Universitatea Craiova a insemnat enorm pentru mine!

La 11 octombrie 1956, la Craiova, în familia Nicoliţa şi Florea Ungureanu, venea pe lume cel de-al doilea băiat al familiei-Nicolae.

Născut sub o stea norocoasă, Nicolae Ungureanu cunoaşte consacrarea deplină, foarte devreme, în momentul în care devine titular al postului fundaş stânga al celei mai iubite echipe de fotbal din România- Universitatea Craiova, pentru care joacă timp de 10 ani(1977 – 1987). După plecarea de la Craiova continuă să  joace fotbal, la cel mai înalt nivel 5 ani la Steaua Bucureşti (1987 – 1992) şi încă un an la Rapid Bucureşti(1992 – 1993).

Cifrele carierei ca jucător arată astfel:

4 titluri de campion al României: două cu Universitatea Craiova (1979-1980, 1980-1981) şi două cu Steaua Bucureşti (1987-1988, 1988-1989)

– 4 Cupe ale României: două cu U Craiova (1977-1978,1982-1983) şi două cu Steaua (1988-1989, 1991-1992)

58 de meciuri jucate şi 1 gol la echipa naţională şi participarea la Campionatul European 1984

– 33 de meciuri în cupele europene,10 goluri marcate, semifinalist cu Universitatea Craiova în Cupa U.E.F.A (1983),  finalist al Cupei Campionilor Europeni cu Steaua (1989).

În momentul retragerii din teren nu renunţă cu totul la fotbal şi decide să se îndreapte spre dificila meserie de antrenor.

Vă invit să-i urmărim împreună povestea de viaţă.

– La câţi ani v-aţi apucat de fotbalul?

– De mic, fotbalul mi-a plăcut foarte mult. Îl jucam cu ceilalţi copii pe stradă, sau pe câmp, pe lângă casa noastră, de la periferia Craiovei. La un club însă m-am dus destul de târziu, la vârsta de 14 ani, deoarece părinţii nu au fost de acord cu mine, sfătuindu-mă să pun şcoala pe primul plan. Prietenii cu care jucam mai mult de plăcere, văzând că am talent mi-au sugerat să mă duc la o echipă. În final, în clasa a VIII-a, m-am dus la Clubul Şcolar Sportiv Craiova.

– Părinţii s-au lăsat până la urmă convinşi de talentul dumneavoastră?

– Nu. Tatăl meu a aflat foarte târziu că eu jucam fotbal, deoarece îl practicam în paralel cu viaţa de elev de liceu. A aflat abia când am fost ales să joc în lotul echipei Universitatea Craiova, până atunci nu a ştiut.  Mama ştia, dar aşa cum ştiţi şi dumneavoastră mamele-i acoperă întotdeauna pe copii.

– Fratele dumneavoastră a jucat fotbal?

– Nu. Lui nu i-a plăcut fotbalul.

– Cum a fost trecerea de la fotbalul de pe câmp, la fotbalul dintr-un club organizat?

– Încet-încet, am pornit şi eu ca fiecare copil, de la abecedarul fotbalului, dar am avut o ascensiune foarte rapidă. Am avut un parcurs din 2 în 2 ani, de la juniori, la 18 ani Electroputere Craiova în Divizia B, la 20 de ani la Universitatea Craiova în Divizia A şi la 22 de ani am debutat deja la Echipa Naţională.

– Ce antrenori şi-au pus amprenta pe dezvoltarea dumneavoastră?.

Am avut şansa ca începând de la juniori să am antrenori foarte pricepuţi şi foarte destoinici. La Şcoala Sportivă am început cu Leo Popescu, un atrenor pe care l-a avut şi Sorin Cîrţu şi Călin şi alţi jucători care au fost instruiti aici. Apoi am avut alţi doi antrenori foarte buni de copii şi juniori Bădele şi Petculescu. La Electroputere i-am avut pe Ştefan Coidum, care a cochetat şi cu Divizia A şi pe Gigi Dungu, doi antrenori destul  de pricepuţi.

– Aţi jucat din start pe postul de fundaş stânga?

– Nu. La Craiova am debutat ca mijlocaş dreapta, dar nu eram vreun tehnic şi la un meci acasă cu FC Argeş, Ilie Oană care era antrenor principal m-a băgat fundaş stânga, pentru ca Purima, titularul postului, era accidentat. În acel meci am debutat ca fundaş stânga contra lui Dobrin, pe care l-am ţinut de nici nu a atins mingea. De atunci, acolo am rămas, nu m-a mai scos nimeni din postul de fundaş stânga,.

– Ce antrenor v-a adus la Universitatea?

Titi Teaşca. La Universitatea Craiova am avut cei mai buni antrenori. După Teaşcă au urmat Ilie Oana, Tica Otet, Deliu, Valentin Stănescu, Ion Oblemenco, Constantin Cernaianu. La Naţională i-am avut pe Pişti Covaci, Angelo Niculescu, Mircea Lucescu, Mircea Rădulescu, Constantin. O serie de celebrităţi ca antrenori, o parte dintre ei cochetând acum cu echipe mari din Europa.

– Vorbiţi-mi vă rog de perioada de la Universitatea.

-Şansa mea a fost ca la Craiova să fiu într-o grupare de jucători foarte valoroşi, cam de aceeaşi vârstă: Balaci, Tilihoi, Negrilă, Cârţu, Irimescu, Geolgău, Ţicleanu, Silviu Lung, Gabriel Boldici, chiar Donose şi Beldeanu apropiaţi de vârsta noastră. În acea perioadă ştiţi şi dumneavoastră nu se prea dădea drumul la jucători, nu se pleca aşa uşor cum se pleacă acum şi nu erau oamenii interesaţi ca după 1-2 ani să-şi şi scoată banii din fotbal. Am avut şansa să prind o echipă foarte bună şi nişte antrenori foarte buni.

Parcursul bun şi simpatizanţii mulţi pe care i-a strâns Universitatea Craiova datorită fotbalului foarte spectaculos, foarte elevat, o participare aproape an de an în cupele europene, câteva cupe, câteva campionate câştigate, calificări în cupele europene, meciuri la echipa naţională pentru majoritatea componenţilor echipei, au dus la faima Craiovei Maxima.

Craiova a însemnat enorm pentru mine! Aici am jucat timp de 10 ani, de la 20 la 30 de ani, cea mai frumoasa perioadă a vieţii. Când eşti tânăr e frumos fotbalul. Când ai sărit de 30 de ani organismul nu mai are aceeaşi caracteristici fizice pentru că începe deja să îmbătrânească.

Pe noi ne încânta faptul că la absolut toate meciurile noastre stadionul era arhiplin, indiferent dacă jucam acasă sau în deplasare. Fotbalul nu era patronat de diverşi oameni ca acum. Era mai mult respect faţă de jucători, de antrenori, de preşedinţii clubului, care erau oameni de mare cultură de la Universitatea din Craiova. Bineînţeles că nu erau bani atât de mulţi, nu se vehiculau atâtea sume, nu erau contractele care sunt acum la nivelul Diviziei A. Noi jucam fotbal mai mult din plăcere. Majoritatea dintre noi eram studenţi la diferite facultăţi din Craiova. Astea era situaţia în acea perioadă şi am rămas cu amintiri frumoase şi cu performanţe pe care nu ştiu dacă se va mai ajunge în următorii ani.

– Când aţi plecat la Steaua?

– În 1987 am fost solicitat de echipa Steaua şi am jucat acolo până în 1992. Cu Steaua am jucat o finala de Cupă Europeană, de Liga Campionilor şi am jucat o semifinală. Ca un paradox, am jucat cu Benfica Lisabona o semifinală cu Steaua şi una cu Craiova, dar culmea nu am reuşit să trecem de ei nici cu Steaua nici cu Craiova.

– În timp cum s-a păstrat legătura cu foştii colegi?

– Noi ne întâlnim aproape săptămânal mai ales în perioada vacanţelor sau în perioadele în care nu prea am avut echipe de antrenat. Facem aproape săptămânal câte un meci sau două, cu vechii colegi Negrilă Tilihoi, Beldeanu, Donose, Silviu Lung completat  tot cu foştii jucători mai tineri ai Universităţii Craiova: Cristescu, Ciurea, Mohora, Cojocaru şi alţii. Ne întâlnim şi facem câte un meci de old-boys pe la Slatina, Caracal, Giurgiu, chiar şi la Bucureşti am avut un meci cu Dinamo. În permanenţă facem câte o astfel de ieşire. Sâmbăta ne întâlnim la o bere, la un restaurant în gura parcului din Craiova, ca să discutăm de-ale noastre.

– Cum a fost când aţi decis să renunţaţi la viaţa de jucător?

– A fost un moment greu. Aveam aproape 37 şi chiar dacă nu-mi doream, ştiam că vine un moment când trebuie să-ţi pui ghetele în cui.

Am fost solicitat de Pandurii Tg-Jiu care erau în Divizia C. Am venit în 1993-1994 ca antrenor şi am mai şi jucat o jumătate de an.

După aceea am fost solicitat de Electroputere Craiova în Divizia A dar aflată în pragul retrogradării să preiau echipa şi să văd dacă pot face ceva. Deşi eram la începutul antrenoratului am avut o mare şansă că am reuşit să batem pe Sportul Studenţesc la Bucureşti şi i-am salvat de la retrogradare. Am început campionatul următor în Divizia A, fără să semnez vreun contract şi fiind nemulţumit că nu mi s-au dat nişte drepturi materiale am renunţat după 4-5 etape în care am bătut pe Dinamo Bucureşti în prima etapă în Valea Roşie, am bătut  Petrolul Ploieşti în etapa a treia. În acel an echipa a şi retrogradat.

Apoi am  mai fost antrenor, la Extensiv Craiova, Oltul Slatina, FC Caracal. Am fost şeful centrului de copii si juniori la Universitatea Craiova si Constructorul Craiova simultan. Am fost şi la Universitatea Craiova la echipa mare de trei ori, dar stagiar. Câte 8 etape, 3 etape, 2 etape, ca director tehnic ca antrenor cu pregatirea fizică. Deci am intrat deja cam pe la toate nivelele de Divizia A, B şi C.

– Acum ce faceţi în Gorj?

– Actualmente sunt la Minerul Mătăsari  în Divizia C. În noiembrie şi decembrie am fost director tehnic, iar din ianuarie sunt antrenor principal.

– Jucătorii sunt gorjeni?

-Puţini sunt gorjeni, majoritatea sunt din alte localităţi.

 – Pe ce loc sunteţi?

– Suntem pe locul 10.

– E grea viaţa de antrenor…

– Este. Când eram jucători nu ne interesa decât să jucăm, nu aveai stres, acum toate se sparg în capul antrenorului. Trecerea de la jucător la antrenor presupune o schimbare fantastic de mare. Trebuie să te adaptezi la jucătorii pe care-i ai în lot, la conducerea administrativă, la capriciile jucătorilor, care poate niciunul nu are caracterul pe care l-ai avut tu când ai fost jucător. Ori nivelul la care eşti antrenor, pentru că eu am fost antrenor şi la Divizia B, şi la Divizia A, şi am ajuns acum la Divizia C, repet nivelul e destul de diferit. Vă daţi seama, una e să antrenezi, nişte jucători de Divizia A care au altă valoare, înţeleg altfel lucrurile şi alta e să atrenezi la Divizia C unde şi terenurile sunt sub orice critică şi condiţiile sunt foarte precare, dar viaţa-ţi oferă şi lucruri bune şi mai puţin bune şi trebuie să treci peste ele.

– Ce părere aveţi despre ce se întâmplă azi cu Universitatea?

– Despre Universitatea Craiova de azi nu prea e bine să vorbim noi, pentru că actualmente Craiova a fost acaparată de Adrian Mititelu şi de oamenii pe care i-a păstorit el. În perioada de când a intrat pe mâna lui au cochetat cu echipa mai mulţi foşti jucători din perioada de glorie şi Ilie Balaci şi Silviu Lung şi Nae Ungureanu şi Ovidiu Stângă. Niciunul nu am rezistat în stafful tehnic pentru că omul vrea să conducă numai el, să facă antrenamente, să facă echipa. Toate acestea nouă, ca foşti sportivi şi ca antrenori nu ne-au convenit, lucru care de fiecare dată s-a terminat cu deminterea noastră. Până la urmă modul lui de a conduce echipa şi de a-şi impune nişte reguli pe care numai el le credea bune, nu l-a dus decât la dispariţia din fotbal. Vedeţi şi dumneavoastră ce vâlvă s-a făcut acum cu Federeaţia cu DNA-ul şi cu Liga. Nu ştiu cum se va termina problema. Ce se va întâmpla cu Universitatea şi cu locul ei, Dumnezeu ştie. Este o problemă de lungă durată după părerea mea.

Toată lumea ne întreabă pe noi foştii jucători, ce se întâmplă cu Universitatea. Noi n-avem ce soluţie să dăm. S-au făcut uşoare  încercări de a se rezolva ceva la Craiova, dar fiind loviţi de refuzul autorităţilor locale, rezultatul nu putea fi altul. Nu se poate face nimic fără Primărie sau Prefectură şi de aici nu s-a făcut nici cel mai mic efort pentru a se înfiinţa o echipă chiar sub o altă denumire şi nici nu am speranţa că în curând se va putea face ceva, atâta timp cât Adrian Mititelu nu vrea sa renunţe la palmares sau la altceva din ce are el acaparat.

– Pentru că am fost pasionată de fotbal în general şi de Craiova în special am cunoscut la acea vreme ce a însemnat Nicolae Ungureanu pentru fotbalul românesc. Vreau ca în încheierea interviului nostru să-mi vorbiţi despre omul Nae Ungureanu, despre familia Ungureanu.

-Părinţii mei, tatăl – Florea şi mama – Nicoliţa, căreia îi port numele nu mai sunt. S-au prăpădit acum 4-5 ani la scurtă durată unul după altul.

Fratele meu  e mai mare cu 5 ani ca mine. A rămas la casa noastră bătrânească din Craiova.

Familia poate să-ţi da o stabilitate extraordinar de mare. Eu m-am căsătorit foarte tânăr, la 20 de ani, iar la 21 de ani, în iunie 1978, o aveam deja pe fiica noastră. Acum avem şi un nepoţel care în iunie a  făcut 5 ani.

Eu am perceput familia ca pe o mare responsabilitate. Devii om de casă, nu mai eşti libertin, nu mai pierzi nopţile. Este important să ai familie, să ai responsabilitate vizavi de copii. Pe mine familia m-a ajutat foarte mult, mi-a dat un echilibru, o statornicie, ceea ce a însemnat extraordinar de mult.

– Sunt foarte încântată că v-am cunoscut. Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns la întrebări. Vă doresc multă sănătate şi mult succes în tot ce veţi decide să faceţi pe mai departe.

-Vă mulţumesc şi eu.

Comentarii

comentarii

Related posts

2 Thoughts to “Universitatea Craiova a insemnat enorm pentru mine!”

  1. Slab site. Trist dar adevarat. Suntsupoerter dvamnoiist dar aveti multe scapari. Un singur exemplu: meciul cu Oopeniul s- a jucat la Bucuresti si nu la Otopeni. Mai mult nu actualizati site-ul zilnic. Daca nu va faceti treaba cum trebuie mai bine lasati-va.

  2. dorin

    Eu nu vad ceva de Otopeni in interviul asta? Cat despre actualizarea zilnica a unui blog personal, ce sa mai zic!?

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.