Ioana DOGARU, născută CHERCIU, a fost bunica mea, mama tatălui meu. Nu-mi place când urmașii își numesc părinții sau bunicii „ăl bătrân” sau „a bătrînă”. Mi se pare că sună îngrozitor. În același ton, nu prea-mi place cum sună nici cuvântul „mumă”, mai ales pentru un om pe care l-am iubit, dar, atunci, eram prea mică pentru revoluții și fiindcă așa –i spuneau copiii și nepoții ei, așa a rămas și pentru mine.
Suntem în 30 mai 2021. Ieri seară s-au împlinit 39 de ani de la trecerea ei, la cele veșnice. Puteam să mai aștept un an să o evoc, să o readuc în memoria celor care au cunoscut-o, după 40 de ani, dar cum eu nu fac mai niciodată „ce trebuie”, și pentu că mă gândesc cu mare drag la ea, voi scrie acum.
Muma se născuse în 8 aprilie 1896 în Gorj, Mușetești, Stăncești. A fost fiica Ilenei și a lui Pătru Cherciu. Am reținut foarte bine numele părinților ei pentru că mie-mi dicta pomelnicele pe care le duceam la Sâmbetele morților. Apoi știu bine că a avut un frate, Nicolae (care s-a întors dintr-un război, mai mult ca sigur primul război mondial, bolnav de ciumă, pe care l-au izolat, să nu se îmbolnăvească și ei, în casa lor, aflată la granița satelor Drăgoești și Larga, la poalele dealului Gârjavu sau Gârjabu, că nu știu cum e corect. Nicolae, cu voia lui Dumnezeu, hrănit cu mult usturoi și mâncare, cu siguranță, puțină, că nu aveau suficientă, niciodată, printr-un miracol, s-a vindecat) și o soră Victoara (a murit tânără și muma i-a crescut, o perioadă, pe cei trei copii ai ei).
Muma nu a mers nicio zi la școală. Erau și săraci, nu doar ei, familia lor, toată lumea o ducea destul de greu, în zona noastră, opincile fiind, încălțămintea lor principală, dacă le aveau și pe astea, dar eu cred că nu a mers la școală, pentru că se credea că fetele nu au nevoie de școală. Totuși, muma a învățat să citească, de la copiii care dimineața mergeau la școală, iar după amiaza păzeau împreună animalele: vacile și oile. De la tovarășii de joacă și de pază, ea a învățat, să citească. Am fost surprinsă, totuși, să aud multe vorbe de duh, multe pilde, de la ea.
Cred că, mi-a povestit că s-a căsătorit la 21 de ani. Cam târziu, dacă mă gândesc, la vârsta de 14 ani, la care a fost căsătorită mama Ruxandra, cealaltă bunică a mea. Soțul ei a fost Dumitru DOGARU, fiul lui Nistor și al Mariei, pe care„ i-am cunoscut” tot de pe vremea când scriam pomelnicele.
Casa noastră fiind amplasată la poalele munților, a fost o ocazie ca Dumitru să devină, la un anumit moment, brigadier silvic. Cred că a fost o meserie bună pentru un cap de familie numeroasă: 7 copii, 5 fete și 2 băieți, ei doi, părinții mumei și cei 3 copii ai Victoarei, o anumită perioadă, fără să pot să precizez exact ce vârste aveau, când au rămas fără mamă și cât timp au rămas să-I îngrijească ei.
Tatăl meu a fost ultimul lor copil, al șaptelea. De fapt dacă stau bine să mă gândesc, cred, că-mi spunea că a născut 10 copii, dar doar 7, dintre ei, au trăit. Muma mi-a povestit că n-a mai dorit să-l nască pe tatăl meu. Împlinise 40 de ani și avea, deja, 5 fete și un băiat, se săturase de copii, de nașteri, dar n-a avut soluție și succes și pe deasupra nici soțul ei n-a susținut-o. Adică a vrut copilul. Am mai povestit că la nașterea tatălui meu, a născut prima dată un băiat frumos alb ca laptele, dar mort. Muma a răsuflat ușurată. Scăpase! Dar la scurt timp a apărut și tatăl meu, negru, urât și viu. Sunt vorbele ei. N-a rămas așa. Tatăl meu a fost un om fermecător. Muma a rămas văduvă, nu mai știu exact, că nu sunt bună la matematică, nici la aritmetică, dar cred că la vârsta de 58 de ani, iar tatăl meu a rămas orfan la 17 ani. Greu, foarte greu le-a fost amândurora. Ea, neștiutoare de carte, fără niciun venit, ceilalți copii ai ei, fiecare pe la casele lor, iar el, tatăl meu, încă un copil, care a trebuit să se maturizeze brusc și să aibă grijă de ea și de bătrânețile ei. A trebuit să -și lase jucăriile pe care și le încropea singur, să predea pușca de vânătoare a tatălui și primul lui serviciu a fost la lemne, la pădure, unde era să-ți piardă viața într-un accident de muncă. Copil fiind, s-a urcat, în joacă, pe un buștean care mergea pe un scoc de apă. Mergea o dată cu el, ca pe un tobogan, în mare viteză, doar că n-a știut că din spate venea un alt buștean, care i-a mărit viteza de deplasare, l-a aruncat în apă, sub buștean, l-a rănit, dar, până la urmă, a scăpat cu viață și așa am apărut eu, povestitoarea, cu o memorie la fel de bună ca a lui.
Când m-am născut eu, muma avea aproape 70 de ani. În total a avut 11 nepoți, 6 nepoate și 5 nepoți, eu fiind cea de-a opta dintre cei unsprezece și doar 16 strănepoți, dintre care 6 strănepoate (număr egal cu cel al nepoatelor) și 10 strănepoți (număr dublu față de cel al nepoților), mai mult de jumătate dintre ei născuți după ce ea nu a mai fost. Curios mi se pare faptul că deși ea a avut 7 copii, urmașii nu au mai făcut la fel. Primele 4 fete: Domnica, Maria, Verginica și Ioana au avut, fiecare, câte un singur copil, următoarea fată, Lina a avut 2 copii, Ionel 3 copii și ultimul, Gheorghiță ne-a avut pe noi două, pe soră-mea și pe mine.
Nu știu cum a fost până să mă nasc eu, dar de când am conștientizat una – alta, ce e cu viața asta, știu sigur că eram preferata ei.
N-avea o relație prea cordială cu mama mea, relația soacră – noră funcționează în prea puține cazuri, deci nu spun ceva nou. Mama mea fiind o fire extreme de blajină, de pacifistă a făcut în așa fel încât între ele să nu existe conflicte deschise, dar nemulțumiri, știu că, au mai fost. Motivul care a ajuns la urechile mele a fost acela că muma nu s-a îngrijit niciodată de noi. Maică-mea ținea toată casa, gospodăria și avea destul de muncă și la câmp, la vie, pe loc. Ar fi dorit ca, din când în când, ca ea să poată face toate sarcinile, deloc puține, pe noi să ne lase în grija ei, doar să ne supravegheze, restul făcea tot maică-mea, dar muma nu voia să se mai încarce cu această responsabilitate și o refuza din start.
Fie că mi s-a povestit asta, fie că am observant eu când am mai crescut, cert e că, niciodată, nu am socotit că trebuie să o pedepsesc eu pe muma pentru asta, cum am mai observant în alte familii, să o pedepsesc ca sa-mi răzbun mama.
O pedeapsă corporală tot i-am aplicat într-o zi, dar nu că ar fi necăjit-o, cumva, pe mami, ci tocmai pe mine. Fiind mai în vârstă de când m-am născut eu, pe muma o am mereu în minte foarte gros îmbrăcată, tot timpul, chiar și vara. Pe cap avea, cel puțin, 2-3 basmale și pe deasupra o broboadă. Vara, una mai subțire, mătăsoasă cu ciucuri, iar în restul anotimpurilor una groasă de lâniță, dacă înțelegeți termenul. În jos, o cămașă groasă de bumbac, uneori lungă, cu poale, o vestă, 2-3 bluze, flanele, cel puțin unul de lână și pieptar. Fuste lungi și largi, precum și ciorapi de bumbac și de lână, până la genunchi. Deci blindată, în toată regula. Deși tot tompul era îmbrăcată foarte gros, iarna, locul ei era, mai mereu, pe un scaun așezat între pat și soba încinsă. Tot timpul stătea acolo pentru că mereu suferea de frig. Întâmplarea pe care vreau să o povestesc s-a petrecut pe la 7-8 ani ai mei, deci muma trecuse de 75 de ani, cu siguranță. Aveam o sobă cu plită, cu niște cercuri concentrice și în mijloc tuturiga, nu șiu dacă înțelegeți despre ce vorbesc. Cine știe prin ce împrejurare, descoperisem focul, care mă fascina, fără să conștientizez pericolul. Am luat un vătrai și am început să mestec pe deasupra plitei, în foc. Mi se părea distractiv. Muma stand, evident, lângă sobă, m-a văzut ce fac și mi-a spus, cum îmi spunea de mai multe ori „să stau mereu”, adică să mă potolesc, să nu mă mai joc cu focul, fiindcă exista riscul să mă ard. Eu, nu numai că „nu am stat mereu”, dar fiindcă a reușit „să mă enerveze” că nu mă lăsa să fac ce vreau, am scos vătraiul încins și I l-am pus prin surprindere pe picioare. Nu mai știu dacă I s-au aprins hainele, v-am zis cât de gros era îmbrăcată, dar am păstrat în minte țipătul ei ascuțit de durere, și mai târziu pielea arsă, coaptă.
Cu mintea de acum îl consider un gest oribil, nebunesc, de care mi-a părut tare rău, imediat când mi-am dat seama ce-am făcut, dar era mult prea târziu. Totuși, nimeni nu mi-a făcut nimic, nu m-au pedepsit în nici-un fel, nici muma, nici părinții. M-au certat, dar, doar atât. Și eu, nu am învățat nimic din gestul lor, să aplic și eu la rândul meu…
Mai am în minte un alt incident, dintre noi două, pe care l-am mai povestit, dar îl mai spun odată, chiar dacă mă face să mă rușinez. Nu-mi mai amintesc de ce ne-am certat, sigur a încercat tot să mă oprească să fac ceva, era tare fricoasă, de necunoscut, de pași greșiți, să nu ni se întâmple ceva, nouă și alor nostri. Mi-a transmis și mie toate fricile ei. De o parte m-am vindecat, pe altele le car în continuare după mine. Revenind, atunci muma a încercat să mă facă să „stau mereu”. Cred că de data asta era vorba de apă și de fântână. Poate a și reușit să mă oprească, pentru că știu că la sfârșit am înjurat-o, după care mi-a părut foarte rău. Vorbele însă zburaseră, nu le mai puteam lua înapoi. Cum eu de când o știam, ea-mi tot spunea că „moare”, am găsit „rezolvarea”, m-am gândit că poate se împiedică, o să cadă și o să moară, până se întorc părinții și nu mă mai spune că o înjurasem. Deși nu mă băteau, totuși, îmi era frică și rușine, când știam că greșesc. Până la urmă, muma nu s-a împiedicat deloc, ai mei au venit, dar ea nu le-a spus ce făcusem. Poate a uitat, poate nu, dar pe mine m-a marcat și această întâmplare și am tinut-o minte perfect.
Când am mai crescut am început să o îndrăgesc foarte tare și sentimentul era reciproc. O ajutam cu baia, țineam posturile în același timp cu ea, doar noi două, stăteam lângă ea când se simțea rău, îi aduceam medicamente când am plecat la liceu, să-I aline suferințele, atât cât mă pricepeam și eu.
Se ținea după mine, mereu, să-mi arate hainele în care să o îmbrăcăm, când va muri și avea o lumânare legată la o chită de busuioc cu un fir roșu, pe care o ținea legată într-un cui, lângă icoană, deasupra capului, din teama de a nu muri fără lumânare. A mai trăit mulți ani de când mi-a zis asta, dar mie îmi stârnea mereu râuri de lacrimi pe care încercam să mi le ascund, ca să nu o mâhnesc, dar nu prea reușeam…
Muma nu era doar foarte fricoasă și friguroasă. Mereu îmi amintea că nu vede și nu aude bine. Îmi vin în minte două întâmplări haioase legate de cele două simțuri. Au venit într-o zi, la noi, prietenele noastre de joacă. De data asta îl aveau și pe verișorul lor orășean, în vârstă de 4-5 ani. Era drăgălaș foc și muma a venit și ea să-l vadă și să-l admire. Sigur că fiind bătrână, n-a fost decât un pas ca băiatul să i se adreseze cu „babo”. Noi, fetele, am început să râdem când l-am auzit cum i-a zis. Ea nu a auzit, nu l-a înțeles ce-a spus și l-a pus să repete. Copilul, crezând că-l ceartă, văzându-ne și pe noi că râdeam ,i-a spus:
- Zisei Babo, dar greșii…
Nu s-a supărat deloc că a strigat-o „babă”, a râs la una cu noi, ba a și povestit tuturor să se amuze și alții.
Altădată, ne-a chemat la masă, unde aveam ouă fierte. Eu, și acum, mușc dintr-un ou fiert de peste 10 ori, dar când eram mica, mușcam, pe puțin, de 20 de ori. Băiatul, același băiat, a luat oul și l-a mâncat dintr-o îngițitură. Până să ne mai pună ea altceva pe masă, el îl și înghițise, fără să bage nimeni de seamă. Noi celelalte, probabil nici nu apucasem să-l începem pe al nostru. Mirată muma, știind că nici nu vede bine, căuta oul pe jos, să nu-l fi scăpat. Am râs și atunci când ne povestea cum căuta ea oul… pierdut.
Tot când mai crescusem, am fost un fel de confidentă ei, dacă socotesc că mi-a povestit o întâmplare, pe care nu a avut curaj să o mai povestească nimănui. Ea femeia neștiutoare de carte, care a rămas bună parte din viața ei încălțată în opinci, a ajuns într-o zi într-un parc, într-un oraș, nu singură, ci cu mai mulți cunoscuți. Nu știu ce s-a întâmplat, dar la un moment dat grupul s-a spart, s-a risipit și ea a rămas doar cu doi dintre cunoscuți, soți și soție, un fel de rudă prin alianță cu ea. Ei doi mult mai tineri ca muma, mai orășenizați, cu o țărancă, adusă pentru prima dată la oraș, speriată de tot și de toate. Posibil că din cauza temerilor ei să i se fi părut că cei doi au abandonat-o și au fugit de ea. Speriată că nu mai reușește singură să găsească grupul sau cineva din grup să o găsească pe ea, a luat-o de una singură înt-o direcție unde s-a gândit că ar da de vreun cunoscut, dar într-un stufăriș a dat peste doi necunoscuți, aflați într-o poziție, în care n-ar fi dorit sa-I vadă nimeni. Și mai speriată și mai oripilată s-a întors și –a fugit în direcții opuse până s-a întâlnit cu ceilalți. Nu a avut curaj să povestească întâmplarea nimănui, niciodată până la mine.
Am iubit-o mult și am suferit enorm la dispariția ei, în 29 mai 1982, la vîrsta de 86 de ani.
Dumnezeu să o aibă în paza sa!
30.05.2021
