Medicul gorjean Nicolae Jitea este chirurg la Spitalul Colţea, din Bucureşti, din anul 1984. În acest spital, considerat – ,,Alma Mater” a medicinei româneşti, a fost făcută prima radianestezie cervicală din lume, în anul 1909, de către profesorul Toma Ionescu, care ulterior a fost invitat să o demonstreze şi în SUA, Anglia. Tot aici, în anul 1993, o echipă de medici români, din care a făcut parte şi medicul gorjean, a făcut printre primele operaţii laparoscopice din ţară. Nicolae Jitea este membru în mai multe societaţi de chirurgie printre care: Societatea Americană, de Chirurgie Gastroenterologică (SAGES), din anul 2007, Societăţile Franceze de Chirurgie (AFC, SFCL) din anul 1990, Academia Europeană de Chirurgie şi altele.
Mare parte din succesul pe care îl are, spune, că-l datorează familiei, care l-a înţeles, şi sprijinit din plin. Nevasta, Delia, e medic de familie, are mulţi pacienţi şi multe succese. Băiatul, Dragoş, are 24 de ani, e student la medicină veterinară.
– Prima veste, care am auzit-o despre dumneavoastră, a fost aceea că aţi fost admis la Medicină, în Bucureşti, cu Media 9.91. Cum aţi reuşit această performanţă?
– A fost un complex de împrejurări. Am învăţat foarte serios, zile şi nopţi, fără vacanţe. Am avut şi un anturaj bun. Seara toţi cei care dădeam la medicină, ne întâlneam, ne puneam întrebări, ne dădeam lucrări şi ni le controlam unii la alţii. Am avut si profesori excepţionali.
Studii
– În ce şcoli aţi învăţat până să fiţi admis la Medicină şi întâlnirea cu care dascăli va marcat?
– Am început la Şcoala generală nr.3. Ţin minte foarte bine această şcoală. Învăţătoarea mea, doamna Maria Bogza este un reper în viaţă, un exemplu de muncă, corectitudine şi dedicaţie pentru elevii săi, la fel fostul director Gheorghe Micu şi toţi profesorii de aici.
La Liceul Tudor Vladimirescu am intrat al doilea. Am fost admis în clasa specială de matematică. Făceam 10 ore de matematică pe săptămână. La o inspecţie a academicianului Caius Iacob, am făcut faţă problemelor date la olimpiade internaţionale de matematică. Liceul Tudor Vladimirescu este un reper de învăţământ în ţara asta. Eu am fost coleg de facultate cu elevi care veneau de la licee renumite, consacrate Lazăr, Bălcescu, Mihai Viteazul, Sava. Cred că Liceul Tudor Vladimirescu le concura cu adevărat, dacă nu era cumva la un nivel mai ridicat decât acestea. Era aici o ţinută pedagogică deosebită. Am avut profesori de talie. Profesorul de matematică Grigore Mladin era un om deosebit, un diriginte de excepţie. Foarte atent cu noi, aborda în discuţii toate temele posibile, de la comportament în familie, la comportamentul în viaţă şi în societate. Limba română am făcut-o cu doamna Viorica Angheloiu. Dacă citeam după materialele dumneaei, sau după George Călinescu nu făceai nicio diferenţă. La fizică i-am avut profesori pe Cancer Numitor şi Vasile Constantin. Făceam numai probleme date la olimpiadele internaţionale. Mie mi-a şi plăcut mult fizica. Consideram că îmbină două lucruri esenţiale: exactitatea matematicii şi regulile naturii. Până în clasa a X-a doream să dau la fizică. De biologie m-am îndrăgostit mai târziu, prin clasa a XI-a. Am avut-o profesoară pe Doina Ghiţulescu, iar în familie, aveam un unchi, din partea mamei, profesor de biologie, Ştefan Petrescu, un om de o ţinută morală, pedagogică şi ştiinţifică, rar întâlnită.
– Bun, înţeleg, învăţătura era pe primul plan, dar pentru altă pasiune vă mai rămânea timp? – Da. Am mai avut o ,,iubire” în viaţă. Vioara. Am făcut opt ani de vioară, la Şcoala de Muzică şi Arte plastice, cu profesorul Petre Sălceanu. Dimineaţa aveam şcoală, iar după-amiază, în fiecare zi, de luni până sâmbătă, făceam vioară. Luni şi joi – vioară, marţi şi vineri – teorie şi solfegiu cu profesorul Avramescu, miercuri şi sâmbătă aveam orchestră cu profesorul Tănase. Nu mi-a fost uşor, dar mi-a plăcut. La congresele la care particip, când se asculta muzică clasică, eu cunosc, din acei ani, toate piesele.
Pasiuni
– Cum aţi ajuns să faceţi vioară?
– Prin grija şi impulsul mamei, dar mi-a şi plăcut. Mamei mele-Maria Constanta Jitea- îi datorez foarte multe, aproape tot. Mereu mi-a fost sprijin moral. Mama e o luptătoare desăvârşită şi o învingătoare. Are o inteligenţă sclipitoare şi acum, la 79 ani. S-a sacrificat şi a rămas acasă, dar ne-a crescut pe noi, pe fraţii mei gemeni, Liviu şi Sorin, care sunt cu 7 ani mai mici şi pe mine şi ne-a crescut bine. Nu i-a fost uşor. Tatăl meu, Gheorghe Jitea, a fost inginer agronom, un om muncitor, de o corectitudine rar întâlnită, dar pleca lunea şi venea sâmbăta, noi am fost în grija mamei. Tatălui meu îi port cel mai mare respect. Îl regret mult, îl plâng adesea.
–Şi aţi ajuns la Medicină, cu media 9,91.
Pe lista mea, a incorporabililor, am intrat primul, dar pe lista neincorporabililor a mai avut cineva o medie mai mare, decât mine. Am şi terminat facultatea, tot având a doua medie.
Şi aici am avut profesori de talie naţională şi chiar mondială, care m-au fascinat. Toţi profesorii erau foarte bine pregătiţi, nu veneau cu nici o notiţă, predau din ştiinţa şi experienţa lor şi totul devenea captivant. Ataşamentul lor pentru fiecare materie ne biruia. În 6 ani de facultate nu am avut decât două săptămâni de absenţă, când mi-am rupt piciorul. Eram prezent cu drag şi la cursurile de Socialism ştiinţific şi de Filosofie.
Profesorul Viorel Ranga, la anatomie mi-a inspirat foarte multă dragoste pentru partea paraclinică, baza medicinei. Venea dimineaţa şi rămânea în facultate până la 10-11 noaptea, tot timpul cerceta, tot timpul scria şi m-a antrenat şi pe mine într-un colectiv de cercetare şi redactare, pentru un atlas de neuroanatomie şi m-a făcut să simt că am responsabilităţi. Atlasul a apărut prin anii 1983-1984 şi e de referinţă internaţională.
La histologie l-am avut pe profesorul Diculescu, o figură importantă a medicinei. În anii mari, în anii clinici, reperele medicale ştiinţifice şi morale mi-au fost, la chirurgie – profesorul Pavel Simici şi Nicolae Angelescu, de la spitalul Pantelimon, actualul Rector al Universităţii de Medicină, profesorul Popa Florian, la medicină internă, profesorii Purice Brukner de la Colentina şi Pompiliu Popescu, la Anatomie Patologică profesorul Pambuccian. Erau oameni deosebiţi, dedicaţi. Acum situaţia e cu totul alta.
La terminarea facultăţii, am primit repartiţie guvernamentală în Bucuresti, la chirurgie, la Spitalul Pantelimon.
– Specializarea aţi ales-o dumneavoastră?
– Da. Având a doua medie, am putut să-mi aleg specialitatea. Am oscilat între anatomie, prima mea dragoste, dobândită de la profesorul Ranga, şi chirurgie, dar mi-am ales chirurgia, fiindcă am considerat-o mai ,,vie”, aici ajuţi direct omul.
După doi ani la Pantelimon, împreună cu profesorul Nicolae Angelescu, ne-am mutat la Spitalul Colţea şi, de atunci, din 1984, sunt aici. Nu a fost uşor. Chirurgia nu se învaţă nici în rezidenţiat, nici în 5, nici în 10 ani. Se învaţă în foarte mulţi ani, pot spune, toată viaţa.
După revoluţie, în 1990, am fost la primul Congres francez de chirurgie. Francezii ne-au primit foarte frumos. Am prezentat lucrarea “Zilele revoluţiei române”. Aici, la Colţea, a fost teatru de bătaie. Eu personal am operat vreo 50- 60 de oameni, din care, în jur de 40, au murit, fiindcă aveau plăgi cu explozii abdominale. În 1993, am fost trimis cu o bursă în SUA la Indianapolis, Indiana, de 3 luni şi acolo am învăţat mult şi de calitate, mi-am făcut mulţi prieteni chirurgi. Doctorul Marice Arregui de acolo, membru în Bordul American de Chirurgie, îmi este ca şi fratele meu. De atunci, am mai fost de 6 ori, câte o lună, pe bani proprii, ca să mă pun la curent cu ce e nou. A devenit o pasiune, o obsesie, să mă duc în America, să văd ce mai apare nou. Americanii sunt foarte încântaţi, să transmită din experienţa lor. Am învăţat foarte multe acolo. Chirurgia laparoscopică, endoscopică, acolo am văzut-o şi am învăţat-o.
Aici, la Colţea, în toamna anului 1993, chirurgi români au făcut prima operaţie laparoscopică din ţară. Mai fusese făcută o operaţie laparoscopică la Constanţa, dar de către un medic francez. După prima operaţie laparoscopică din 1993, s-a lărgit paleta intervenţiilor şi cu mari eforturi spitalul s-a modernizat, având, cred, cel mai modern bloc operator din ţară, făcut cu bani foarte mulţi. Încercăm să ţinem pasul cu ceea ce se întâmplă în vestul Europei, dar, din păcate, nu suntem la acel nivel.
Viață de zi cu zi
– Cum arată o zi din viaţa medicului chirurg?
– De la ora 6.45 sunt în spital. La gardă mă aşteaptă pacienţii, îi examinez, îi pansez, iar care sunt de internat, îi internez. La ora 8.00 e raportul de gardă. Se prezintă bolnavii, urgenţele, noutăţi din reviste medicale. La 8.30 merg pe secţie, văd bolnavii cu probleme, la 9.00 intru în sala de operaţii. Dacă mai am timp, după amiaza, merg o ora acasă, iar la ora17.00 mă întorc din nou în spital, să văd din nou bolnavii.
– Legătura cu pacienţii şi cu lumea medicală din Gorj, cum funcţionează?
– Sunt vizitat, în spital, de mulţi gorjeni. La specialitatea mea vin bolnavi trimişi atât de doctorii din Gorj, cât şi de medicii gorjeni, de alte specializări, din Bucureşti. Cel puţin 5-6 pacienţi, lunar, îi am din Gorj.
Am fost de două ori în Tg-Jiu pentru a organiza nişte simpozioane, pe teme medicale. Primele operaţii laparoscopice în Târgu Jiu, eu le-am făcut, în 1997. Am mers într-o sâmbătă, la chirurgie, chemat de şeful de secţie de atunci, doctorul Emil Sandu. Mi-au pregătit 7 bolnavi şi am operat de dimineaţa până seara. Eu le-am spus întotdeauna, să-mi trimită cazurile care le consideră cu probleme şi că le pot rezolva. Eu fac ce pot, ce nu pot, trimit şi eu mai departe. În orice meserie există cineva mai bun ca tine. În orice meserie, trebuie să fii conştient, că eşti la un anumit nivel, absolutul nu-l poţi atinge. Asta am văzut în lume, francezi mai buni ca americani, japonezi mai buni decât francezi şi invers. Trebuie să progresezi, să urci trepte, dar trebuie să ştii că există aceste trepte. Medicina se învaţă continuu, se copiază, se ,,fură”, dar trebuie să o furi de la unul bun, nu să înveţi de la unul care a învăţat după ureche.
– Sunteţi un chirurg de succes, într-un spital foarte important ,,Alma Mater al medicinei româneşti” , cum îl numiţi şi aveţi legături medicale, dacă le pot numi aşa, în toată lumea. Cum mai rămâne legătura cu judeţul natal, în aceste condiţii?
– Sunt foarte legat de Gorj. Merg foarte des acasă, la mama, la prieteni şi la colegi. Am fost şi la ultima întâlnire a Fiilor Gorjului, în septembrie, în Bucureşti şi am să merg şi în Gorj, la întâlnirea din luna iunie de anul acesta.
Mă pregătesc, ca la pensie, să mă retrag acolo. E superb în Gorj. Muntele la nord, în zare, în sud spre Craiova, câmpia, dealurile spre Vâlcea, clima mediteraneană la vest, e un adevărat paradis. Aer curat, apa bună şi oamenii sunt de calitate. E un rai acolo. Ce este prost, e că zona nu e dezvoltată şi trebuie făcut ceva în acest sens. Eu am fost cu foarte mulţi prieteni vizitatori, ca să le arăt Complexul Brâncuşi. Mi-a fost cam ruşine, să merg pe drumul plin cu gropi şi noroi spre Hobiţa. Dar acolo mi-a venit inima la loc, căci, mereu am găsit pe cineva, să vorbească despre operele lui Brâncuşi. Anul acesta am fost de 1 ianuarie cu o prietenă de la New York. Am ajuns la ora 6 seara. Casa era cufundată în întuneric total, dar nu mi-a venit să cred, că am găsit măcar, un domn acolo, învăţător în sat, care a început să ne spună istoria, care aproape am învăţat-o pe de rost.
– Înţeleg că aţi fost foarte des la Hobiţa. De ce?
– Da. E ca un sentiment ,,de pedeapsă”. Reflexul de pedeapsă, cum se numeşte în fiziologia lui Pavlov. La New York, unde ai senzaţia, că e creierul omenirii, am căutat operele lui Brâncuşi. La intrarea în muzeul Guggenheim, era un portar negru înalt şi solid, îmbrăcat în ofiţer. Am întrebat dacă acolo sunt operele lui Brâncuşi şi i-am spus că eu vin din România, aproape de locul unde s-a născut Brâncuşi. Acel domn a luat poziţia de drepţi, şi acum lăcrimez când rememorez scena şi foarte emoţionat, mi-a cerut voie, să mă conducă, la etajul III, unde se află 3 dintre operele lui Brâncuşi, alături de operele lui Rodin. Şi eu, când mă duc la Hobiţa, acum 2 ani, nici curent nu era şi cred că nici acum nu este, că am fost la 1 ianuarie şi nu era. Dacă olandezii, francezii sau oricare alţii, aveau casa lui Brâncuşi, cel mai mare sculptor modern al secolului XX, făceau aeroport acolo, autostradă şi hoteluri de 5 stele…
La Paris, în centru, este o clădire care seamănă cu o fabrică, Centrul Pompidou. Acolo este un Centru Informatic şi Cultural al oraşului. Lângă el, este o construcţie din sticlă, care este Atelierul lui Brâncuşi. Vreau să vă spun că am fost de foarte multe ori la Paris, de peste 50 de ori şi întotdeauna am găsit coadă, la intrarea în atelierul lui Brâncuşi. Şi la Hobiţa ar putea să fie la fel, dar noi suntem disipaţi cu alte energii, nu ştim să ne promovăm zona.
– Sper că cine are urechi de auzit să audă şi nu doar să audă, dar să şi facă ceva în această direcţie. Mă bucur că v-am cunoscut şi vă mulţumesc că aţi găsit timp, să stăm de vorbă. Vreau să încheiem cu un gând optimist pentru gorjenii de pretutindeni.
– Vreau să le transmit gorjenilor că îi iubesc pe toţi, că le mulţumesc că există, că am sentimentul că ne tragem toţi din acelaşi sânge. Pământului din Gorj şi oamenilor de acolo, le datorez aproape totul: creşterea, cu bunele maniere, sănătatea, învăţătura, perseverenţa. Dacă acum Gorjul se află într-un impas, datorită tranziţiei şi contextului economic mondial, sunt convins că mulţi fii ai lui se vor întoarce cu forţe suplimentare şi vor ajuta la bunăstare şi valorificarea minunatei şi uimitoarei naturi de acolo, pământului roditor. Sper că nu va mai trece mult timp până când Gorjul va deveni ,,mica Elveţie” a României.
Un om deosebit.Am fost colegi, constat si la Scoala nr.3. In Grivita. Eu sunt putin mai mare. Am facut acelasi liceu. Acum cativa ani, ai operat-o pe mama mea. Cu deplin succes. Iti multumesc pe aceasta cale, colegul meu de scoala generala si liceu.
ce oameni are tara aceasta! ce oameni are gorjul! nu e singurul, dar m-a impresionat cat de frumos a vorbit despre tara lui, mama lui, locul lui de nastere … cata modestie la un om atat de valoros! pacat ca tara nu-i poate da nimic din ceea ce merita!