicului meu, Petre, când deschideam porțile să băgam mașina în curte. Bunicul a fost bonav și l-am pierdut în prima lună după ce am ajuns în America și sunt foarte tristă că, deși a însemnat foarte mult pentru mine, nu am putut ajunge la înmormântarea lui. Sunt tristă pentru că mi-am pierdut și bunicii din partea tatălui. Suntem o familie foarte apropiată. Dumnezeu ne-a binecuvantat foarte mult și mă consider foarte norocoasă să am niște amintiri așa frumoase din copilărie.
Mami ne-a învatat foarte mult să fim organizate, să respectăm și să tratăm oamenii frumos să-i facem să se simtă bine în orice interacțiune avem cu ei.
Evenimentele mele sunt speciale pentru că știu că oameni s-ar putea să uite despre ce le vorbesc, dar niciodată nu vor uita cum i-am făcut să se simtă.
La summitul pentru femei din 17 octombrie am primit multe complimente pentru că toată lumea a vorbit din suflet, cu emoție, se simțea foarte multă căldură între oameni. Nimeni nu a vorbit de succesul propriu ci de drumul care i-a dus la succes.
Unii oameni renunță foarte devreme să viseze. Eu cred că nu trebuie să ne oprim niciodată să visăm. Vârsta nu contează în această ecuație, niciodată nu este prea târziu să îți oferi încă o șansă și să crezi în tine și în visurile tale.
– Nu știu ce și cât v-a dat America, dar cu siguranță v–a dat forța necesară, să vă împliniți visurile.
– M-a întrebat cineva cât din devenirea mea, din omul care sunt azi datorez României și cât Americii. I-am spus că procentul este egal, datorez 50% – 50% fiecărei țări. Pentru că din România am educația, tenacitatea și perseverența să reușesc, dar în America am reușit să am cea mai mare dezvoltare profesională, personală și emoțională. Soțului meu îi datorez foarte mult, este un om extraordinar care tot timpul a crezut în mine.
– Nu mi-ați spus când v-ați căsătorit.
– Acum 10 ani.
– Relativ repede.
– La 2 ani după ce am ajuns în America. Cum vă spuneam soțului meu îi datorez foarte mult pentru că deși nu a fost de acord de fiecare dată cu acțiunile mele, a crezut în mine, tot timpul mă încurajează și asteaptă să îi povestesc cu nerăbdare fiecare eveniment pe care îl organizez. Fiind american are mereu o gândire pozitivă. La el nu există „Nu se poate”, tot timpul caută și găsește soluții la orice problemă. Contează foarte mult să ai un sprijin și pe cineva care să creadă în tine și în viziunea ta
– A fost în Romania?
– Nu, din nefericire, am încercat de câteva ori și tot timpul intervenea câte ceva. Dar niciodată nu este prea târziu, își dorește foarte mult să vină. Îi place foarte mult mâncarea românească, în special sarmalele, mămăliga și salata de boeuf.
Mă întreabă, câteodată, dacă am regrete în legătură cu deciziile pe care le-am luat de când am plecat din Romania, dacă regret că m-am mutat în America. Eu îi spun că nu am cum să trăiesc cu regrete. Eu nu mai pot să schimb trecutul. Pot să schimb doar prezentul și, câteodată, viitorul. Cum să trăiesc eu cu regrete? Au fost cele mai bune decizii pe care le- am luat cu mintea pe care o aveam atunci, când m-am decis să plec în America. Cunosc oameni, de peste 40 de ani care trăiesc în trecut și cu dorința că dacă ar fi luat alte decizii în viața lor… Nu ne ajută cu absolut nimic să cărăm toată viața cu noi pe: „ce –ar fi fost dacă…”. Asta vreau să le învăț și pe nepoțelele mele să nu aibă regrete, să își asume deciziile bune sau rele și să se focuseze pe prezent și viitor cu inima plină de speranță și încredere în Dumnezeu.
– Fetele știu să vorbească româneste?
– Amândouă vorbesc românește și sunt niște fete extraordinare. Eu nu am copii, dar am două nepoțele, Ștefania și Sofia și le iubesc foarte mult. Când am ajuns prima dată în America îmi petreceam foarte mult timp cu Ștefania, ea e soarele meu și viața mea și cel mai bun prieten al meu. Suntem foarte apropiate. Acum are 21 de ani, dar atunci era micuță și sora mea o avea doar pe ea. Cea mica, Sofia, s-a născut când a absolvit Ștefania. Între ele e aceeași vârstă care este între Ștefania și mine, 19 ani.
– Ce încântată sunt să vă ascult, o să iasă o minune de interviu.
– Vă mulțumesc pentru oportunitatea oferită și ca v-ați găsit timp să îmi ascultați povestea mea.
Dacă ai capacitatea să înveți, vei învăța din orice. Eu am de învățat din fiecare conversatie. Astăzi înaintea acestei discuții eu am mai avut încă cinci sau șase întâlniri și din fiecare am avut de învățat. Fiecare m-a inspirat în felul său mi-a dat câte o idee pe care să o implementez în evenimentele mele. Eu nu trăiesc în țară, vin în Romania destul de rar, așa că trebuie să investesc mai mult timp, decât dacă aș locui permanent aici. E ca și cum ai face o fundatie, construiești o casă și apoi eu vin să pun o fontă frumoasă, dar pentru aceasta trebuie să am o construcție solidă.
Dar nu pot să nu mă mai întreb uneori care e rolul meu acasă în România după atâta timp? Rămane să-l aflăm…
– Dar câte evenimente organizați și pe unde?
– Organizez un număr foarte limitat de evenimente anuale. Fiind atât de pesonale necesită mult timp. Pregătirea unui astfel de eveniment poate să dureze între un an și șase luni de zile. Organizez evenimente în Europa și America. Plănuim să facem unul în Republica Moldova, la Chișinau, anul viitor, pentru că am cunoscut niște femei incredibile de acolo. De asemenea vom încerca să luăm acest summit -FEMALE EMPOWERMENT– în America, să invitam acolo femeile românce și să construim un schimb de cultură și experiențe. Avem românce extraordinare aici și trebuie să găsim o cale să putem colabora să facem schimb de experiență și să îmbunătațim educația, mentalitatea și viața noastră de zi cu zi.
Educația noastră e unul dintre cele mai importante atuuri și de aceea evenimentele noastre se axează pe educație, inspirație și încurajare.
Dacă nu ai educație, nu ai nimic. Punct. Nu mai e nimic de adăugat.
Inspirație? Trebuie să crezi în ceva, în orice. Vrei să fii aviator, trebuie să crezi că este posibil! Poate drumul tău va duce în altă parte, nu ajungi să fii aviator, dar trebuie să crezi în proces, ceva vei învăța din asta și vei fi suprins(ă) de ce ai învățat pe parcurs.
Îmi pare rău să spun, dar foarte mulți oameni din România sunt foarte negativi. Trebuie să fim mai deschiși, să credem, să ascultăm o opinie, chiar dacă e diferită de a noastră, că nu gândim toți la fel și acest lucru este un lucru bun. În general lumea te judecă, dacă ești diferit, dacă faci opinie separată, dacă ieși din mulțime. E foarte greu să lucrezi cu oamenii închiși, care îl iau pe „nu” în brațe, care se lasă foarte greu scoși din zona lor de confort.
Eu am o dorință incurabilă de a îmbunătății mentalități și de a inspira și incuraja oamenii din jurul meu.
– Nu caut o scuză pentru închistarea noastră, a unora dintre noi, printre care și eu mă număr, dar așa au fost vremurile în care noi ne-am format …
– Știu…Eu sunt tot timpul deschisă și la critici. După fiecare eveniment noi avem un chestionar în care primim, de la participanți, feedback-ul. Sunt foarte atentă la ce a mers sau n-a mers și la ce-am putea face mai bine la următorul eveniment. Nu trebuie să-ți fie frică de critici ți le însușești și așa crești.
Indiferent pe ce poziție socială ne aflam tot timpul avem de învățat. Nu trebuie să încetăm niciodată să învățăm din orice situație din viață, căci acolo este înțelepciunea.
Când vin în țara noastră nu pot să nu-mi amintesc câți oameni m-au ajutat pe mine și câtă influență au avut asupra mea. E foarte important când te poți baza pe cineva la orice oră din zi și din noapte. Așa că am și eu o mare dorință să dăruiesc din viața mea, din timpul meu pentru că e cel mai frumos, să poți să dăruiești.
– Unde vă vedeți peste 5 ani? Vă faceți, de obicei, astfel de planuri?
– Da, tot timpul. Îmi doresc să contribui la creșterea evenimentelor pe care le organizez cu tema: inspirație, educatie și încurajare. Vreau să continui să încurajez, să continui să inspir, să continui să învăț, să aduc o contribuție societății. Mi se pare foarte important să încurajez noua generație, să nu le fie frică de eșec … Orice eșec te face și mai puternic!.
Vreau să mă bucur în continuare de părinții mei, de bunica mea de familia și prietenii mei, dar și de oamenii minunați pe care i-am cunoscut în ultimul timp. Mi-e dor de acasă, de America, tot timpul mă întorc cu mare drag acasă. Când rostesc cuvîntul acasă e un sentiment plăcut pentru că sunt binecuvantată să am două case.
America e casa mea. Îmi lipsește acum când sunt plecată. Ma bucur să știu că am două case. America e țara mea adoptivă și Romania este țara mea natală, țara mea de suflet.
– A fost chiar o încântare să vă cunosc și să vă ascult. Vă felicit pentru tot parcursul de până acum și vă doresc succes în împlinirea visurilor viitoare. Un cuvânt, o concluzie de final, vă rog.
– Privesc cu încredere spre viitorul nostru comun, inima mea este plină de mândrie pentru că noi toți românii împărtășim o credință comună și anume că țara noastră are o valoare imensă, iar astfel, împreună, putem lucra pentru a o face și mai bună.
Cu totii știm că lucrurile nu se pot schimba peste noapte și că e nevoie de timp pentru a schimba mentalitățile, pentru a face față birocrației. E nevoie de dedicare uneori obsesivă, alteori e nevoie de foarte mult sacrificiu!
Dar dacă ne folosim de inteligența noastră colectivă, de cunoștințele și experiențele pe care le-am acumulat și să lucrăm alături de antreprenorii și profesioniștii extraordinari pe care această țară îi are – putem construi căi mai puternice și mai de succes pentru generațiile viitoare, pentru că toți credem într-o Românie mai bună.
Povestea mea este despre Visul American.
Povestea noastră împreună poate fi despre VISUL NOSTRU ROMÂNESC!
Vă mulțumesc și eu foarte mult pentru această oportunitate și pentru amintirile frumoase pe care mi le-ați adus înapoi. Sper ca prin povestea mea să încurajam cât mai mulți oameni, să nu le fie niciodată frică să o ia de la capăt, ar fi suprinsi să afle cât de puternici sunt și să nu își piardă speranta!!
26.10.2023
București
