Am facut bine alegand cu sufletul!

Ascultătoare fiind de Naţional FM, a fost foarte simplu să-mi atragă atenţia reclama emisiunii ’’PARTEA BUNĂ’’ cu Mirela Retegan şi să-mi doresc foarte mult să o ascult.

 Difuzându-se pe un segment orar (marţi, miercuri şi joi la orele 15-17 ) la care eu nu aveam acces a fost ceva mai complicat până să reuşesc să o ascult.

Între timp am început să caut date despre Mirela Retegan  şi aşa am aflat:

·        că este omul de radio cu cei mai frumoşi ascultători;

·         că este fata de la radio care desenează, care zugrăveşte zâmbete;

·        că este proprietarul celei mai mari Companii de Evenimente pentru Copiii din România – „Gaşca Zurli’’;

·        că este promotorul campaniei „Desenează zâmbete”;

·        că este iubită, apreciată, admirată şi că are o poveste de viaţă fascinantă pe care vă invit să o savuraţi.

– Vreau să pornim discuţia noastră cu partea bună a venirii tale pe lume.

– Sunt născută în Dej în 24 iulie 1970. Îmi place să glumesc că am venit cu viitura pe Someş, că am rămas după inundaţii…

– Înţeleg că intrarea ta oarecum furtunoasă în viaţă prevestea că vei fi ’’Femeia Ocean, tăcută în adânc, nebună la mal’’. Povesteşte-mi te rog despre părinţi şi ce a însemnat apariţia ta în viaţa lor, şi despre momentul în care au conştientizat ce le-a lăsat Someşul.

– Părinţii mei erau foarte tineri când m-am născut. Mama avea 20 şi tata 22 de ani. Eu sunt primul lor copil, iar după un an jumătate a apărut şi sora mea. Părinţii mei erau oameni simpli, dar foarte frumoşi. Mama este şi azi o femeie foarte veselă, harnică şi determinată. Tata a fost un artist, preocupat permanent de oameni şi de relaţiile interumane.

– Când erai  mică, visai să te faci preoteasă?

– Nuuu. Preoteasă era o soluţie de criză a bunicii mele. Eu dintotdeauna am visat să mă fac educatoare sau învăţătoare, să am pieptul plin de mărţişoare de 1 martie şi de 8 martie şi să primesc foarte multe flori de la cei mici. Am şi încercat să-mi împlinesc visul, mai exact am dat admiterea la Liceul Pedagogic, dar, fiindcă eram slabă la matematică, nu am intrat şi atunci m-am orientat spre filologie. Am urmat Liceul Ady Şincai de la Cluj, profilul filologie-istorie.

– Ai avut un model, ai iubit o educatoare sau învăţătoare care te-a determinat să-ţi doreşti să devii asemenea lor?

– Am iubit dintotdeauna copiii! Dacă erau 3 copii în jurul meu, cu siguranţă îi adunam, îi organizam, făceam un concurs sau inventam un joc, le dădeam ceva de lucru. Şi astăzi dacă opresc maşina în intersecţie la semafor şi lângă mine, în cealată maşină e un copil, până se schimbă semaforul, sigur îl fac să râdă.

– În fotografiile din Africa am văzut că i-ai fascinat chiar şi pe copiii de acolo.

– Da, cred că am un magnetism aparte şi chiar cred că povestea cu copiii e misiunea mea. Poate pare pretenţios, dar simt că eu pentru asta sunt făcută. O fac cu foarte mare uşurinţă, mi-e mult mai uşor să lucrez cu copiii decât să fac orice altceva.

– Să reluăm  povestea după absolvirea liceului.

– La 19 ani am plecat la Satu Mare, unde am rămas pentru 15 ani.

– La Satu Mare ai plecat după bărbatul vieţii tale!

– După cel care credeam că este bărbatul vieţii mele.

– Deşi acum ştiu povestea ta, pentru mine rămâne un mister faptul că la 19 ani, fiind încă un copil, ţi-ai descoperit spiritul, ţi-ai descoperit calităţile de antreprenor, de întreprinzător.

– Era imediat după 1990. Se făceau bani din orice!  Important era să faci ceva şi să nu stai. Satu Mare fiind foarte aproape de frontiera cu Ungaria, nu mi-a fost greu să descopăr micul trafic la unguri. Cumpăram mohair ieftin de la unguri şi făceam căciuliţe, împreună cu ’’angajatele’’ de la mine de pe scară, femei care nu aveau serviciu şi care tricotau la una cu mine. Căciuliţele le vindeam tot la unguri. Din profitul obţinut, mi-am cumpărat o maşină de tricotat manuală, micuţă, cu care am pornit o mică industrie. Eu ştiam să fac asta de mică. Mama mea a condus o secţie de tricotaje şi avea propria ei maşină de tricotat, iar eu la 14 ani ştiam să lucrez la maşina asta şi aşa aveam întotdeauna banii mei.

– Cum, la 14 ani?

– Da, pentru că maică-mea îmi dădea de lucru şi mă plătea. Mi-am dezvoltat spiritul ăsta antreprenorial şi azi am ditai firma, în adevăratul sens al cuvântului. E o lecţie pe care aş vrea să o înveţe şi copilul meu.

– N-aş vrea totuşi să sărim peste atâtea etape frumoase din viaţa ta.

– În momentul ăsta nu e foarte important parcursul cronologic. Îmi dau seama că am făcut bine alegând cu sufletul. Când a trebuit să fac o alegere, n-am luat niciodată în calcul riscurile, pericolul, ce las în urmă. Am ales pur şi simplu în funcţie de ce am simţit. Au fost două mari decizii pe care le-am luat în viaţă, care au însemnat schimbarea completă a priorităţilor mele. Prima a fost când am ajuns la Satu Mare pentru că sufletul mi-a dictat; a fost cel mai important moment de cotitură din viaţa mea. Odată ajunsă la Satu Mare, nici măcar nu mai e importantă povestea cu bărbatul cu care am ajuns acolo. Povestea aceea a fost doar un mijloc pentru ce avea să vină mai târziu. Viaţa mea s-a schimbat complet din momentul ăla. Satu Mare este oraşul în care mi-am descoperit vocaţia de jurnalist, e oraşul în care mi-am descoperit abilitatea de a lucra cu copiii în spatiul public. Acolo am descoperit că pot să fac asta pe o scenă sau la televizor. Acolo am avut primele emisiuni de radio pentru copii, primele emisiuni TV şi primele show-uri pentru copii.

– Stop, stop joc! Să nu trecem atât de repede peste experienţa ta din Media. Când, cum, unde radio?

– De radio am fost pasionată toată copilăria, fără să-mi treacă prin cap o secundă că ar fi posibil, că voi ajunge să lucrez sau că voi intra într-un radio vreodată. Ascultam tot ce se difuza la radio de la teatru radiofonic pentru copii până la teatru radiofonic pentru adulţi. Ma trezeam la 5 dimineaţa şi învăţam pentru examene cu emisiunile lui Paul Grigoriu în fundal. Iubeam emisiunile Ancăi Florea.

Eu în radio am ajuns întâmplător! Lucram deja în televiziunea locală. La un anumit moment, televiziunea la care lucram a deschis un post de radio şi mi s-a propus să fac o emisiune. Prima mea emisiune de radio s-a numit Matrimoniale. A fost o emisiune pe care o făceam seara.

– Cum ai ales să faci emisiunea Matrimoniale?

– Divorţasem şi eram singură, într-o perioada în care nu reuşeam să întâlnesc pe nimeni interesant. Mi-am dat seama că oamenii au o problemă în a întâlni alţi oameni, că nu sunt locuri în care să se întâlnească oamenii între ei, că e foarte greu să se cunoască  între ei, că nu te duci în cluburi să agăţi, că e foarte greu să te descopere cineva şi atunci am încercat aceasta propunere de emisiune, care a mers cu succes un an şi jumătate.

– Succesul emisiunii a constat şi în faptul că oamenii îşi găseau jumătatea în emisiunea ta?

– Daaa, am avut mii de scrisori pe parcursul perioadei în care s-a desfăşurat emisiunea. Am fost şi la nunţi. O întâmplare amuzantă s-a petrecut după mulţi ani când m-am întâlnit în lift cu un domn care, recunoscându-mi vocea, m-a întrebat: Sunteţi Mirela Retegan? Zic:  Da. După care a continuat să mă apostrofeze: Pe dumneavoastră vă pomenesc eu de câte ori mă cert cu nevastă-mea, pe care am cunoscut-o la emisiunea dumneavoastră…

– Foarte frumos! Iartă-mă că te-am deturnat, că te-am întrerupt. Să revenim unde rămăsesem la întâmpările notabile de la Satu Mare.

– Tot acolo l-am cunoscut pe tatăl Mayei. Acolo, la 30 de ani a venit pe lume copilul meu – Maya – cea mai importantă realizare din viaţa mea. Am trăit o poveste foarte frumoasă cu multe împliniri, dar în acelaşi timp şi cu foarte multe frustrări, cu multe renunţări, de care mi-am dat seama mult mai târziu, dar acei 15 ani au fost un capitol foarte important din viaţa mea. A doua  mare schimbare, al doilea moment de cotitură din viaţa mea a  fost venirea la Bucureşti.

– Când a fost asta?

– La 33 de ani, exact în ziua în care i-am împlinit. Se spune că 33 e cifra christică, vârsta la care poţi să-ţi schimbi viaţa total, în bine sau în rău. Într-o atmosferă sumbră, pentru că luasem deja hotărârea să plec, am făcut ultima emisiune la Radio Transilvania şi am făcut şi ultima petrecere de ziua mea în Satu Mare, cu 250 de invitaţi. La 1 august 2003 am început activitatea la Naţional TV.

– Ce a însemnat venirea în Bucureşti şi cum te-ai adaptat?

– În plan personal, mutarea în Bucureşti a însemnat despărţirea de tatăl Mayei. În plan profesional, după doi ani de Naţional TV şi doi ani jumătate de Radio Itsy Bitsy a urmat descoperirea mea ca antreprenor. În 2006 am pus bazele Companiei de Evenimente pentu Copii – Zurli. Prietena mea Lidia Feher pe care o ştiam din Satu Mare se mutase în Bucureşti. Se pricepea foarte bine la managerierea unei afaceri şi ea a fost cea care m-a împins de la spate să-mi fac firma mea şi să nu mai lucrez mereu pentru alţii. I-am spus că mi-e frică să pornesc o afacere pe cont propriu, dar că dacă ea mă ajută şi mă susţine, eu pot să fac asta. Pe Lidia m-am bazat şi ea este în continuare partenera mea. În momentul ăsta pot spune că ea ştie compania mai bine decât mine, pentru că eu mă ocup mai mult de radio, de articolelele pe care le scriu în Revista Tango şi de emisiunea pe care o facem la TVR 1, sâmbăta – Dimineaţa Zurli, iar ea manageriază cealaltă parte de business, petrecerile de zile de naştere, spectacolele de teatru, evenimentele pe care le face Compania Zurli care are 40 de colaboratori şi cărora noi le dăm de lucru în fiecare lună.

– Bun, acum totul e strălucitor în Companie, dar cum a fost drumul până aici?

– Aşa cum ţi-am spus, am pornit doar împreună şi am crescut. La început, eu eram singurul animator de la Zurli, iar Lidia era omul de vânzări. E adevărat că n-am lucrat multă vreme singură, pentru că atunci când trebuie să-ţi iasă lucrurile, îţi ies. Într-o zi îi povesteam unei prietene în parc ce vreau să fac şi după puţin timp am primit un telefon de la o cunoştinţă de-a ei care era convinsă că eu am o afacere în toată regula şi m-a invitat să fac o petrecere de Crăciun pentru 600 de copii ai angajaţilor din firma ei. A fost primul meu mare eveniment la care m-am înhămat, deşi nu aveam nimic şi nu făcusem niciodată aşa ceva.

– Adevărat curaj!

– Aşa pare, numai că ştiam totuşi să fac evenimente, pentru că la Satu Mare am fost principalul organizator al evenimentelor primăriei. Câţiva ani la rând mă ocupasem de Zilele oraşului, un eveniment de trei zile cu zeci de mii de spectatori, cu fel şi fel de trupe. Deja aveam exerciţiu, ştiam cu ce se mănâncă.

– Ai avut succes cu acţiunea aceea de Crăciun?

– Da. A fost un succes şi am rămas prietenă şi cu doamna care m-a recomandat şi cu directorii de acolo.

– Astfel ai reuşit să deschizi multe inimi şi probabil multe uşi.

– E adevărat. După acel eveniment a fost mult mai simplu, dar n-a fost uşor. Am construit în continuare. Fiecare cărămidă a fost aşezată în locul potrivit, la momentul potrivit. N-a fost nimic făcut întâmplător. În momentul ăsta suntem cea mai importantă Companie de Evenimente  pentru Copii din Romania, pentru că toate lucrurile pe care noi le-am făcut, sunt testate, sunt verificate, sunt trecute prin filtrul nostru de mame. Şi eu şi Lidia suntem mame cu pretenţii, care vrem  produse de calitate pentru copiii noştri şi nimic din ceea ce vinde Zurli nu e un produs pe care eu nu l-aş oferi copilului meu. De alfel, Maya a fost primul meu client şi atunci e normal că am făcut pentru ea tot ceea ce era mai bun.

– Să ne îndreptăm acum atenţia şi spre Campania ,,Desenează Zâmbete” şi să-mi spui în câteva cuvinte ce presupune aceasta?

– Îmi doresc să facem pentru copiii internaţi în secţia de Oncologie un calendar de evenimente, astfel încât în fiecare zi acolo să se întâmple ceva frumos: un act artistic, o întâlnire specială cu un personaj, un spectacol de teatru. Zilnic, ei să se întâlnească cu cineva care să le ia mintea de la problemele pe care le au.

– Ai fost într-o astfel de secţie? Şi dacă răspunsul e da, nu ţi-a fost teamă?

– Am fost acolo de mai multe ori. Nu, nu mi-e teamă. Copiii sunt copii şi ei reacţionează pozitiv, pentru că lor le e mult mai uşor să intre în joaca noastră. E mai greu când dai ochii cu părinţii acestor copii. Cel mai greu mi-a fost de Crăciun când la sfârşitul evenimentului ar fi trebuit să le urez sărbători fericite. În momentul în care am văzut privirea unei mame care îmi spunea ceva de genul ,,Ok, eşti drăguţă, dar noi ştim ce trăim, ştim ce urmează’’, am simţit un  nod în gât şi abia am reuşit să-mi adun puterile să le urez să aibă răbdare şi curaj şi să nu renunţe la credinţă.

– Ce te-a determinat să porneşti şi această campanie?

– Fac acest proiect în memoria tatălui meu, care fiind în fază terminală în spitalul de la Cluj, m-a sunat de 1 iunie plângând să-mi spună că de toţi banii pe care-i avea la el s-a dus şi a cumpărat ciocolată pentu copiii din secţia de oncologie, că toată suferinţa lui e mult prea mică faţă de ce e în sufletul copiilor şi în special a părinţilor lor.

– Sunt fără cuvinte…

Vreau să mă agăţ, să mă salvez cu PARTEA BUNĂ.  Mi-ai făcut bucuria şi m-am simţit extrem de onorată să facem interviul în Studioul Naţional FM. Am fost fericită că m-ai admis pentru o emisiune în universal tău şi am fost încântată să constat că nu eşti iubită doar de cei mai frumoşi ascultători ai tăi, ci şi de colegii pe care i-am întâlnit pe culoarele Naţionalului. Formatul emisiunii fiind cu telefoane în direct, vorbind pe o temă aleasă, nu pare chiar foarte simplu de realizat. Cu toate astea şi tu şi ascultătorii care te sună sau îţi scriu fac emisiunea foarte interesantă. Inutil să-ţi spun că de când te-am descoperit sunt dependentă de emisiunea ta şi ca mine-s mulţi. Te rog să-mi povesteşti despre întâmplările speciale sau hazlii pe care ai ajuns să le trăieşti, despre prieteniile pe care le-ai legat în urma emisiunii ,,PARTEA BUNĂ’’.

– Au fost multe astfel de întâmplări, îţi povestesc doar câteva. Într-o zi m-a sunat în emisiune Alina din Petroşani, care mi-a spus: ’’Sunt însărcinată şi eşti a doua persoană, după tatăl copilului cu care vreau să împart bucuria asta.’’

– O cunoşteai pe Alina?

– Nu, n-o cunoşteam. După ce a născut m-a sunat şi am cunoscut-o abia în luna ianuarie când am mers la Petroşani şi i-am botezat copilul.

 – Ai botezat mulţi copii?

– Am botezat 5 fete.

– Să revenim la povestea cu ascultătorii.

– La Petroşani l-am cunoscut pe Lupu căruia i-am făcut cunoştiinţă cu Mariana Lumperdean şi acum ei sunt împreună. O întâmplare specială am trăit alături de domnul Costel din Turda.

– Domnul Costeluş, după telefoanele pe care ţi le dă în emisiune, îmi lasă senzaţia că sunteţi cunoaştinţe vechi.

– Nu, nu ne cunoşteam. Mă tot suna în direct în emisiune şi–mi spunea că e din Turda, că ar fi foarte fericit să mă cunoască personal şi pentru că nu a avut copii niciodată, dacă n-aş vrea să fiu eu ca şi copilul lui, că el aşa mă simte. I-am spus că sunt de acord şi că atunci când o să merg la Cluj, o să opresc în Turda. Cum urma să mă duc de Paşti la maică-mea, i-am spus să mă sune după emisiune, să-i spun numărul meu de telefon să-l noteze ca să stabilim cum ne întâlnim. Atunci mi-a spus în direct că el e nevăzător, deci nu poate să noteze telefonul meu. Mi s-au înmuiat genunchii când am auzit şi prima dată când am mers la Dej, am oprit în Turda la Kaufland, am umplut o sacoşă imensă cu de toate, am mers la el în cartier, într-un cartier mărginaş din Turda, într-un bloc de garsoniere foarte sărac unde locuieşte singur. Mă aştepta în faţa blocului, cu o cutie mare de bomboane de ciocolată pentru Maya. A fost pentru prima dată în viaţa mea când m-am simţit opulentă, când am simţit că maşina mea e prea mare, că hainele mele sunt ostentative. Se adunase tot cartierul să o vadă pe aia de la radio, din Bucureşti, care venise la orbul din blocul nu ştiu care. Şi pentru că mi-am dat seama că nu pot să-l las acolo cu sacoşa plină de lucruri, am urcat la el în casă, unde are doar un pat, un dulap, o masă şi un aparat de radio.

– Câţi ani are?

– Are 62 sau 63 de ani. A fost un moment cu totul special. Când am plecat de acolo m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: ’’să ştii că numai pe Iisus îl mai aştept cum te-am aşteptat pe tine!’’

-Emoţionant mesaj !

– Am plâns o oră după ce am plecat de la el. Am fost atât de impresionată, încât am plâns tot drumul. Cât de simplu poţi să faci o bucurie! De aceea sunt foarte atentă cu sufletul lui şi el cumva mă simte. A păstrat numărul meu de telefon şi în noaptea de Paşte mă sună să-mi spună Christos a înviat!  Nu pot să-i refuz asta, chiar dacă uneori pentru mine e obositor, uneori e prea mult. N-am nici un drept să-i iau asta, fiindcă pentru el e foarte important.

– Şi doamna Ecaterina?

– La fel! A venit special pentru mine la de la Lugoj la Bucureşti, unde nu mai fusese niciodată. Ne-am întâlnit şi ne-am cunoscut la Muzeul Satului unde eu aveam o întâlnire cu copiii. La finalul acţiunii când a venit să-şi rămas bun de la mine eu i-am spus să nu plece, că mi-am făcut program şi până la ora 3 voi fi cu dumneaei. Am urcat-o în maşină si i-am arătat Bucureştiul pe care nu-l mai văzuse până atunci.

După ce a ajuns la Lugoj, doamna Ecaterina mi-a scris nişte mesaje foarte frumoase şi într-unul dintre ele mi-a scris că ’’Doar Dumnezeu şi-a mai făcut timp pentru mine aşa cum ţi-ai făcut tu!’’

– Şi nu te-ai oprit aici. Când ai fost la Viena ai întâlnit-o din nou.

– Da. Am sunat-o când mi-a spus GPS-ul că mai sunt 30 km până la Lugoj şi ne-am întâlnit într-o benzinărie.

– Apropo de Viena, să nu uit să punctez că de când ascult emisiunea ta, ai fost plecată în Africa, în India, în Franţa, în Anglia şi acum în Austria. Eu înţeleg că tu ne povesteşti şi ne arăţi imagini ca să ne faci părtaşi la bucuria ta şi tocmai de aceea vreau să-i dăm o replică unui coleg al meu, care de fiecare dată când a auzit că pleci undeva a sărit ca ars  ’’Iar pleacă??? De unde are atâţia bani???’’

– În urmă cu 6 -7 ani, Narcisa Suciu, cu care eu eram prietenă foarte bună, mă tot bătea la cap să mergem împreună cu fetele la Viena să vada Palatul Schöenbrunn şi Praterul. Găsise ea o variantă să mergem cu trenul, ceva, o nebunie.  Eu i-am spus că nu am timp să mă duc nicăieri, pentru că am foarte multă treabă.

Am avut o revelaţie câteva zile mai târziu, când am surprins un accident în trafic. Mi-am dat seama că, dacă mâine intră unul cu maşina în mine, copilul meu o să-şi amintească de mine doar ’’Mamă, ce mult muncea mama!!!’’ sau ’’A construit mama două case, 7 palate, a avut 5 maşini, a schimbat termopanele de zece ori, a schimbat parchetul, gresia şi faianţa’’. În asta investise maică-mea toată viaţa. Casa noastră era într-un upgrade continuu. Cum apărea ceva nou în scară, gata, imediat trebuia să schimbe şi maică-mea. Uşa de la baie, gresia din bucătărie, faianţa de pe hol…

Atunci mi-am dat seama că eu nu vreau să fac asta, că eu vreau să investesc banii pe care îi fac doar în amintiri. După moartea tatălui meu de acum 3 ani mi-a fost foarte clar că plecăm singuri şi fără nimic. Nu mă mai agăţ de nimic ce înseamnă material. Încerc să fac lucrurile cu plăcere, să le las să mi se întâmple, să mă bucur de toate ocaziile pe care mi le oferă viaţa, iar excursiile pe care le fac de acolo vin, din dorinţa de a acumula amintiri frumoase pentru mine, copilul meu şi prietenii mei.

–  Întâlnirea cu tine o consider providenţială. Îţi mulţumesc că exişti şi că ţi-ai făcut timp să-mi spui povestea ta.

                                                                                                  Maria Băcescu

                                                                                                    07.07.2013

Comentarii

comentarii