O importantă societate civilă de avocaţi din Bucureşti a fost înfiinţată, şi este coordonată din 1992 încoace, de către gorjeanul Nicolae Burchel. Societatea este specializată atât pe asistenţa companiilor multinaţionale care investesc în România, cât şi pe asistenţa companiilor româneşti importante. Succesul incontestabil al societăţii, devenită într-un timp scurt, un reper pentru excelenţă în domeniu, îşi are rădăcina în tactica de abordare şi rezolvare a problemelor supuse atenţiei, în cunoaşterea de către avocat a mediului de afaceri şi a modului în care trebuie derulat şi finalizat, în cele mai bune condiţii, un proiect.
Pentru toate acestea „vinovat” este Nicolae Burchel. Vă invit să-l cunoaştem.
– Gorjean de unde?
– De la Brătuia.
– Când eraţi mic, ce visaţi să ajungeţi?
– Visam să mă fac şofer. Am avut o copilărie foarte grea. Mama mea a murit când eu aveam 11 luni, am fost crescut de bunici. Până la 3 ani m-au crescut bunicii din partea mamei, apoi până la liceu, m-au crescut bunicii din partea tatălui (mai exact bunica mea, Catrina sau Tinca Burchel, care mi-a dat cele mai bune sfaturi de viaţă şi afaceri, pe care le urmez şi acum cu sfinţenie, întrucât s-au dovedit deosebit de corecte şi actuale).
Din clasa a VIII-a, când am plecat la internatul liceului din Ţicleni, mi-a fost un pic mai bine. Am avut tot timpul bursă. După facultate ce puteai să visezi pe vremea comunismului? Că poate, la un moment dat, vei avea un apartament cu 2-3 camere şi eventual vei avea, cu banii de la CEC, o maşină pe care să o plăteşti în 5-6 ani de zile.
– Cred că v-a fost foarte greu, dacă spuneţi că era mai bine la internat ca acasă.
– Internatul Liceului din Ţicleni, era susţinut financiar de Schela de Petrol Ţicleni şi pe vremea aceea era mult mai bine la internatul liceului decât acasă. Astea erau condiţiile de atunci, nu era la mine cu mult mai greu decât la ceilalţi copiii din Brătuia. E o zonă foarte săracă.
– Povestiţi-mi despre viaţa din timpul şcolii.
– Am făcut şcoala generală la Brătuia şi Liceul de Petrol de la Ţicleni, în perioada 1976-1980. Liceul a fost probabil cea mai frumoasă perioadă a mea. Am avut nişte profesori deosebiţi, comparând mai ales şi cu ce se întâmplă în ziua de azi în învăţământ, nişte oameni pe care îi interesa nu doar şcoala, ci şi formarea pentru viaţă a elevilor cu care intrau în contact.
– Daţi-mi câteva exemple.
– Toţi profesorii au fost alături de noi. Practic nu pot să vă dau un nume de profesor care să nu ne fi sprijinit. Ne-au îndrumat paşii în viaţă profesorul Lucian Drăguşin, inginer mecanic, dirigintele nostru Constantin Ungureanu, cu care m-am întâlnit ulterior aici în Bucureşti, profesorul Hohoi, profesorul Rovenţa, doamna profesor Rovenţa, profesorul Croitoru, doamna profesor Croitoru şi toţi ceilalţi profesori ai noştri. Dacă am omis pe cineva, îmi cer scuze, respectul meu se îndreaptă în egală măsură către toţi, întrucât toţi s-au dovedit oameni de o calitate excepţională.
– Apropo de ce se întâmplă azi în şcoli, ce mai fac profesorii dumneavoastră?
– Unii mai sunt la liceu, alţii sunt la pensie, alţii au trecut la profesia lor de bază, cea de ingineri şi lucrează în schelă, unii dintre ei o duc mai bine alţii mai greu, vedeţi situaţia actuală.
Învăţământul, într-adevăr, s-a degradat. Sunt uimit de ce se întâmplă. Vă spun asta pentru că şi copiii mei sunt la şcoală. Anca termină anul acesta Dreptul şi Petru e în clasa a cincea. Nivelul şi profesional şi moral al şcolii, în momentul de faţă, este undeva foarte jos. Vreau să vă spun că m-am întors de circa o săptămână din Japonia şi am avut ocazia să văd cum se face acolo şcoală şi lucrurile nu au nicio legătură cu ce se întâmplă acum în şcolile de la noi. Ba dimpotrivă, au legătură cu ce se întâmpla în şcolile noastre acum 20-30 de ani, în sensul că toţi elevii erau cu uniforme, foarte civilizaţi, disciplinaţi, curaţi, fără fiţe, fără plete, fără paradă de modă, fără tupeu, şi eu zic că Japonia nu poate fi suspectată de primitivism, ci dimpotrivă e o super putere economică şi tehnologică, precum şi de un nivel de civilizaţie deosebit între ţările lumii.
– Încotro aţi luat-o după liceu?
– Am făcut armata, până în 1982, după care am lucrat aproape un an la ARTEGO şi apoi la MAŞINI UNELTE, până în1986, când am intrat la facultate.
– După domnii Voinea şi Dogariu, constat că sunteţi a treia persoană căreia eu îi iau interviu şi al cărei destin a fost legat mai mult sau mai puţin de MAŞINI UNELTE.
– Domnul Voinea e un om deosebit. Chiar aş vrea să-l văd şi să am posibilitatea măcar să-i mulţumesc, pentru că m-a ajutat foarte mult, într-un moment de cotitură în viaţa mea. A fost o situaţie ciudată. Cum aveam nevoie de linişte, fiindcă vroiam să învăţ pentru a intra la facultate, aflând că se eliberase o garsonieră într-un cămin de nefamilişti, în blocul 54, peste calea ferată, am ocupat această garsonieră oarecum abuziv. Când m-am dus să cer aprobarea, deşi nu aveam nici o speranţă că o voi obţine, am fost băgat în şedinţă, dar domnul Voinea fiind directorul general al fabricii era cel care lua decizia finală. Dumnealui mi-a spus: „Uite cum facem, îţi aprob repartiţia şi te las să rămâi în garsonieră, dar să dea dracul să nu iei la facultate…” A trecut aproape un an de zile, am luat la facultate şi următoarea dată când m-am văzut cu dânsul a fost când m-am dus cu cererea de transfer la Uzina 23 August. De data aceasta replica domnului Voinea a fost următoarea: „Mi-aş dori să dau în fiecare zi sute de astfel de transferuri. Sincer vorbind, nu am crezut că vei lua la facultate, dar am vrut să văd dacă te ţii de treabă şi, într-adevar, nu-mi pare rău că am luat decizia asta”. De atunci nu l-am mai întâlnit pe domnul Voinea.
– 1986 a fost anul în care viaţa dumneavoastră a luat-o pe alt făgaş.
– Da, a fost un an foarte greu. Am luat la facultate, m-am căsătorit şi am plecat la Bucureşti.
– Soţia dumeavoastră este tot gorjeancă?
– Da, Ioana, soţia mea este din Mătăsari, acolo ne-am şi căsătorit, într-o biserică dezafectată, care nu avea nici curent, fapt pentru care nu avem nici o poză de la nuntă, dar oricum ne-a purtat noroc.
Soţia mea reuşise la facultatea de chimie cu un an înaintea mea şi asta a fost un stimulent foarte serios pentru mine.
– Ce s-a întâmplat în Bucureşti?
– În paralel cu facultatea, am lucrat la Uzina 23 August, o uzină foarte mare unde lucrau 20.000 de oameni. Din anul II sau III de facultate am fost pentru doi sau trei ani, preşedintele comisiei de judecată a uzinei. A fost o practică foarte bună, fiind şi student la Drept, am avut posibilitatea să lucrez cu oamenii, să conduc şedinţe deschise şi asta m-a ajutat foarte mult ulterior.
– Cum s-a produs ascensiunea în avocatură?
– Când am plecat în Bucureşti, am făcut-o cu gândul de a ne întoarce la Tg-Jiu la absolvire, dar pe urmă a venit revoluţia şi ne-am răzgândit.
La terminarea facultăţii am intenţionat să intru în magistratură, mi-am depus dosarul, dar nu s-a organizat niciun concurs. Un coleg de-al meu m-a întrebat de ce nu-mi depun dosarul şi la avocatură. L-am depus şi aici m-au primit direct pe medie, fără nici un fel de examen şi din februarie 1992, fac avocatură. Sunt vreo 18 ani deja, nu-mi vine să cred că au trecut, dar aşa e. Între timp şi soţia mea a făcut dreptul. Am muncit foarte, foarte mult, am avut şi avem succes, pentru că am făcut lucruri bune în avocatură, în unele domenii, de exemplu în domeniul protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală, am făcut chiar pionierat în ţara asta.
Firma noastră lucrează în general pentru companii multinaţionale, companii străine care-şi desfăşoară activitatea în România şi pe proiecte serioase de infrastructură, de fabrici. Eu sunt avocatul coordonator al firmei şi mă ocup de partea de consultanţă. De anul trecut, de când a apărut criza financiară, au exploatat foarte mult litigiile şi ne ocupăm şi de asta. Soţia mea conduce echipa de litigii în firma noastră.
Dacă ne uităm în urmă, suntem mulţumiţi din toate punctele de vedere, atât din punct de vedere material, cu ce am realizat, suntem mulţumiţi de oamenii pe care i-am întâlnit, experienţele pe care le-am avut şi din punct de vedere moral, fără lipsă de modestie, nu cred că avem ce să ne reproşăm.
Cea mai mare satisfacţie e că tot ce am realizat, am realizat cu forţe proprii, nu am făcut politică până acum, nici nu cred să fac vreodată, şi am pretenţia să spun că am făcut totul pe spinarea mea. Întâlnesc oameni care nu-şi pot imagina că poţi face ceva fără să fii ,,ajutat’’. Nu, se poate face, sau mai exact, se putea face ceva, că acum sunt şi eu pesimist…
– Ce vă mai leagă de judeţul natal?
– Am prieteni în Gorj, am şi o mică afacere la Bumbeşti-Jiu, o mică fabrică de prelucrare a lemnului. Ţin foarte mult la judeţul Gorj şi în acelaşi timp sunt şi foarte supărat pe el. Din cauza mentalităţii autorităţilor, oamenii o duc foarte greu. Gorjul e un judeţ cu un potenţial extraordinar şi dacă ar fi exploatat aşa cum trebuie, lucrurile ar sta mult mai bine. Vă amintesc doar ce poate să însemne Brâncuşi din acest punct de vedere. Eu am prieteni în SUA care sunt foarte încântaţi când aud că eu m-am născut la 40 de km de locul unde s-a născut Brâncuşi, pentru că Brâncuşi e o legendă în lumea bună. În străinătate, Brâncuşi e văzut cu totul şi cu totul deosebit. Noi nu putem oferi un hotel decent, nu putem oferi un transport de o anumita ţinută, sau să facem un traseu interesant pentru a arăta grupurilor de turişti ce înseamnă Brâncuşi. Este foarte adevărat că Ansamblul pe care ni l-a lăsat nouă Brâncuşi la Tg-Jiu valorează mai mult decât greutatea lor în aur, dar nu ştiu câţi din factorii de decizie din Gorj realizează asta. Recunosc şi apreciez foarte mult, totuşi, că în ultimii ani, parcul din Tg-Jiu şi operele lui Brâncuşi sunt îngrijite şi protejate. O întreagă lume ar putea face pelerinaj la operele lui Brâncuşi. Eu am luat prieteni din Bucureşti, din Olanda, din SUA şi i-am dus la Tg-Jiu, la Hobiţa, la Lainici, la Tismana.
Sunt supărat pe judeţul meu şi pentru faptul că autorităţile sunt foarte agresive în Gorj. Peste tot fiscul e agresiv, însă la noi e mai agresiv decât oriunde. Peste tot poliţia rutieră e agresivă, dar ca în Gorj nu am întâlnit. Vin de la Viena şi nu văd nici un poliţist, iar cum ajung în Gorj întâlnesc poliţişti şi radare la tot pasul. Asta-ţi lasă un gust amar şi nu dă bine, iar interesul judeţului ar fi să atragem oamenii să investească în Gorj, nu să-i respingem. Ori în momentul în care intri în judeţ şi vezi doar radare şi poliţişti aroganţi nu e în regulă.
– Vă mulţumesc pentru interviul acordat. Sunt bucuroasă că v-am cunoscut povestea foarte interesantă. Vă doresc să aveţi acelaşi succes şi în proiectele viitoare. Vă rog să vă îndreptaţi în final gândurile către gorjeni.
-Aş vrea ca gorjenii să deschidă ochii şi mintea mult mai mult, pentru că eu consider că sunt de o capacitate intelectuală, emoţională şi creativă deosebită, şi că au un patrimoniu cultural, şi resurse în judeţ să trăiască cel puţin bine, dacă nu de la foarte bine în sus, dar din păcate trăiesc rău şi foarte rău, din cauza mentalităţii învechite care e generalizată. Nici autorităţile nu fac prea multe. Trebuie să-şi schimbe mentalitatea, trebuie să schimbe modul în care văd lucrurile şi să exploateze ce au, pentru că stau pe nişte bogăţii extraordinare. Am vorbit despre Brâncuşi. Judeţul are bogăţii deosebite şi în turism, prelucrarea lemnului, industrie uşoară, unde a avut o tradiţie la un moment dat. Turismul, patrimoniul cultural, obiceiurile sunt o sursă extraordinară de a face bani şi nu numai turismul, că după turism se poate dezvolta şi mediul de afaceri şi gorjenii nu sunt proşti, sunt foarte deştepţi, creativi şi orientaţi când e vorba să facă afaceri, însă trebuie să li se creeze minimul de condiţii necesare.
