Mircea Tudor – cel mai apreciat inventator român în străinătate!

La 1 august 1957, în comuna ilfoveană Afumaţi, în familia Ecaterinei şi a lui Petre Tudor vine pe lume Mircea Tudor.

Primii ani din viaţă nu sunt tocmai uşori.  Astfel, de voie de nevoie, Mircea Tudor îşi intuieşte şi-şi perfecţionează foarte devreme abilitatea de depanator care-i aduce notorietate în comunitate. În timpul liceului începe cu reparaţii electrocasnice, radiouri şi televizoare. Continuă după absolvire cu reparaţii de electromotoare de camioane şi se specializează în reparaţii de macarale importate fapt care-l face să devină o persoană cheie la primul loc de muncă. Râvna cu care s-a dedicat pasiunii sale este răsplătită până în prezent cu 16 brevete de invenţii.

Consacrarea deplină vine în 2009 când la Salonul de Invenţii şi Produse Noi de la Geneva obţine Marele Premiu cu Roboscan 1M – cel mai avansat sistem de scanare a containerelor şi camioanelor.

4 ani mai târziu, în 2013 reeditează performanţa la acelaşi Salon de Invenţii de la Geneva participând cu două invenţii şi ambele obţinând primele două premii care contează ca notorietate:

·   Roboscan Aeria – singurul scanner de avioane din lume cu care obţine Marele Premiu şi

·   SRS –un sistem revoluţionar dedicat securizării bancomatelor cu care obţine Premiul Internaţional al Presei.

Invenţia românească – Roboscan Aeria a stârnit un val uriaş de interes nu doar în rândul juriului, al vizitatorilor şi al celorlalţi expozanţi ci şi în rândurile participanţilor la Conferinţă Internatională despre terminale aeroportuare care au fost extrem de impresionaţi de nivelul tehnologic strategic şi operaţional al produsului românesc.

Dar cum încurcate-s căile Domnului şi cum nimeni nu e profet în ţara sa, în România Roboscan Aeria a participat la o competiţie naţională în 2012 şi s-a clasat pe locul 12 din 15 invenţii…

 Vă invit să-l cunoaştem pe Mircea Tudor şi povestea sa de succes!

  – Documentându-mă azi despre dumneavoastră, despre traseul Afumaţi –Geneva am avut o oarecare strângere de inimă la gândul că eu nu prea ştiu mai nimic nici despre Afumaţi şi nici despre Geneva…

– Am fost într-o dilemă asemănătoare când am citit cartea lui Păunescu ’’De la Bârca la Viena şi înapoi’’ pentru că ştiam unde e Viena, dar nu ştiam unde e Bârca.

-Vă place Păunescu?

– Da, mi-a plăcut!

– Şi nu vă mai place?

– Ba da, îmi place, pentru că până la urmă sunt valori perene, care rămân indiferent de parcursul social, sau politic.Valoarea intrinsecă rămâne şi nici măcar duşmanii lui n-o pot nega.

– Foarte frumos, îmi place ce aud!

– Am şi corespondat cu Păunescu acum 25 de ani.

– Revenim la Afumaţi.

–  Se găseşte la 16 km de buricul Bucureştiului, de Universitate, la ieşirea spre Urziceni, pe fostul drum spre Constanţa. Aici m-am născut şi am trăit, şapte suflete într-o casă,  până când am plecat la liceu la Bucureşti.

– Cine erau cele şapte suflete?

– Noi, cei trei copii, mai am o soră – Constanţa– şi un frate- Gheorghe, părinţii, bunicul din partea tatălui şi bunica din partea mamei.

–  Ce fac acum sora şi fratele dumneavoastră?

– Sora mea a lucrat cu mine pînă de curând când s-a pensionat, iar fratele meu este întreprinzător privat.

– Părinţii trăiesc, au apucat să vadă succesul dumneavoastră? 

– Da, trăiesc. Sunt tot la Afumaţi, în casa în care m-am născut şi am crescut. Se bucură cot la cot cu mine de tot ce am realizat şi sunt foarte mândri de mine, mai ales de câte ori apare ceva prin presă sau la televizor şi îi opresc oamenii prin sat să le spună ’’L-am văzut pe fiul tău!’’.

– Continuăm parcursul. Unde aţi făcut liceul ?

– Am absolvit Liceul de Electronică din Bucureşti în 1975.

– Din câte am citit pe la 13 ani, înainte de liceu aţi făcut prima invenţie – căţeluşul electronic cu care aţi impresionat-o pe viitoarea soţie.

– Nu. Aceea cred că a fost a doua şi aveam 18 ani, nu 13 cum greşit a fost preluată vârstă în interviul de care vorbiţi. Însă înainte de asta, pe la 16 ani, fiind elev în anul II, am făcut un osciloscop.

– Povestiţi-mi!

– Pentru reparaţiile radiourilor şi televizoarelor cu care începusem să mă ocup prin sat aveam nevoie de un osciloscop. Cum nu aveam bani să-mi cumpăr unul nou fiind foarte scump şi nu aveam nici foarte multă documentaţie am adunat ce am putut, am completat cu ce m-am priceput eu ca schemă şi mi-am făcut primul osciloscop cu care-mi făceam treaba.

– Ce-a urmat după absolvirea liceului?

– M-am angajat la Centrala Construcţii Căi Ferate, unde am rămas până în 1990.

– Cu ce vă ocupaţi în Centrală?

– Centrala Construcţii Căi Ferate a fost o şcoală foarte bună pentru mine. Nu aş fi făcut Roboscanul dacă nu aş fi lucrat acolo. La început am lucrat ca electrician auto, reparam electromotoare de camioane.

 – De camioane? Înseamnă că într-un fel destinul vă trimitea semnale…

– Posibil.

– Vă rog să continuaţi.

– Tot reparând electromotoare de camioane, încet, încet am văzut că sunt probleme mult mai mari la macarale, care erau echipamente mai complexe, mai complicate, utilaje speciale importate din America, din Anglia, din Austria sau din U.R.S.S. dar care n-aveau piese de schimb. Macaralele erau reparate de o altă echipă, dar numai până la un anumit nivel, foarte limitat. Dacă erau probleme serioase, erau chemaţi reprezentanţii producătorilor. Aşa m-am gândit să mă implic eu şi am solicitat conducerii întreprinderii să-mi dea voie să mă ocup de reparaţiile componentelor electronice.

– Atunci cînd vă puneaţi problema astfel aveaţi doar 19 ani?

– Aveam 20-21 de ani.

– Dar nu aveaţi calificare.

– Ba da, aveam, şi simţeam că pot să le fac, dar mă loveam de tot felul de prejudecăţi ”Cum să umble un puşti într-o macara care ridică peste 100 de tone, care trebuie certificată, verificată şi de ea depinde viaţă a sute de oameni?”. Le-am făcut pe primele, au văzut că le fac foarte bine, că au trecut de teste, de ISCIR, de aprobări şi pe măsură ce conducerea întreprinderii îmi dădea voie să intru în problemele astea am început să intru tot mai serios în profesie.

– Astfel a început ascensiunea.

– Am început să urc treaptă cu treaptă până când devenisem cumva aproape o persoană cheie în Centrală, pentru că reparăm macaralele care lucrau la metrou, la podurile dunărene, la şantierele româneneşti din străinătate de care depindea ritmul lucrărilor.

– Aveaţi o echipă cu care lucraţi? 

– La început eram singur, după care, pe măsură ce am dovedit că pot, au început să vină comenzi cât mai multe şi din Centrală şi din afară şi mi-am făcut o unitate de service care a devenit cunoscută în toată ţară.

– Cum erau privite succesele dumneavoastră, având în vedere că eraţi foarte tânăr?

– Foarte bine! Pe măsură ce dovedeam că pot, aprecierea venea şi din partea cealaltă, din partea directorului de întreprindere, a directorului de Centrală pînă la Ministrul Transporturilor, care-i raporta în fiecare zi lui Ceauşescu cum au evoluat lucrările în special la metrou, dar şi dacă se defecta o macara la 4 dimineaţă eu eram cel sunat şi chemat; şi–mi luam geanta şi plecam imediat.

– Cum aţi continuat studiile în ritmul ăsta?

– În anii 90 am început să fac studii economice, nu la facultate, ci în regim de perfecţionare profesională, în Centrul de Şcolarizare al Ministrerului Comerţului Exterior. 2 ani am studiat economie, contracte, negociere şi derulare de contracte de comerţ exterior.

– De ce aţi ales să faceţi astfel de cursuri?

– Era în 1990. Voiam să intru, în economia privată care tocmai se deschisese. Toată lumea-şi deschidea buticuri. Eu simţeam că vreau altceva, pe de-o parte că nu vreau să-mi deschid doar un garaj cu cafea şi ţigări, iar pe de altă parte simţeam nevoia să învăţ, să mă documentez, să nu intru în povestea asta câine surd la vânătoare. Înainte de toate am început să studiez, am studiat foarte mult autodidact, în toate domeniile şi profesional şi extraprofesional. Cursurile astea mi-au fost de foarte mare ajutor pentru că erau susţinute de practicanţi, de specialişti în comerţ exterior din Minister. După ce le-am absolvit în ’’93-94 am şi predat acolo.

– Din Centrală aţi plecat după Revoluţie. Încotro v-aţi îndreptat?

– Am plecat în ’90, la câteva luni după Revoluţie. Am făcut presă, am făcut politică, am făcut multe experimente profesionale în perioada 1990-1992.

– Presă, unde anume?

– Am făcut două ziare: ”Lumea afacerilor” şi ”Telefax”. Jumătate anunţuri, jumătate comentarii şi articole pe teme economice. Am scris mult atunci şi în cele două ziare şi în ziarul ”Ţara” al Partidului Democrat Agrar, unde scriau şi Fănuş Neagu şi poetul Ion Andreiţă. Apoi, am făcut  reportaje la emisiunea TV ”Viaţa satului”.

– Şi politică?

– La Partidulul Democrat Agrar. Preşedinte era Victor Surdu. Eu am fost Vicepreşedinte şi Preşedinte al secţiei de tineret. În 1992 am fost director de campanie electorală. Am luat partidul de la zero şi am ajuns la 18 % pe total cumulat parlament şi primari. Am intrat în conflict cu Surdu, pentru că eu împingeam partidul spre centru şi el îl ţinea la stînga în zona socialistă comunistă. La un moment dat l-am împins ca să declare public ideea desfiinţării CAP-urilor şi împărţirea pămîntului la ţărani. A făcut-o la presiunea mea, dar s-a iscat un scandal monstru. A fost un vuiet imens în România la sfârşitul anului 1991.

– Am citit că familia dumneavoastră pierduse 10 hectare de teren la înfiinţarea CAP-urilor.

– Aşa e, dar e fals dacă am judeca foarte îngust, că eu aş fi avut interesul să-mi iau cele 10 hectare de pămînt înapoi, că doar asta ar fi fost motivaţia mea. Am susţinut retrocedarea pământului din convingere. Eu sunt, în esenţa mea, un ţăran! Când ascultam la Radio Europa Liberă cu 10 ani înainte de Revoluţie şi se vorbea de desfiinţarea colectivelor şi redarea pământului către foştii proprietari, către ţărani, mi se părea o utopie. Credeam că e imposibil, că niciodată, că în vecii vecilor nu se vor putea desfiinţa, că societatea comunistă e atît de solidă şi închegată că nimic nu o va putea distruge. Totuşi, în 1987, cu doi ani înainte de revoluţie, am cumpărat o casă în Baloteşti, la 5 case distanţă în faţa buldozerelor. Am riscat, am mizat că se va întîmpla ceva care le va întrerupe mersul şi în doi ani a venit Revoluţia şi valul demolării a fost oprit.

– Când şi cum aţi ieşit din politică şi din presă?

– Am renunţat în 1993!

– Nu ştiu dacă la presă, dar la politică la am înţeles că aţi renunţat fără nici un regret.

– La ambele!

– După rezultatele pe care le aveţi azi, mă gândesc că nu aţi pierdut nimic.

– Nici pe departe! Şi spun asta nu doar după rezultate, ci şi după ce se întâmplă azi şi în presă şi în politică. Atunci parcă mai erau nişte speranţe. Eu am plecat considerându-le domenii lipsite de speranţă. Că nu pleci dintr-un domeniu în care speri că vei realiza ceva. Atunci şansele de a face ceva şi în presă şi în politică erau mult mai mari decît sunt astăzi. Acum ambele domenii sunt prăbuşite.

– Cum a continuat viaţa dumneavoastră după ce aţi renunţat la cele două domenii?

– M-am concentrat exclusiv pe afaceri. După ce am terminat studiile de economie, în 1992, am înfiinţat prima firma – Sunday-T Marexim – care a devenit cel mai mare distribuitor din România de alarme de producţie coreeană, pentru autoturisme. Firma a funcţionat până în 1995.

În 1994 am înfiinţat a doua firmă MB Telecomul care, Slavă Domnului, e firma de succes de astăzi. Între timp am mai avut activităţi şi prin alte firme şi în alte domenii, dar nesemnificative nici ca cifră, nici că provocare profesională, faţă de MBT. De remarcat e şi faptul că MBT a făcut un puişor: Centrul Est European pentu Cercetare Aplicativă Integrată (CEECAI) primul centru privat de cercetare din România.

– Slavă Domnului ! ! !   Dar am înţeles că aţi avut o perioadă când nu-i aduceaţi chiar Slavă Domnului…

– Ei, asta se întâmpla în şcoală. Şcoala comunistă m-a făcut ateu.

– Credeaţi ce vi se spunea în şcoală?

– Am crezut!

– Părinţii ce părere aveau, erau şi ei atei?

– Nu. Părinţii au fost credincioşi tot timpul. Mi-au insuflat credinţa în copilărie, dar pe măsură ce intram mai serios în şcoală contactul cu familia, cu educaţia din familie scădea şi influenţa ateică din şcoală şi-a făcut efectul în timp.

– Colegii gândeau la fel sau eraţi ”unicat” încă de mic?

– Nu se discuta despre asta, nu era un subiect de dialog. Era un program foarte consecvent al şcolii de negare a credinţei şi de promovare a ateismului.

– Care profesori propovăduiau ateismul? Ce materii predau ei?

– Toţi profesorii, aproape fără excepţie. Profesoara de agricultură avea grijă să ne spună printre lecţiile de agricultură câteva ceva despre asta. Eu cred că pleca de la director, sau poate mai sus, de la inspector, nu ştiu de ce, dar era clar un program foarte bine pus la punct pentru că era universal, pană chiar şi la sport ni se spunea acelaşi lucru.

– Sunt uimită! În şcoală eu nu am fost supusă unui astfel de tratament.

– Poate că a fost o zonă, o insulă. E plauzibil la un moment dat, ca un om dacă e directorul şcolii sau inspector pe 10 şcoli, să spună: În sectorul ăsta se aplică politica asta! Dacă li se transmitea într-o şedinţă că au sarcina, ca indiferent ce materie predau să inoculeze ideea asta, oamenii au făcut-o pentru că era perioada în care ordinele se executau, nu se comentau.

 – Cât a durat povestea asta?

– A început pe la 12-13 ani şi a ţinut pînă pe la 20 şi ceva de ani, când am început să citesc Petre Ţuţea. Paradoxul este că pe măsură ce citeam mai mult, nu din Petre Ţuţea, ci aşa, în general, orice, fie că era din zona ştiinţei, sau din literatură sau din cultură în general, pe măsură ce-mi lărgeam orizontul aveam o capacitate mai mare de a înţelege şi am început să-mi pun problema. Conversia la ateism a fost una artificială, a fost o informaţie neprelucrată, neînţeleasă. Nu am procesat ca să-mi pun întrebări. Ok, ăsta e curentul! Nu eram nici un credincios, nici un ateu convins, eram pur şi simplu un ateu inert. Pe măsură ce am început să înţeleg şi când am început să citesc Petre Ţuţea, cînd vedeam cu câtă convingere scria despre credinţa creştină am început, să-mi pun o întrebare foarte simplă, logică, aproape demonstraţie matematică: dacă omul ăsta după o viaţă întreagă, după ce a ajuns să înteleagă lucruri la care eu nici nu îndrăznesc să mă gândesc, crede, cum aş putea eu să spun că n-are el dreptate şi am eu care sunt zero, sunt nimic pe lîngă el? Nu am decât să cred automat, pentru că el crede, pentru că am încredere în discernămîntul lui, în capacitatea lui de înţelegere, în filosofia lui. Mai târziu am început să pătrund în adâncul lucrilor şi să înţeleg. Asta s-a întîmplat în pragul maturităţii, dar lui Petre Ţuţea îi datorez întoarcerea la Dumnezeu, care probabil că s-ar fi produs oricum în alte circumstanţe, cu altă motivaţie, dar s-a întîmplat aşa, atunci.

– Aveţi copii?

– Da, am trei fete şi un băiat.

–  Sunt credincioşi?

– Da! Ştiindu-mi propria mea poveste, am avut grijă ca pe ei să nu-i las să se îndepărteze de credinţă. Cred că eu am avut acea perioadă în care am fost al nimănui şi pentru că părinţii mei nu au conştientizat că m-am îndepărtat de credinţă şi atunci n-aveau cum să facă ei efortul de a mă readuce înapoi. Tocmai de aceea, după povestea asta, eu am avut grijă ca pe copiii mei să-i racordez din cînd în cînd la credinţă, cu diverse ocazii cît se poate de comune, de obişnuite: sărbătorile religioase mari Paşte, Crăciun, sărbătorile de nume, diverşi sfinţi, botezuri, cununii, înmormîntări la care fără să vrei trebuie să participi şi am încercat să le explic să-i fac să se gîndească la asta să le dau nişte mesaje prin care să-i aduc cît mai aproape de raţionamentul ăsta şi de motivaţia care trebuie să ducă omul la credinţă. Toate astea le-am făcut fără să-i împing, fără să-i forţez, fără să-i condiţionez în vreun fel.

– Sunt mândri de dumneavoastră?

– Cred că da.

– Deci nu sunteţi sigur. . . Ce fac ei, vă urmează, vă calcă pe urme?

– Doi lucrează cu mine în firmă: Radu şi Ana Maria – fata cea mai mare, care acum este în perioada de îngrijire a copilului pentru că am şi un nepot – Claudiu. Sînziana are 23 de ani, este studentă la Arhitectură.

– O şcoală foarte grea!

– Ei îi place şi o face cu foarte mare simţ de răspundere şi cu performanţe, cu concursuri câştigate din timpul studenţiei şi asta a început să-i creeze şi satisfacţii profesionale. Maria, fata cea mai mică, are 15 ani şi este elevă.

– Fiindcă tot discutăm de şcoli ştiu că în 1995 aţi absolvit Facultatea de Drept. De unde alegerea asta ?

– Începusem să generez proprietatea intelectuală, inovaţii, invenţii, aplicaţii software. Pe de o parte simţeam nevoia să mi le protejez şi pe de altă parte simţeam nevoia să fac faţă negocierilor. Începusem parteneriate cu firme de calibru. Rapiscan era numărul doi în lume în scanare. Mă duceam la Los Angeles pentru diverse proiecte şi negocieri. De regulă cele mai eficiente negocieri nu sunt la prînz şi nici la firmă ci sunt la masa de seară, cînd toată lumea e deconectată de telefoane, de relaţiile cu colegii. Orele 8 seara în Los Angeles înseamnă 4 dimineaţă în România şi dacă aveam nevoie de un punct de vedere de natură juridică nu aveam pe cine să sun, că nu-ţi raspunde nimeni la 4 dimineaţa.

– Care a fost la început obiectul de activitate la MB Telecom?

– Proiecte de securizare a frontierelor.

– Care presupuneau ce?

– Controlul persoanelor, controlul identităţii persoanelor, detecţia de droguri, de explozive, controlul bagajelor.

– Adică realizaţi nişte aparate care făceau asta?

– Da, nişte aparate care să fie folosite în procedurile de control la frontieră, care să detecteze contrabanda.

– Şi într-o zi a venit şi vremea pentru Roboscan 1M, care în 2009 a beneficiat de recunoaştere internaţională.

– Roboscan 1M este cel mai avansat sistem de scanare a containerelor, a camioanelor şi  TIR-urilor. În 30 de secunde realizează o imagine completă a ceea ce se află în interior. În 2009 am obţinut la Salonul de Invenţii şi Produse Noi de la Geneva Marele Premiu.

– Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns în 2013 aţi ’’recidivat’’.

– În 2013 am participat cu două invenţii Roboscan Aeria – scaner de avioane  şi SRS – sistem pentru securizarea bancomatelor.

– Vorbiţi-mi de fiecare.

– SRS – este un sistem revoluţionar destinat securizării bancomatelor în vederea prevenirii furturilor de informaţii stocate pe cardurile bancare.

– Cum v-a venit ideea inventării acestui sistem?

– Idea i-a aparţinut lui Valentin Boantă. Ca să glumesc, m-am gândit că dacă din păcate românii sunt campioni mondiali la furtul de date bancare, am dorit că tot noi să fim campioni mondiali la găsirea soluţiei. Am găsit-o, am participat cu ea la Geneva şi presa internaţioală acreditată, peste 150 de ziarişti au acordat premiul special acestei invenţii.

– Am citit că Valentin e acum în penitenciar. Atunci, cum s-a ocupat de invenţie?

– Pe vremea aceea era liber, a venit la noi şi ne-a propus să facem asta.

– Îl veţi mai primi după ce se întoarce?

– Sigur că da, în prima zi cînd iese din penitenciar, îl luăm la noi. În plus, el are un contract de colaborare prin care va beneficia de încasările rezultate. Dacă între timp, până iese din penitenciar, noi realizăm încasări din vînzarea ideii sau produsului, lui îi va reveni o sumă de bani.

– Roboscan 2M Aeria

– Am renunţat la particula 2M pentru că piaţa a răspuns aşa, a devenit nerelevantă precizarea 2M. Roboscan Aeria este o tehnologie unică în prezent în lume, care poate radiografia în 30 de secunde fuzelajul şi aripile unui avion, cu scopul de a identifica orice obiecte de contrabandă sau ameninţare aflate la bord sau ascunse în cavităţile tehnice ale avionului.

– Viteza de scanare, adică 30 de secunde, e aceeaşi ca şi la camioane?

– Da, pentru că lungimea unui avion este comparabilă cu cea a unui TIR şi de aceea timpul a rămas acelaşi.

– Roboscan Aeria – Salonul de Invenţii – Geneva 2013, numărul 1- Marele Premiu! 

– Da, din 45 de ţări participante care depun în competiţie cam 1.000 de invenţii, nouă ne-a revenit din nou, după 4 ani Grand- Prix-ul, fără drept de apel, fără contestaţii, în unanimitate de voturi, după evaluarea unui juriu de 85 de membrii. Remarc şi faptul că MBTelecom este singurul concurent care a reuşit să-şi adjudece Marele Premiu de două ori în istoria de 41 de ani a Salonului de Invenţii de la Geneva. Aici e o picanterie, căci organizatorii, cand au văzut valoarea invenţiei cu care am venit, nu au putut să o ignore şi să treacă pe langă ea. Au spus că e o invenţie absolut remarcabilă, spectaculoasă, dar şi-au propus să dea două Grand Prix –uri. Unul unei invenţii pe care o s-o aleagă ei şi un altul, ex aequo, acestei invenţii a noastră, a românilor. În consecinţă, au pregătit două trofee. Dificultatea a fost să găsească o a doua invenţie între cele 999 de invenţii rămase care să fie cât de cât comparabilă cu asta, că să poată să stea pe aceeaşi treaptă pe podium şi au constatat că nu există, că diferenţa e uriaşă. De teamă să nu se facă de râs, a trebuit să renunţe la ideea năstruşnică, de a da două grand prix-uri la aceeaşi ediţie pe care o adoptaseră ca să-şi păstreze cutuma. Pînă la urmă realitatea a fost mai puternică decît cutuma şi finalmente au stabilit un singur Grand Prix pentru Roboscan Aeria.

– Am citit undeva că la o competiţie de invenţii din România v-aţi clasat pe locul 12 din 15. Când s-a întâmplat asta?

– Cu jumătate de an înainte de Geneva.

– De 2009?

– Nu, de 2013. Acum la sfârşit, după ce eram consacraţi. În noiembrie 2012 am depus într-o competiţie naţională proiectul Roboscan Aeria şi a obţinut locul 12 din 15 proiecte.

– Şi cine au fost ceilalţi 11 din faţă?

– Diverşi abonaţi la fondurile publice.

– Fără cuvinte! Ce mai urmează acum după ce aţi câştigat tot se se putea? 

– Am luat tot ce se putea la Geneva, dar activitatea economică presupune conversia acestor recunoaşteri internaţionale în valoare adăugată, în contracte. Asta încercăm să facem acum. Promovăm produsele pe piaţă internaţională. Pînă acum am fost o firma de interes local, am produs pentru România, şi Slavă Domnului, am reuşit să aducem România la un nivel tehnic de securizare a frontierelor care e apreciat peste tot în Europa. România stă cu fruntea sus în orice evaluare tehnică şi noi suntem parte din proiectele astea, le-am realizat pe cele mai multe dintre ele şi ne asumăm reuşita asta, dar, repet, vorbeam de o firma de interes local. Deja acumulările de experienţă de tehnologie de competitivitate ne îndreptăţesc ca de 2-3 ani să scoatem nasul în lumea internaţională şi Slavă Domnului avem suficient aplomb şi argumente să convingem, să demonstrăm că merităm atenţia. Suntem vizitaţi aproape în fiecare săptămână de câte o delegaţie din străinătate, şi când spun străinătate, nu spun Bangladesh sau alte ţări din lumea a treia, ci Elveţia, Franta, Italia, Statele Unite, Israel – ţări cu tradiţii puternice în tehnologie, şi cu toate astea vin la noi. Au apărut deja cereri de oferte încă din primele zile. Chiar astăzi am primit o solicitare din America Latină.

– Care e preţul, cât costă Roboscan?

 – La camioane, între 1,5 şi 1,8 milioane de euro, în funcţie de configuraţie şi dotări, iar la avioane preţurile sunt între 3 şi 3,5 milioane de euro.

– Pe ce perioadă se întinde fabricarea Roboscanului?

– Cam 4 luni.

– Componentele de unde le aduceţi?

– Multe le producem singuri, pentru că sunt foarte specifice şi nu le găsim ca atare. Pe altele le cumpărăm din Germania, din Finlanda, din Statele Unite, din diverse surse pentru că vorbim de peste 2000 de repere care intră în componenţa unui scanner.

– Unde a ajuns Roboscanul Aeria?

– E la noi în stoc. Încă facem teste şi îmbunătăţiri şi experienţe. Primul prototip l-am terminat cu o săptămînă înainte de Geneva.

– Deci nu l-aţi vândut?

– Nu am vândut niciunul. Puţină lume ştie că atunci cînd vinzi o tehnologie de complexitatea asta, nu e ca şi cînd trec pe stradă, mi-aduc aminte că nu am pantofi, intru într-un magazin şi în cinci minute îmi cumpăr o pereche. Nu. Tehnologiile foarte complicate, foarte sofisticate, mai ales cele care se aplică în securitatea transfrontalieră fac obiectul unor studii de fezabilitate din partea utilizatorilor. Să vadă ce soluţii există la anumite probleme. Se identifică faptul că există soluţia Robosan Aeria în România. Se face o evaluare. Se pune pe o lista de dotare. Se aprobă lista. Se face un studiul de fezabilitate pentru aplicaţie. Se aprobă studiul. Se bugetează. Se aprobă bugetul. Se organizează competiţie internaţională sau naţională de licitaţie publică pentru achiziţe. Se aprobă caietul de sarcini. Se publică. Sunt termene în care stă în aşteptare. Se depune oferta. Se analizează oferta. Se dă decizie de adjudecare şi contractare. Toate operaţiunile astea care sunt obligatorii în toată lumea civilizată şi sunt impuse prin legi, durează minimum minimorum 12 luni. Putem deci să avem speranţă!

– Dar cine ar putea concura cu dumneavoastră? 

– Nimeni deocamdată, ăsta e cazul fericit, dar etapele stabilite prin lege tot trebuie parcurse. Un achizitor, un potenţial client nu are de unde să ştie că nu mai sunt şi alţii. El trebuie să-şi facă datoria şi să scoată proiectul public în piaţă. Să spună, ”vrem un scanner care să scaneze avion în condiţiile astea” şi aşteaptă să vadă. Că eu vin să spun că sunt singur, dar la fel de bine pot să fiu un şarlatan. Pe criteriul ăsta totdeauna se organizează o procedura concurenţială de achiziţie cu care suntem foarte de acord şi abia în faza finală când depunem oferta dovedim că suntem singuri, când nu mai vine nimeni.

– Am citit de asemenea că de când aţi plecat pe acest drum cel mai mult aţi avut de luptat nu cu lipsa ideilor ci a banilor şi cu inflaţia.

– Bine, lupta cu inflaţia a fost doar atunci cînd inflaţia avea două cifre, când dimineaţa era un preţ la ceva, la prînz altul şi seara altul. În anii ’’96 -97 inflaţia era 200%. Atunci am trecut prin momente foarte grele cu atât mai mult cu cât încă mai făceam importuri de diverse componente, inclusiv de alarme, şi Stolojan, peste noapte, ne-a confiscat valuta. Aveam dolari în bancă şi dimineaţa m-am trezit că nu mai am dolari ci că am lei şi la un curs pe care l-a stabilit dumnealui. A fost cumplit să trec peste şocul ăla.

– Dar dacă stăm de vorbă azi, înseamnă că aţi reuşit să treceţi.

– Am trecut, dar când îl văd acum cu cîtă nonşalanţă vine şi ne da lecţii de economie la televizor îmi vine să arunc televizorul pe fereastră.

– Şi acum avînd alte priorităţi nu aţi mai avea timp să mai reparaţi şi televizorul…

– Păi de asta nu-l arunc.

– Înţeleg. Interesant traseu, interesantă poveste de viaţă. Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să mi-o încredinţaţi şi mie. Vă doresc mult succes şi să reuşiţi să vă urmaţi în continuare visele.

– Mulţumesc şi eu.

Maria Băcescu

                                                                                                                  17.07.2013

Comentarii

comentarii