Nu-i roman cum e olteanul si oltean cum e gorjeanul!

Oana Manolescu  s-a născut la Tg-Jiu la 26 mai 1941.

Absolventă a Universităţii Bucureşti – Facultatea de Chimie, ajunge prin repartiţie, cercetător chimist la  Combinatul Chimic Doljchim din Craiova. Ulterior, alege să  fie profesor de chimie la Liceul Industrial Electroputere Craiova.

În  1996  este aleasă deputat în Parlamentul  României, din partea minorităţii albaneze. Ca să  demonstreze că n-a ajuns aici întâmplător, Oana Manolescu ,,recidivează”  şi obţine o performanţă greu de egalat-încă trei mandate de deputat, la alegerile din 2000, 2004 şi 2008.

– Nici nu ştiu cu ce să încep. Sunteţi gorjeancă sau albaneză?

– Eu la ora actuală mă consider româncă, dar am ţinut ca acestă legatură culturală, spirituală între cele două popoare surori, să fie pusă în evidenţă, pentru că cel putin 50 de ani legătura culturală între Albania si Romania a fost întreruptă. Nicolaae Iorga spunea : ,,albanezii ne sunt veri de sânge” iar Bogdan Perticeicu Haşdeu spunea: ,,albanezii şi românii sunt fraţi de sânge’’. Un istoric din Tetovo-Macedonia spunea că ,,deosebirea dintre români si albanezi este cât foiţa cepei’’.

– Vorbiţi-mi vă rog despre origini.

– Bunicii mamei mele au fost învăţători în Baia de Arama. Se numeau Sârbulescu, nume care provenea de  la Sârbu, care era o poreclă dată celor care au fugit de pe actualul teritoriu al Macedoniei, pe atunci făcând parte din Imperiul Otoman.

Când era învăţător tânăr bunicul, tatăl mamei mele,  mergea călare prin satele de munte din Baia de Aramă şi culegea  poveşti din bătrâni. Aşa a aflat amănunte despre povestea frumoasă a familiei lui, venită în urma cu mai bine de 200 de ani de pe teritoriul Macedoniei formată dintr-un aromân şi o albaneză.

Albanezii sunt atestaţi documentar din 1595, venirea lor fiind masivă din zona de sud a Albaniei, din regiunea Korcea.

Părinţii mei au fost profesori foarte cunoscuţi, foarte apreciaţi şi foarte iubiţi în Tg-Jiu, în special de către generaţiile de elevi cărora le-au fost dascăli. Mama mea Clementina Manolescu a predat Limba Latină şi Limba Română la Liceul Ecaterina Teodoroiu, iar tatăl meu, Ion Manolescu a fost profesor de istorie în Tg-Jiu la Liceele Spiru Haret, Tudor Vladimirescu şi la cel din Rovinari.

Am crescut într-o familie de intelectuali. Şi eu şi sora mea Anca Bănică, profesor de matematică în Tg-Jiu, am fost crescute foarte frumos: să iubim oamenii, să nu dispreţuim pe cel sărac, sau pe  cel fără carte, ba dimpotrivă să-i ajutăm. În casa noastră în permanenţă duminica erau invitaţi la masă elevi săraci. Tata a fost orfan de ambii părinţi încă de mic, a fost copil foarte sărac şi necăjit. Ca profesor mai târziu, mergea în Ardeal şi aducea elevi săraci pe care-i ţinea pe cheltuiala lui 8 ani în Şcoala Normală. Asta am învăţat de la părinţii mei, asta am făcut şi eu toată viaţa  şi asta fac şi eu acum, atât cât posibilităţile materiale-mi permit. Dar eu nu am  maşină personală, nu am laptop, iar calculator mi-am luat foarte târziu, preferând să dăruiesc întâi celor ce nu aveau. Am un apartament, mobilat cu mobila moştenită de la părinţi. Mereu întâlnesc oameni necăjiţi  şi nu pot să  nu reacţionez la aşa ceva, căci în fond nu pleci cu averea materială de pe Pământ. Am fost crescută în patriotism, în cultură şi înţelegerea culturii universale. Am fost încurajată să învăţ limbi străine, chiar şi singură şi am făcut-o şi vorbesc câteva limbi, care m-au ajutat chiar foarte mult în viaţă.

– Deşi erau vremuri tulburi se vede de la o poştă că aţi primit o educaţie aleasă. Vorbiţi-mi vă rog şi despre şcolile urmate.

– La Tg- Jiu am făcut şcoala generală şi Liceul Ecaterina Teodoroiu, (pe atunci se numea Şcoala Medie 2) pe care l-am absolvit în 1959. Pentru că fiica doctorului Adameşteanu şi cu mine am luat bacalaureatul cu nota 10 şi a căzut  fiica unei secretare de partid pe raion, s-a facut o nedreptate strigătoare la cer,  şi unică pe atunci în ţară, nu ni s-au eliberat diplomele de bacalaureat, ca să ne împiedece să dăm la facultate. Pe atunci se dădea examen la facultate în 1 si 15 septembrie, cu dosar şi fără dosar. Cei cu dosar, numai fii de muncitori şi de ţărani colectivişti, erau înscrişi din  timpul anului şcolar la ce facultate doreau. Erau luaţi vara la centrul universitar respectiv, cu cazare şi masă gratuit, meditaţi şi la 1 septembrie dădeau examen de admitere. Pe locurilre care  mai rămâneau concurau copiii de intelectuali la 15 septembrie. În 1959, cu diploma de bacalaureat obţinută cu greu abia în ultima zi m-am dus la Timişoara la facultatea de chimie industrială, dar am căzut la oral. În anul următor am dat la Facultatea de filologie la Universitatea Bucureşti specialitatea limba franceză. Am luat probele scrise şi am intrat la oral unde am luat 7 la cele 3 obiecte română, franceză şi istorie. Destul de mirată căci răspunsesem foarte bine, speriată chiar, mi-am retras dosarul cu gândul  să mă duc la o şcoală sanitară la Arad. Atunci am văzut pe dosar scris cu roşu “Nota maximă 7”. Pentru că tata era  atunci dat afară din învaţământ (cum se procedase în 1959 cu toţi profesorii de dinainte de 1944 sub un pretext sau altul) eu nu aveam voie sa intru la facultate. Imediat după câteva zile s-a  mai anunţat şi dat un concurs la Facultatea de chimie la Universitatea Bucureşti şi am reuşit la secţia chimie. Vreau să vă spun că în viaţă orice rău e spre bine. Dacă aş fi făcut chimie industrială aş fi fost legată strict de un combinat chimic, sau laborator de fabrică. Dacă  intram la franceză aş fi fost un profesor de franceză destul de  “ţinut în chingi” de situaţia anilor de sub Ceauşescu când nu aveai voie să ştii prea multe şi limbile străine nu  erau atât de cerute. Chimia universitară mi-a deschis porţile pentru cercetare, pentru învăţământ şi dacă vorbesc de şcoală vorbesc şi de vacanţele de vară la care am ţinut foarte mult, pentru că atunci aveam timp mai mult pentru scris. Adaug că am făcut şi sport de performanţă – am jucat basket timp de 10 ani şi am făcut atletism. De asemeni, am luat lecţii de pian tot timp de 10 ani când eram în şcoală.

– Ce drum aţi urmat după absolvirea facultăţii?

– În 1965 când am terminat facultatea, am fost repartizată la Combinatul Chimic Craiova şi pentru cele trei limbi străine pe care le ştiam (vorbit-scris-citit) am fost repartizată la Serviciul Cercetări, unde am lucrat 4 ani. Sunt coautoarea unui brevet de invenţie, care a înlocuit un catalizator pentru fabrica de amoniac, catalizator care se importa de la firma BASF din Germania Federală, dar numele meu şi al colegei mele, la fel de tânără ca si mine pe atunci, care am făcut acestă invenţie (eu am făcut reţeta de fabricaţie şi l-am probat pe pilot şi ea a încercat-o pe pilot industrial) nu a apărut pe brevetul de invenţie,  ci au apărut numele directorilor combinatului. Asta se întâmpla în 1967.  Atunci am vrut să plec din Combinat. Când fabricile combinatului intrau în probe tehnologice erau detaşati oameni de la toate, fabricile lui,  inclusiv de la “Cercetări”. Eu am fost detaşată la Fabrica de acetat de vinil monomer. Se lucra în ture, se făceau 1200 de analize pe oră şi m-am îmbolnăvit de rinichi. Dupa 4 ani de cercetare cu lacrimi în ochi (pentru că îmi părea foarte rău să părăsesc acest drag, frumos şi greu prim loc de muncă) am cerut  transferul în învăţământ şi, concurând cu o colegă pentru singurul post liber atunci în Craiova l-am obţinut la Grupul Şcolar Electroputere Craiova – a contat foarte mult şi media de la facultate. Acest loc de muncă l-am părăsit doar când am plecat în Parlament.

– Cum a fost viaţa de liceu de astă dată văzută prin ochii de profesor?

– Am iubit foarte mult şcoala, având această educaţie de la părinţi şi bunici şi pentru mine a fost o sărbătoare să iau catalogul, să intru în clasă, să-i învăţ pe elevi. Chiar şi când am fost în doliu după părinţi, când ajungeam în faţa clasei îmi lipeam zâmbetul pe faţă pentru că nu e cu nimic vinovat copilul că tu eşti încruntat şi trist. Am avut un statut înalt ca profesor în scoală printre  elevi  dar am avut şi două porecle: ,,mama’’ şi ,,generalul’’.

Ţin şi acum legătura cu şcoala şi am mai făcut câte ceva pentru ea,  dar foarte, foarte puţin faţă de ce mi-aş fi dorit.

– Vorbiţi-mi despre acea  parte a dumneavoastră, care a rămas fidelă scrisului.

– Când aveam  8 ani am scris prima poezie. Am continuat apoi cu poezii şi schite, până la 14 ani. Când am terminat facultatea am început să scriu şi nu m-am  mai oprit. Mă blochează acum munca, dar am scris şi editat şase cărţi. Prima carte, “Munţii sunt ai noştri” am publicat-o la Editura Scrisul Românesc, ajunsă la a-III-a ediţie fiindcă e extraordinar de cerută în zona Băii de Aramă. Ceea ce am realizat eu cel mai bine, pe linia scrisului a fost versificarea sistemului periodic al elementelor, a lui Mendeleev, care e sub formă de broşură, pe care am făcut-o la şcoală sub formă de piesă de teatru, pe care mi-au cerut-o şcolile, pe care o dau cu bucurie, iar copiii care o interpretează mi-au spus că nu mai uită sistemul periodic în viaţa lor. Am mai editat romanul “Veşnic prizonier?”, cartea de eseuri “Pacea din noi”, cartea “Amestec şi combinaţie” cu studii, schiţe, povestiri, cartea de poezii (trei ediţii) “Ne va uni iubirea” şi versiunea românească a textelor a peste patruzeci de serenade şi alte cântece albaneze. Am lucrat un manual de limba albaneză şi scriu editorialele revistei noastre culturale lunare “Prietenul albanezului”. Mai am în present „la sertar” încă patru cărţi: aştept timpul mai liber, să le pot finaliza şi prezenta şi dărui cititorilor.

Mi-aduc aminte o întâmplare care s-a petrecut când mă documentam pentru al doilea roman istoric, care nu e încă publicat;  în ultimii ani ai comunismului la noi  erau foarte puţine alimente, iar colegele în cancelarie se întrebau una pe alta ce să mai  gătească. Cum îmi cunoşteau preocupările literare, pe mine mă întrebau ce mai scriu. Am  mărturisit că scriu un roman istoric cu acţiunea desfăşurată în urmă cu 200 de ani, într-un loc din Balcani şi am spus că o să mă interesez la un cunoscut profesor de istorie din Constanţa, care e turc şi care a scris istoria Imperiului Otoman. Cei doi colegi din cancelarie care “raportau” la Securitate au spus despre mine ca iau legătura cu străinii şi pentru asta am fost urmarită de Securitate între anii 1987-1989. Abia când mi-am citit dosarul la CNAS am aflat că mi-au făcut percheziţie în casă şi mi-au luat albumul meu de elevă şi primele caiete cu poezii şi schiţe, de când eram copil. Nu le-am mai recuperat.

– Povestiţi-mi acum despre performanţa icredibilă, spun eu, ca o femeie să obţină patru mandate consecutive de deputat.

– Aşa a vrut numai bunul Dumnezeu. În 1996 am candidat pentru un post de deputat din partea Uniunii Culturale a Albanezilor din România (UCAR) a cărei membră eram din 1992, căci doream să-mi aduc aportul la cunoaşterea reciprocă mai bună a culturii celor două ţări. Conform legislaţiei române, voturile se adunau pe ţară şi judeţul care dădea cele mai multe voturi avea deputatul, care devenea deputatul unic al minorităţii pentru toată ţara şi eu, româncă după a patra generaţie, am fost ales deputat de Dolj. Preşedintele Uniunii Culturale a Albanezilor din România a ieşit pe locul 4 şi eu am fost chemată la Uniune şi mi s-au cerut voturile. Am fost de acord, dar Biroul Electoral Central a respins această acţiune. Pentru asta Uniunea Culturală mi-a închis porţile şi m-a exclus ca membru, fără motivaţie.  În 1999 am înfiinţat o organizaţie numită Asociaţia Liga  Albanezilor din România devenind preşedinta ei, organizaţie care un an  mai târziu  cîştiga alegerile parlamentare învingând UCAR-ul. De atunci Dumnezeu ne-a ajutat să câştigăm mereu, în 2000, în 2004 şi în 2008.

Statutul Asociaţiei noastre prevede păstrarea şi promovarea identităţii etnice şi reprezentarea publică a cetăţenilor de etnie albaneză în faţa instituţiilor statului. Noi ne îndeplinim această menire prin programe sociale şi  în special prin cultură. Mie mi-a venit munca asta  ca o mănuşă. Avem o revistă culturală lunară al cărei director sunt şi în care eu scriu editorialul bilingv, actualitatea – adică activitatea ALAR , şi lecţia de albaneză. Restul revistei  îl scriu doi ziarişti extraordinar de competenţi ca şi alţi colaboratori externi. Am înfiinţat Ansamblul “Serenada”(soliştii din Bucureşti, dansatorii din Craiova). Nu a fost simplu, deoarece tinerii, provenind din familii cu origini albaneze, nu mai vorbeau limba. Albanezii din România sunt foarte risipiţi. În camera mea de hotel am făcut sute de repetiţii cu soliştii, iar costumele s-au lucrat după schiţe făcute de mine. Dar am fost răsplătiţi sufleteşte, ansamblul are foarte mare succes artât pe scenele româneşti cât şi albaneze, deoarece sunt foarte frumoase şi cântecele şi dansurile albaneze.

La fiecare Târg de Carte şi Presă stau personal la standul Asociaţiei Liga Albanezilor din România, le recomand şi le dau oamenilor cărţile şi CD-urile gratuit. Îi întreb dacă vor să primească revista acasă gratuit şi din 500 de abonaţi câţi aveam în noiembrie 2001 am ajuns la 1500.

Colegiul meu actual este Colegiu Naţional, adică sunt deputat în fiecare judeţ, dar judeţul Suceava mi-a dat numărul cel mai mare de voturi. În primăvara lui 2009  m-am dus  în cele 14 comune aici la directorii şcolilor. Aici se cunosc situaţiile grele, materiale ale copiilor le-am cerut să-mi dea numele copiilor care învaţă bine şi au cele mai mari greutăţi materiale din fiecare şcoală. Copii bucovineni sunt foarte munciţi. La început oamenii au rămas cu gura căscată, ne-au spus ca nu le vine să creadă că un deputat a intrat în şcoală şi-i ajută fără să ceară nimic în schimb. Am avut o listă cu ce  le trebuia copiilor şi fiecare pachet al fiecarui copil a avut 17,5 kg. Plus haine şi bani din salariul meu.Tot aici am ajutat şi o gorjeancă, o fată plecată din Tismana măritată acolo, văduvă cu şase copii. La fel am procedat şi cu copiii săraci din oraşul Plopeni (Prahova) în legislatura trecută, plus multe alte acţiuni personale de acest fel, sau ajutorare a şcolilor sau comunelor din ţară prin legislaţie.

– Spuneţi-mi dacă aţi fost în Albania şi dacă da, cum aţi găsit-o?

– Am fost de 5 ori în Albania până acum. Prima oară ca observator la alegerile din 1997, am nimerit în plin război civil şi nu a fost simplu deloc. Când am revenit în 2007 cu spectacolul ansamblului “Serenada” nu am  mai recunoscut Albania atât de mult se schimbase. Apoi am revenit în 2008, de la un an la altul creşte “ca din apă” cu o infrastructură din ce în ce mai bună. Albania e puţin mai  mare ca Oltenia, 2/3 cel puţin e munte, cu un litoral foarte lung, toata graniţa de vest şi sudul are staţiuni dintre care Durres, Vlora, Saranda se vor apropia,  cred eu, de Monte Carlo.

Albania a avut o istorie foarte tristă, ţara nu a putut să se dezvolte pentru că turcii au stăpânit-o 500 de ani. Independenţa şi-a câştigat-o în 1912 şi a putut să “respire” doar până în 1939, când a fost ocupată de italieni, apoi de nemţi. După război s-a instaurat cel mai groaznic regim comunist condus de Enver Hoxha, mult mai aspru decât ce am cunoscut la noi.

După 1991, au pornit pe calea democraţiei, dar a intervenit acel, aproape război civil. Totul a început de la un joc piramidal, cum a fost şi Caritasul nostru de la Cluj. La noi însă românii au fost toleranţi când au pierdut, dar albanezii şi-au dezarmat armata, şi poliţia, nu au  mai funcţionat instituţiile  statului. Acum e cu totul altă situaţie, ţara e paşnică, Tirana e un oraş foarte frumos şi dezvoltat iar albanezii sunt foarte primitori,  mai ales cu românii.

– Să revenim acasă. Ce sentimente  vă leagă de locurile natale?

– În inima mea se bat pe locul întâi Tg-Jiu, Baia de Aramă şi Craiova. Cum să nu fiu legată de Tg-Jiu când acolo m-am născut, acolo am învăţat, acolo am fost îndrăgostită, acolo am suferit, acolo am avut bucurii? Acolo e mormântul părinţilor. Acolo m-am format ca gorjeancă. Gorjul e ceva atât de special încât mi-e şi greu să explic altora ce avem şi ce simţim noi în plus faţă de ceilalţi români  şi dumneavoastră, ca gorjeancă şi eu care mă consider gorjeancă ştim că avem ceva în plus, faţă de cei ce vin din alte regiuni. Ştiţi cum se spune ,,nu-i român cum e olteanul şi oltean cum e gorjeanul’’.

Comentarii

comentarii