Oamenii mari să creadă în visele copiilor!

Miriam Aribăşoiu este o fetiţă frumoasă şi delicată.

Părinţii ei – Violeta şi Vasile Aribăşoiu – şi-au dorit-o şi au înconjurat-o cu multă dragoste, aşa cum ar merita să primească fiecare copil adus pe lume.

Dacă o asculţi şi-o urmăreşti, constaţi că fragilitatea dispare şi face loc unei determinări şi unei hotărâri,  pe care nu ai bănui-o la prima vedere.
 

Miriam face parte din lotul de gimnastică junioare 3 de la Deva. Dacă o întrebi ce-şi doreşte pentru viitor, răspunde doar că-şi doreşte să poată muncii mai mult. Fiindcă a luat singură viaţa în piept, de la o vârstă foarte mică, este, ca preocupări şi idealuri, mult deasupra copiilor de aceeaşi vârstă. Povestea ei, chiar dacă este abia la început de drum, poate fi o lecţie de viaţă pentru copiii şi, de ce nu, părinţii care-şi vor face vreme să o descopere.

– Te rog să-mi faci o scurtă prezentare a ta.
– Mă numesc Miriam Aribăşoiu. Am 11 ani, sunt în clasa  a V-a şi fac de 6 ani gimnastică la Clubul Sportiv Şcolar ,,Cetate” Deva.

– Cum ai ajuns la Deva?

– Mi-am dorit să fac gimnastică de când eram mai mică. Cred că dorinţa mea a fost mai evidentă, după ce am urmărit la televizor Olimpiada de la Atena din 2004. Părinţii mi-au înţeles chemarea şi m-au dus la o preselecţie la Clubul Sportiv Şcolar ,,Cetate” Deva.

– Cum, direct la Deva? 
– Într-un fel da, direct la Deva. În iarna lui 2004, părinţii m-au dus mai întâi la Palatul Copiilor, la dansuri, aici în Târgu Jiu, la Doamna Guţu. Mergeam o dată pe săptămână, în timpul grădiniţei. Aici eu, ca orice începătoare, am fost aşezată în rândul doi, fiindcă aşa se proceda cu toţi cei care eram nou veniţi. De la a treia oră am început să vorbesc cu mami, că vreau şi eu să fiu în rândul întâi, deoarece ştiu să fac exact ce făceau şi fetiţele din primul rând, care mergeau de mai multă vreme la dansuri. Mami mi-a replicat că nu are cum să-i spună doamnei profesor, să mă treacă în primul rând, dar într-o zi, într-o pauză i-a spus. Doamna Guţu mi-a explicat că trebuie să am răbdare, că va veni şi vremea să stau în primul rând, dar mie nu-mi convenea aşteptarea asta. A urmat apoi vacanţa de vară cu Olimpiada de la Atena, când nu mi-am dezlipit ochii de la televizor, când era gimnastică. Atunci când evolua Cătălina Ponor, le-am explicat părinţilor, că eu aşa vreau să fiu, nu să stau în rândul doi sau să fiu undeva la grămadă. Tati a fost atunci cu ideea să dea un telefon la Deva, cu o oarecare strângere de inimă, deoarece eu, mică fiind, eram bolnăvicioasă şi ataşată de părinţi şi nu m-ar fi vrut departe de ei. Mami a dat telefon la Deva şi aşa am ajuns la preselecţia de pe 5 septembrie 2004. La preselecţie, printre altele, au văzut că am multă mobilitate şi sunt bine proporţionată pentru gimnastică şi am fost selecţionată cu uşurinţă.  Împlineam 6 ani peste câteva zile şi mi s-a propus să rămân şi să merg în clasa I, dar părinţii nu au fost de acord, deoarece se temeau că sunt prea multe pentru mine: şcoală, gimnastica, singură, … să nu mă răzgândesc, şi să ratez şi startul în clasa I. Am rămas la Deva, dar am început cu grupa pregătitoare de grădiniţă.

– Cum te-ai adaptat aici, aveai doar 6 ani, plecai din familie şi pe lângă  programul riguros şi încărcat trebuia să te descurci de pe acum singură?
– Când eram mică, deşi mai aveam o prietenă de vârsta mea, aveam credinţa că pe lumea asta sunt singura fetiţă. Când am mers la Deva şi am văzut atâţia copiii m-am luminat. Apoi am crezut că, odată primită în lotul de la Deva, părinţii se vor muta şi ei în acest oraş. Când am văzut că această dorinţă a mea nu se poate realiza, părinţilor fiindu-le imposibil să se stabilească aici, a fost un şoc pentru mine.
Asta a fost la început, dar m-am adaptat repede. Mai greu le-a fost părinţilor fără mine. Am început grădiniţa pe 15 septembrie 2004. Deşi trebuiau să vină după două săptămâni, fiindcă urma ziua mea de naştere, peste 4 zile au venit la mine cu o păpuşă mare. Antrenorii le-au spus părinţilor că nu trebuia să vină, decât peste două săptămâni, deoarece voi începe să plâng, dar eu nu am plâns niciodată.
La grădiniţă şi în clasa I, mami mă lua acasă sâmbăta şi duminica, dar din clasa a a II-a am fost selecţionată într-o grupă de performanţă şi am început să merg şi sâmbăta la antrenament şi atunci nu am mai putut merge acasă, dar veneau părinţii la mine în fiecare weekend.
De doi ani de când am început concursurile le-a fost impus părinţilor, să nu mai vină săptămânal. Este mai bine aşa, fiindcă venirea lor îmi perturba într-un fel programul. Trebuia să ieşim în oraş duminica, dar eu luni am şcoală şi trebuie să-mi fac lecţiile, să-mi pregătesc ghiozdanul şi nu am timp.

– Cum arată o zi obişnuită a ta?
– Avem zilnic două antrenamente, în total 5 ore, câteodată 6 ore, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi uneori joi, când avem un singur antrenament, iar duminica suntem libere. Cu o lună înainte de concursuri avem un antrenament şi duminica. Pe ore, o zi normală arată astfel:
– trezirea la 6,30;
– până la 7,00 mă spăl şi mă îmbrac;
– între 7,00-7,30 masa de dimineaţă;
– între 7,30 -8,00 mă întorc în cămin şi mă pregătesc pentru antrenament;
– primul antrenament este de la 8,00 la 10,00, iar uneori la 7,30 la 10,00;
– de la 10,00 la 14,00 avem şcoală;
– între 14,00 – 14,30 avem  masa de prânz;
– de la masă mergem direct la al doilea antrenament până la 17.30;
– la 17,30 merg în cămin şi-mi fac temele până la orele 19,00;
– la 19,15 merg la masa de seară;
– apoi din nou în cămin, ca să mă odihnesc pentru a doua zi.
În cadrul antrenamentelor începem cu încălzirea, care durează aproximativ o jumătate de oră. Apoi  exista o ordine a aparatelor, care se păstrează şi în concursuri: sol, sărituri, paralele, bârnă şi se păstrează ordinea lor şi la antrenament. Dimineaţa avem 2 aparate, iar după amiaza 3 aparate, pregătire fizică şi mobilitate. Există exerciţii la care folosim contragreutăţi, pe care le ridicăm, apoi frânghiile, pe care trebuie să urcăm şi să coborâm fără să ne ajutăm de picioare, tracţiuni la bară, genoflexiuni, flotări, pasteuri…

 Ce sunt acelea pasteuri?
– Te aşezi pe sol cu picioarele depărtate în formă de „V”, pui mâinile, în faţă, între picioare şi îţi ridici corpul până ajungi cu el, cu picioarele lipite, la verticală; revi la sol cu picioarele din nou depărtate, dar nu atingi solul, eşti tot în spijin pe mâini şi reiei mişcarea. Se face acest lucru, în serii, de 5 ori, de 10 ori, de 15 ori, …, dacă ai atins solul o iei de la capăt.

– Care e partea cea mai grea  a antrenamentului?
– Cea mai grea parte din gimnastică mi se pare pregătirea fizică, dar mă descurc bine şi aici. Testele de pregătire le trec cu bine şi foarte bine. Dacă la început, la grădiniţă, antrenorii îmi spuneau că am în braţe forţă nativă zero, acum reuşesc 15 … 20 de tracţiuni.

– Câte fetiţe staţi într-o cameră?
– Sunt camere de câte 10 paturi, dar la noi suntem doar 8, toate cele care facem parte din această grupă de performanţă.

– Şi din ce zone sunteţi?
– Cam din toată ţara: Gorj, Alba-Iulia, Deva, Petroşani, Cluj.

– Care sunt relaţiile dintre voi?
– Suntem prietene, ne ajutăm între noi.

– Iar ierarhia cum e în această grupă de performanţă?
– Toate suntem bune, dar nu la toate aparatele. Unele suntem mai bune la bârnă, altele la sol, altele la paralele.

– În ce grupa valorică eşti în acest moment?
– Acum sunt la junioare 3 care se întinde pe o perioadă de 2 ani. Eu sunt în primul an. Apoi vor urma junioare 2 şi junioare 1. Înainte am fost la junioare 4.
La începutul acestui an, se formează lotul de junioare pentru speranţe din care fac parte mai multe fetiţe care vor primi burse de la Comitetul Olimpic Român. Am reuşit să fiu aleasă şi eu în acest lot.

– Ce premii ai obţinut la junioare 4?
– Cel  mai important concurs la nivel de junioare 4, din care eu am făcut parte până în anul 2008 este ,,Mica gimnastă”, care e un concurs naţional şi la care am obţinut locul 8 la individual compus, aur la bârnă şi argint cu echipa.
De asemenea, la Concursul internaţional, la Deva, intitulat DCMT (Dunăre-Criş-Mureş-Tisa), proiect al fostei gimnaste Gina Gogean, am obţinut argint la bârnă, fiind întrecută de o sportivă din Croaţia.

– Care au fost concursurile, de când ai intrat la junioare 3 şi premiile obţinute?
– Primul concurs din 2009 a fost Campionatul Şcolar de la Buzău, unde am ocupat bronz cu echipa. După aceea a urmat Campionatul Naţional de la Bacău, unde nu am urcat pe podium, dar am obţinut calificarea pentru cel mai important concurs al anului, Campionatul Naţional Individual de junioare 3, de la Focşani. La acest concurs au participat 36 de fetiţe, din care 20 de fetiţe erau mai mari ca mine cu un an, aşa că mie nu mi se dădea nici o şansă, eu concurând şi cu fetiţe care erau în anul II la junioare 3, dar am obţinut locul 18 din 36 şi calificarea în finală pe aparate, la bârnă, de a doua zi. În finala la bârnă m-am clasat pe locul IV din cauza unei ratări, fiind la doar o zecime de locul III.

– Ai un aparat preferat? 
– Îmi plac toate aparatele, dar la bârnă şi la paralele mă descurc cel mai bine. Ca să mă descurc şi la celelalte aparate, mai am nevoie de 2-3 kilograme, ca să am amplitudine la sărituri. Compensez, la sol, prin graţia pe care am deprins-o la orele de coregrafie, pe care le-am făcut la grădiniţă, când, nemulţumită fiind, că aveam doar 2 ore de antrenament zilnic, antrenoarea de bârnă m-a pus să mă antrenez cu o clasă mai mare decât mine şi să fac coregrafie.

– Cui datorezi ascensiunea ta până în acest moment?
– În primul rând bunului Dumnezeu, părinţilor mei, antrenorilor mei Sorin Tolteanu, Alexandru Militaru, Elena Slabu, Ulpia Barbu, Mirela Dicu şi Gheorghe Cosma, sponsorului meu, domnul Viorel David de la firma Artego. Vreau să mai adaug pe domnul doctor Ayman Al Madani, medic stomatolog, care mă cunoaşte de la 5 ani şi s-a oferit să-mi acorde asistenţa medicală gratuită până la vârsta de 18 ani şi de asemenea pe doamna doctor Lucica Fraţilă, medic de familie, care mă ştie înainte de a mă naşte şi-mi urmăreşte tot timpul sănătatea.

– Ce model ai dintre gimnastele consacrate?
– Nadia Comăneci. În decembrie 2008, am fost desemnată să particip la emisiunea ,,O dată în viaţă” de la TVR 1, unde am avut privilegiul şi bucuria, să o cunosc pe multipla campioană olimpică Nadia Comăneci, care este modelul meu în viaţă.

– Mă bucur că te-am cunoscut. Îţi mulţumesc că ţi-ai făcut timp să stăm de vorbă. Îţi felicit părinţi că te-au sprijinit şi ţi-au dat voie să-ţi urmezi chemarea, grija şi dragostea lor pentru tine sigur va fii răsplătită. Te rog să adresezi un gând copiilor şi  oamenilor mari care vor citi interviul nostru.

– Copiii să facă ce simt, iar oamenii mari să creadă în visele copiilor!

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.