De 37 de ani, Minerva Muraru face parte din echipa de medici a Spitalului Clinic Colţea. În prezent, este medic primar medicină internă şi cardiologie, şefa secţiei de cardiologie, doctor în medicină şi profesor universitar de medicină internă.
De asemenea, Minerva Muraru este membră în diferite societăţi medicale europene sau internaţionale, vicepreşedintă a Societăţii Române de Medicină Internă şi preşedintă a Comisiei de Medicină Internă a Ministerului Sănătăţii.
Nu poate trece neobservat nici faptul că Minerva Muraru este o femeie foarte frumoasă, sensibilă, caldă, cordială, care-mi dă senzaţia, că sunt pe mâini bune şi că lângă un astfel de om, viaţa poate fi definitiv în siguranţă.
Rămân cu regretul că nu am avut şansa să o fi cunoscut în urmă cu câţiva ani. Altfel ar fi arătat viaţa mea acum. Sunt bucuroasă că am întâlnit-o în sfârşit, căci discuţia noastră poate fi foarte utilă multora dintre noi, atunci când ne aşteptăm mai puţin.
-Înţeleg că veniţi din Gorj. De unde anume?
-Bunicii şi părinţii mei sunt din Curtişoara, eu m-am născut la Târgu-Jiu.
-Vorbiţi-mi despre rădăcinile gorjene, despre cei care v-au dat viaţă.
-Tatăl tatălui meu a murit pe front în primul război mondial şi a fost făcut ofiţer post mortem. Mama tatălui meu a fost o bunică specială. În perioada de vacanţă, cei doi părinţi ai mamei mele ne-au crescut, pe fratele meu Dan şi pe mine. Bunicul meu din partea mamei a fost învăţător şi a fost a cincea sau a şasea generaţie de învăţători. Bunicul şi străbunicul meu din partea mamei mele au făcut prima şcoală din Curtişoara, care acum este lăsată să se dărâme. Am făcut tot posibilul ca lucrul acesta să nu se întâmple. Am fost la primărie şi i-am rugat să facă o minimă reparaţie, la care să contribui material, ca această şcoală să rămână. Sper ca în această vară, să pot să ridic o piatră prin care să spun că acolo a fost prima şcoală din sat, pentru că nu vă puteţi imagina ce însemna construcţia unei şcoli înainte de 1900, în care toată familia a fost implicată. Bunica făcea mâncarea, iar bunicul şi străbunicul participau activ, făceau diferite calcule pentru ca şcoala să fie construită. Până după război, chiar până în 1960 cred, aici erau două clase mari şi învăţau copii de vârste diferite. Şi pentru asta eu port respect neamului meu şi nu aş vrea să o las să se dărâme.
Tatăl meu a terminat şcoala militară când a început războiul. A plecat pe front şi a căzut prizonier. Probabil ca acolo a făcut o hepatită. Din păcate s-a prăpădit foarte demult, la 64 de ani, acesta fiind de fapt tributul războiului. A fost un om de o inteligenţă remarcabilă, foarte modest şi foarte bun. Când mergea la Curtişoara, Colonelul, cum îi spuneau sătenii, se oprea la toate porţile şi avea câte un cuvânt bun pentru fiecare.
Mama mea, o femeie foarte inteligentă şi foarte echilibrată, a fost învăţătoare. Acum are 88 de ani şi-şi duce cu decenţă bătrâneţea. A fost întotdeauna o femeie practică şi chibzuită şi principala ei preocupare a fost şi este familia.
La întoarcerea de pe front a tatălui meu, părinţii mei s-au căsătorit. Un ofiţer, considerat ca făcând parte din elita societăţii trebuia să se căsătorească cu o fată cu dotă. Mama mea a primit drept dotă o casă, care se găseşte în Târgu-Jiu, lângă Castelul de Apă. Acolo m-am născut eu, în 1947. Fiind ofiţer, tatăl meu a fost mutat la Bucureşti. Aici a devenit profesor la Academia Militară.
-Şi aşa aţi ajuns în Bucureşti. Ce şcoli aţi urmat?
-Am făcut şcoala primară Gheorghe Duca, undeva pe Panduri şi apoi Liceul Lazăr din Bucureşti. Poate că nu e important să ştiţi, dar era vremea în care copiii de intelectuali nu intrau uşor la liceu. Am terminat liceul în 1965. Am intrat şi am absolvit Facultatea de Medicină, cu o notă mare.
-Ce a urmat după absolvire?
-La terminarea facultăţii, obiceiul era, dacă te simţeai în stare, să dai concurs de internat, care însemna concurs adevărat, cu trei probe, prin care ţi se oferea posibilitatea, să faci doi ani stagii, în diferite spitale din Bucureşti. Prin concurs am devenit internă, între 1971 şi 1973. În 1973 s-a scos post de preparator la Spitalul Clinic Colţea, cred că era echivalentul postului de asistent stagiar de azi. Am dat concurs, am fost opt pe loc, am luat concursul, şi din 1973 mă găsesc la Colţea. Aici am parcurs toate etapele de formaţie, atât în învăţământ cât şi pe linie medicală. Noi doctorii, cei care lucrăm în învăţământ, aparţinem de două reţele: o reţea de învăţământ care-şi urmează cursul: preparator, asistent, şef de lucrări, conferenţiar, profesor, şi o altă reţea, reţeaua propriu-zis medicală: secundar, specialist, primar, de asemenea toate treptele. Ele nu pot fi una fără cealaltă, existând condiţii obligatorii în învăţământ de a avea şi treptele medicale cum este şi firesc. În 1984 mi-am dat doctoratul. Sunt profesor de Medicină Internă din 2005 şi sunt şefa secţiei de cardiologie din 2007. Încerc să mă ocup de studenţii şi de bolnavii mei.
Şi băiatul meu, Dragoş Cinteză, a absolvit tot Facultatea de Medicină. Aşa a dorit. N-aş spune că eu am vrut să facă medicină. A fost alegerea lui. Este medic specialist, este tânăr şi este la început de drum.
-În ce alte activităţi mai sunteţi implicată, în afara celor de la Spitalul Colţea şi Facultatea de Medicină?
-Îmi desfăşor activitatea profesională în diferite societăţi europene sau internaţionale: Societatea Europeană de Cardiologie, de Medicină Internă, de Ecocardiografie, de Insuficienţă Cardiacă. Sunt Specialist European în Hipertensiune, sunt membru al Societăţii Internaţionale de Hipertensiune. Sunt vicepreşedintă a Societăţii Române de Medicină Internă şi preşedintă a Comisiei de Medicină Internă a Ministerului Sănătăţii. Toate acestea nu sunt ca un titlu de glorie, ci ca o dorinţă de a ştii mai mult, de a veni în legătură cu ceea ce la un moment dat se descoperă sau se consideră valabil ca diagnostic şi tratament pentru pacienţii noştri.
Peste câteva zile este Congresul Naţional de Medicină Internă care se va desfăşura la Căciulata. Nivelul ştiinţific al acestei manifestări este bun. Ne străduim să avem teme cât mai variate. Avem şi invitaţi din străinătate, reprezentanţi ai societăţilor europene, pentru că noi credem, că experienţa domniilor lor este binevenită pentru noi şi contribuie la o cunoaştere mai bună reciprocă.
-Alegerea făcută, în speţă medicina, vă dă sentimentul că aţi ales bine?
-Nu pot să vă spun dacă am ales bine sau rău, dar pot să vă spun că ceea ce am ales îmi doresc, cât se poate, să fac bine. Generaţia mea a fost o generaţie de oameni conştiincioşi, atenţi şi riguroşi în a face bine, ce aveau de făcut. Cred că simţul datoriei, îl primeam prin educaţie, prin exemplele de la şcoală şi din familie. Era ceva special, dar a devenit ceva obişnuit, a devenit o regulă de viaţă a noastră. Dacă vreţi să mă credeţi, mâine am curs. Nu pot astăzi, după masă, să nu-mi pregătesc cursul, deşi vă închipuiţi că în 37 de ani am făcut de câteva ori acest curs, dar trebuie să adaug ceva, trebuie să văd ce a apărut nou în domeniul acela, motiv pentru care, în ultima săptămână înainte de curs, întotdeauna îl revizuiesc. Aşa e firesc, aşa simt şi nu eu fac o excepţie, aşa eram toată generaţia.
Este o profesie cu mare implicare umană, care te obligă să citeşti în fiecare zi, ca să fii cât de cât la curent. Este aşa de multă informaţie medicală, sunt aşa de multe lucruri care se descoperă, practic se dublează nivelul de cunoştinţe din doi în doi ani, încât nu poţi spune că ştii, dar trebuie să vezi anumite lucruri, care nu ţin de domeniul tău de preocupare şi să adânceşti, pe măsura posibilului, ceea ce te interesează. Medicina nu mai poate fi stăpânită în toate domeniile de o singură persoană. Medicina se face de fapt în echipă. Mă feresc să spun că e ,,meserie” pentru că de fapt nu e meserie, e mai mult decât o meserie, dar ea trebuie făcută în echipă dacă într-adevăr ne dorim să avem grijă de pacienţii noştri şi să ne învăţăm studenţii.
-Cum funcţionează legătura cu pacienţii şi alţi medici gorjeni?
-Gândesc că am o legătură bună. Acum se găseşte internat aici un gorjean, care a venit vineri. În mod obişnuit vin oameni de la Gorj, care au probleme de sănătate. De regulă când mă duc vara acolo, văd cu ce-i pot ajuta pe cei dragi. Oamenii îmi aduc analize şi-mi cer părerea. Dacă se întâmplă o problemă dramatică, indiferent dacă e medicală sau chirurgicală, am toată deschiderea şi-mi doresc să-i ajut.
Am colegi în Târgu-Jiu, doctorul Pălivan, care e şeful ATI-ului, am foşti studenţi care sunt doctori în Târgu-Jiu. Am fost, în urmă cu doi ani, la Târgu-Jiu şi am făcut un curs de Medicină Internă. Am fost foarte impresionată, de biblioteca spitalului şi de numărul mare de doctori care au participat.
Am prieteni în Târgu-Jiu – doamna doctor Camelia Pătraşcu-Negotin medic psihiatru şi familia dânsei, copiii unor doctori au fost studenţii mei – băiatul doctorilor Pătraşcoiu. Există o legătură între noi, fără nici un fel de îndoială. Atunci când avem nevoie unii de alţii ne bucurăm să ne întâlnim şi nu numai când avem nevoie. Îmi face mare plăcere să păstrez legătura cu oamenii pe care îi cunosc din Târgu-Jiu care nu sunt toţi doctori.
În Bucureşti sunt mai mulţi colegi de-ai mei din Gorj, astăzi profesori universitari la Medicină, profesor Mihai Popescu de la Clinica de Ortopedie Foişor, profesor Victor Stoica – Medicină Internă şi Gastroenterologie la Spitalul Cantacuzino, doctor Mura Popescu, renumit ginecolog, doctor Nicolae Jitea, chirurg la Spitalul Clinic Colţea, prof.dr. Emanoil Ceauşu de la Spitalul Boli Infecţioase Victor Babeş.
-Cum priviţi spre Curtişoara?
Curtişoara e un loc binecuvântat de Dumnezeu, în care-mi regăsesc rădăcinile. Pentru că în vacanţă, în copilăria mea mergeam aici, şi astăzi pentru mine Curtişoara înseamnă ACASĂ. Nu lipsesc niciodată vara de la Curtişoara – o săptămână, două, trei, depinde cât pot să mă duc, şi-mi face plăcere să mă duc pentru că avem acolo casa bătrânească a mamei tatălui meu. Am prieteni şi persoane foarte apropiate, pe care mă bucur să le reîntâlnesc. Avem nişte prieteni foarte buni, Elena şi Ştefan Şorop, datorită cărora se poate întreţine această casă, fiindcă ne dorim să o păstrăm. E o amintire de familie. Am fost întrebaţi la un moment dat dacă nu vindem. Niciodată nu se va vinde acea casă.
În clipa în care se termină Congresul Naţional de Medicină Internă, care vă spuneam că urmează să fie la Căciulata, eu fug până la Curtişoara. Am impresia că mă încarc energetic. Dacă e o zi senină, de jur împrejur se văd toţi munţii. Locurile sunt foarte frumoase, dar îmi pare rău că viaţa oamenilor de acolo este foarte grea.
-Aţi încercat să-i ajutaţi şi altfel decât pe probleme de sănătate?
În 1990, mergând de la Curtişoara la Bumbeşti-Jiu, pe şoseaua naţională am văzut o vană de gaze şi m-am întrebat care ar putea fi modalitatea să aduc gaze în Curtişoara. Eu ducându-mă numai vara aici, vă închipuiţi, că nu aveam nevoie de gaze. M-am interesat ce presiune au gazele. Am aflat – 7 atmosfere. M-am dus, m-am zbătut, am făcut proiectul. Am fost la Mediaş, am obţinut aprobarea, am băgat gaze şi într-o parte şi în cealaltă a satului. E adevărat că mai întâi au ajuns la Bumbeşti pentru că erau mai ,,aproape” de primărie, dar într-un târziu gazele au ajuns şi la Curtişoara. O să râdeţi, dar ultima familie care a primit gaze a fost familia mea. Cu durere vă spun că astăzi sunt multe familii care au gaze, dar nu au posibilitatea să le plătească.
-Dacă o mică parte din cei plecaţi şi realizaţi pe alte meleaguri, vor dori să întindă o mână celor rămaşi acasă, poate că nu e totul pierdut. Dumneavoastră sunteţi un astfel de om şi eu sunt bucuroasă că v-am întâlnit. Vreau să încheiem cu un gând bun pentru gorjenii de pretutindeni.
-Le doresc gorjenilor să-şi împlinească şansa de viaţă pe care o merită din plin, iar sufletul lor curat, aşa cum numai oamenii de munte pot avea, să dăinuie peste vreme sfinţind aceste locuri frumoase.
Interesant articol!!
Am avut placerea sa o cunosc pe dna. Dr. Minerva Muraru cu ocazia unei consultatii pe care mi-a acordat-o vara aceasta la spitalul Coltea, deci nu la o clinica particulara, unde amabilitatea este dictata de tarifele piperate practicate. Aveam niste tulburari de ritm cardiac in urma unui soc emotional. Eram putin speriata, era prima data cand ma confruntam cu o problema cardiologica. M-a impresionat din start OMUL Minerva Muraru.S-a asezat langa mine, m-a ascultat cu multa atentie, cu o privire calda, intelegatoare. Dupa aceea m-a consultat. Din fericire nu erau probleme serioase, dar a tinut sa-mi spuna ca intelege perfect suferinta mea sufleteasca si mi-a dat niste sfaturi din care mi-am dat seama inca odata cat de omenoasa este. Concluzia mea este ca pentru dansa, fiecare paciet este mai intai un om si apoi un bolnav. Defapt si din articolul de mai sus reiese ca dansa iubeste foarte mult oamenii, locurile natale, prin modul in care s-a implicat pentru ajutorarea acestora. Este un om si un medic deosebit! Merita toata stima si admiratia!