Smaranda este investiţia mea actuala!

Dintotdeauna m-au fascinat oamenii cu vocaţie din mass-media. Mi-aş fi dorit să fiu asemeni lor, dar fiindcă n-a fost să fie i-am admirat pe ei fără rezerve. Pe ei adică pe Viorel Popescu sau Paul Grigoriu, pe Şerban Georgescu sau Titus Andrei,  pe Eugenia Vodă sau Teo Trandafir,  pe Cristian Ţopescu sau Marius Tucă.

 În aceeaşi categorie intră fără dubii şi Mihai Cosmin Popescu, pe care l-am descoperit la Radio România în urmă cu mai bine de 20 de ani şi de atunci îl tot ascult.

• Du-mă cu tine la capătul lumii ;
• Politon stereo ;
• Melo de la 3 la 4;
• Omul cu chitara – sunt emisiuni de succes realizate de Mihai Cosmin Popescu.

Vă invit să-l cunoaşteţi!

– Vreau sa începem interviul pornind de la rădăcini. Cine sunteţi, de unde veniţi, şi deocamdată din cine vă trageţi? Spre ce vă îndreptaţi o să vă întreb la final.

– Bunicii din partea mamei, Georgeta si Nicolae  erau din Ialomiţa. Mama mea a crescut în Bucureşti, dar s-a născut la Cosâmbeşti lângă Slobozia.

Bunicul din partea tatălui, Alexandru, era din Caracal, iar bunica mea Dora Beatrice era din Câmpina. De la bunica aceasta am moştenit o pianină.

– Avea pianină acum 100 de ani?

– Da. Acum 20 de ani când a fost acordată pe clapele pianinei am găsit însemnat cu creionul anul 1905. E foarte veche. Nu e foarte performantă, dar e o amintire cu valoare  sentimentală şi o păstrez cu mare drag şi în ziua de astăzi.

– Interesantă bunică…

– Cum pe vremea aceea femeile nu trebuiau să lucreze a fost caznică aproape toata viaţa, dar într-adevăr provenea dintr-o familie mai elevată. O întâmplare memorabilă din acele vremuri a fost ,,opera’’ străbunicului meu, tatăl Dorei, care într-o noapte, la un joc de cărţi, a pierdut o vie din Drăgăşani

– Jocul de cărţi s-a dat în Câmpina sau în Drăgăşani?

– În Câmpina sau poate în Bucureşti, nu ştiu exact…

– Vă rog să reluăm povestea.

– Bunicul a fost sublocotenent în armata Regelui Mihai şi era autodidact, cânta la vioară.

– Aţi locuit cu aceşti bunici?

– Da, bunicului meu, fiind în armată, i s-au dat nişte drepturi, constând în nişte rate mai lungi şi mai mici şi posibilitatea de a construi în zona Cotroceni. Foarte mulţi miliatari au construit atunci în zona Cotroceni. Căsuţa bunicilor construită în anul 1928, frumoasă în primul rând prin aşezare, cartierul fiind superb, a fost construită de fapt 70 % cu banii unei mătuşi, care ţinea foarte mult la Dora Beatrice şi 30 % au pus ei şi au achitat ratele în timp. După ce au dispărut părinţii am vândut.

 – Sunteţi singurul copil?

– Nu. Mai am un frate, mai mare cu 6 ani. Doru este unul din oamenii care mi-au marcat viaţa şi profit şi de această ocazie pentru a-i mărturisi cât de mult ţin la el. Este un om deosebit şi a ştiut întotdeauna să ţină în el necazurile inerente ale vieţii.

– Tot cu înclinaţii artistice şi Doru?

– Nu. El este cercetător la Academia Română în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice.

– Cred că bunicii au fost fericiţi că măcar unul din nepoţi le-a moştenit înclinaţiile artistice…

– Partea mea artistică mi se trage probabil şi de la bunici, dar în mod sigur, genetic, în primul rând l-am moştenit pe tatăl meu Mircea Popescu, absolvent de al Facultăţii de Drept, dar şi scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor care a lucrat la Secţia de Teatru Radiofonic o viaţă întreagă.

– În ce perioadă, în ce etapă a vieţii s-a conturat drumul pe care urma să păşiţi?

– În 1971, eram în clasa a VII-a şi făceam în paralel Şcoala de Muzică numărul 3. Mergeam la pian de două ori pe săptămână, plus ore de Teoria Muzicii şi de Ansamblu coral. Examenul la Liceul de Muzică era foarte dificil, de fapt la toate liceele se intra greu în perioada aceea. Atunci m-au întrebat părinţii dacă vreau să continuu cu muzica. Fiindcă răspunsul meu a fost afirmativ m-au transferat în clasa VIII-a la Liceul George Enescu. In urma examenului de capacitate am reuşit la secţia de pedagogie.

– A fost o alegere bună?

– Da, mi-a plăcut muzica întotdeauna şi nici nu mă vedeam intrat la un liceu teoretic, la Lazăr cum a intrat fratele meu, sau la Sava, sau la Caragiale, licee foarte bune, dar eu nu eram făcut pentru aşa ceva. Deşi nu am fost un elev eminent am absolvit George Enescu, şi cu totul am făcut 16 ani pian. Dirigintele meu Profesorul Constantin  Drăguşin care a fost şi dirijorul Coralei Patriarhiei din Bucureşti spunea despre mine că eram un om de zile.

– Adică?

– Ca note în clasa mea eram doar pe la mijlocul clasamentului, dar că aş putea fi un om al surprizelor şi dacă prind nişte zile bune aş putea să reuşesc la Conservator. Eram puţin imprevizibil. Am ureche muzicală bună, recunosc sunetele foarte uşor, dar pe lângă dictat muzical, erau  importante şi examenele de la solfegiu sau pian.

–  Şi aţi reuşit, aţi prins una din acele zile?

– Abia a treia oară, în 1978 am intrat la Conservator.

– Chiar şi eu ştiu că se intra greu…

– Se intra foarte greu! A treia oară însă am avut un start foarte bun, am luat 9,80 la dictat muzical la prima probă şi de acolo a mers totul strună, inclusiv la pian cea mai grea probă pentru mine, dar una peste alta am intrat fară probleme a treia oară.

– Cum a fost la  Conservator?

– Am făcut Conservatorul cu mare plăcere şi pentru că am o mare calitate, sunt un om conştiincios, nu sunt un talent  extraordinar, dar sunt un om care se ţine de treabă, duc până la capăt tot ce încep.

– La absolvire aţi fost repartizat în Radio ?

– Nu. În 1982 am fost repartizat profesor la Feteşti.

– Aţi predat muzica?

– Da am predat muzica la două şcoli din Feteşti.

– Cum a fost adaptarea Bucureşti – Feteşti?

– Mi-a fost puţin teamă să nu-mi pună viza, să-mi facă buletin de Feteşti cum era nebunia pe vremea aceea, aşa că am preferat să fac naveta cum făceau majoritatea atunci. Din 25 de doctori de la Spitalul din Fetesti, 22 erau navetişti. Cât priveşte adaptarea pot să spun că m-am împrietenit şi cu cei din Feteşti pentru că mie mi-au plăcut copiii întotdeauna şi mi-a plăcut să fiu profesor.

– Cât timp aţi rămas în învăţământ?

– 5 ani, până în 1987.

– Cum aţi ajuns în Radio?

– Prin examen! Reuşisem din 1986, dar m-au ţinut încă un an de zile, din cauză că a murit cel care făcea discursurile lui Ceauşescu, Petru Enache îl chema. În urma unui conflict  avut cu Ceauşescu, a făcut  atac de cord şi nimeni nu i-a luat locul  timp de un an şi nu a mai dat vize, pentru că Radioul public era o institutie de gradu 0 şi pentru a fi angajat era obligatoriu să ai viza celor de la Comitetul de Cultură al Comitetului Central şi să fi membru de partid. Puteai să mănânci ,,muzica pe pâine’’, dacă nu erai membru de partid nici nu se uitau la tine.

– Triste vremuri, dar să fiu corectă, nu în Radio, că nu cunosc ce se întâmplă acum acolo, dar aşa în general, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.  Dar să revin, sunteţi în Radio din 1987, de 27 de ani. Cum a fost, ce a însemnat?

–  Când am intrat în Radio m-au întrebat ce-mi doresc să fac. Le-am spus: fac orice  numai angajati-mă ! Când am ţinut legitimatia de Radio în mână, am plâns de bucurie împreună cu bunul meu tată. Am  fost repartizat la Secţia de Muzică Corală şi după Revolutie am ajuns şeful secţiei, dar nu era locul meu acolo, nu mă simţeam bine. Îmi place foarte mult muzica corala, am fost şi în jurii la Cântarea României şi acum îmi place să ascult corale bărbătesti cântând colinde. Sunt câteva biserici, care au corale bărbăteşti superbe, coralele din Rusia, muzica din Rusia e superbă, dar m-am  bucurat când s-a înfiinţat Secţia de Divertisment Muzical şi Ana Maria Zaharescu, cu care eram coleg a venit într-o zi şi m-a întrebat dacă nu vreau să facem împreună o emisiune. Aşa a apărut emisiunea  ,,Du-mă cu tine la capătul lumii’’ , care a durat 8 ani neîntrerupţi, din două în două duminici, de a ora 0 la 5 dimineaţa. A fost o emisiune cu totul specială, relizată live începând cu anul 1991. A apărut şi o carte pe care am lansat-o la Centrul de presă al Radioului, în prezenţa Preşedintelui Director General de atunci domnul Andrei Dimitriu, dar şi a multor colegi şi prieteni, inclusiv a Lilianei Staicu, cea care s-a alăturat echipei de relizatori în primul an al emisiunii şi care acum e redactorul şef al postului Romania Muzical.

– Ana Maria Zaharescu mai e în radio?

– Nu. A dispărut  fulgerător în 2005.Trebuie să spun  neapărat că Ana, alături de Iosif Sava sau  Paul Grigoriu reprezintă modelele mele în ceea ce priveşte jurnalismul din Radio. Sunt mulţi oameni de la care am învăţat meserie, dar de la ei am învăţat în mod special. De asemenea un rol important pentru evoluţia mea din Radio l-a jucat doamna Mihaela Doboş, cea care m-a ajutat ,,să-mi iau zborul’’ într-o perioadă foarte a grea a Radioului public, vorbim de anii 1987- 1990 când foarte puţini colegi puteau intra ,,în direct ’’.

– Ce emisiuni au urmat după aceea?

–  ,,Politon stereo’’ pe programul 3 marţea. Pe vremea aceea postul era în FM, nu în online cum e acum.

– Păcat că Radio 3 nu a mai revenit în FM…

– Ni s-a spus la vremea respectivă că trebuie să cedăm CNA-ului o frecvenţă ca să o repartizeze la alt post de radio. Moţu Pittiş era director la Radio 3 şi a acceptat, în ideea că viitorul radiourilor şi al ziarelor, va fi online.

– După Politon stereo aţi devenit ,,Omul cu chitara’’?

– Între timp am  mai avut şi alte emisiuni la Radio România Muzical, dar într-o zi m-am întâlnit întâmplător pe culoarele radioului cu Ducu Bertzi cu care fusesem coleg în Corul Song, în care eu, datorită repartiţiei la Feteşti, am rămas un singur an – 1981. L-am invitat la emisiunea ,,Melo de la 3 la 4’’ . Probabil că lui Ducu i-a plăcut şi în noiembrie 1997 m-a întrebat dacă nu vreau să facem împreună o emisiune de muzică folk. Aşa a pornit  emisiunea ,,Omul cu chitara’’ la Radio Romania Actualităţi care durează de 16 ani, mai rar în lumea asta, în care totul se schimbă atât de repede. Aşa am ajuns la folk nefiind un iubitor al muzici folk.

– Corală înţeleg,  dar cu folkul ce aţi avut?

– Mie mi-ar fi plăcut să fac emisiuni de muzică uşoară, de muzică pop. Nu am fost un pasionat al Cenaclului Flacara. De folk, de poezia şi de muzica atât de frumoasă m-am apropiat datorită emisiunii, nu datorită Cenaclului Flacăra cum se întâmpla de obicei. La Cenaclul am fost doar de două ori, pentru că mi se păreau prea lungi spectacolele şi eu nu am răbdare, sunt un om foarte activ de felul meu. Oricum iniţial Cenaclul a pornit de la poezie şi muzică în sala unei Case de Cultura de pe bulevardul Mihai Eminescu, apoi la Teatrul Creangă şi erau spectacole de 2-3 ore maximum. S-a ajuns în timp  la  spectacole de 10 ore, în care, ca să  reziste, trebuiau să facă şi anumite compromisuri, mă refer la poeziile abordate şi la cântece. După părerea mea s-a diluat esenţa, dar dincolo de asta, sigur Adrian Păunescu  a fost un poet în faţa căruia eu îmi scot pălăria şi dacă s-ar face un clasament, după părerea mea, ar fi  în primii zece poeţi români.

– După părerea mea e în primii doi, dar asta e altă discuţie. Haideţi să revenim la folk.

– Folkul m-a atras prin mesaj pentru că merge la suflet. Îmi plac lucrurile sensibile.  Sunt un om mai aşezat, mai sensibil,  îmi place să-i admir pe alţii, să recunosc valorile şi să-mi scot pălăria în faţa lor deşi se spune ca nu mai avem idoli, că nu mai avem modele, că nu mai avem valori, eu cred că e greşit. De la Octavian Paler la Emil Cioran, de la  Caragiale la Eminescu, de la Brâncuşi la George Enescu şi venind încoace la Gabriel Liiceanu, la Andrei Pleşu, la Horia Roman Patapievici sunt oameni pe care eu îi admir. Şi nu numai pe ei, sunt foarte mulţi care-mi plac.

– Înţeleg că trăim într-o lume a bărbaţilor, dar chiar nicio femeie, să nu  stârnească admiraţia unui om atât de sensibil?

– Lucia Sturza Bulandra, Maria Tanase, Carmen Stănescu, Ana Blandiana!

– Fiind în Radio de atât de mult timp, pot presupune şi că sunteţi prieten cu interpreţii?

– Sunt foarte bun prieten cu ei pentru că am fost în foarte multe jurii. Eu cred că sunt apreciat şi am legat prietenii fiindcă încerc să fiu corect. Sigur, suntem subiectivi toţi, dar când văd un talent care e plasat, într-un clasament, la un concurs, pe un loc mai jos decât ar fi meritat mi se pare o nedreptate şi întotdeauna nedreptăţile m-au întors pe dos.

– Şi cum rezistaţi?

– Ştiu că sunt un tip idealist, aşa sunt eu şi cu asta basta! Cred într-o lume corectă deşi ştiu că nu se poate aşa ceva, că suntem subiectivi toţi, dar pe cât posibil încerc să nu tai aripile folkistilor, mai ales tineri şi când au fost înregistrări bune am încercat să-i promovez cu mare drag împreună cu Ducu la ,,Omul cu chitara’’. Pentru a fi promovat pe Radio Romania Actualităţi trebuie să ai valoare. Nu se poate difuza orice, dar sunt mulţi tineri valoroşi care vin din urmă şi i-am promovat cu mare drag.

– Daţi-mi câteva nume de tineri talentaţi, preferaţi şi nu numai tineri.

– Iulia M, Iulia Guşatu, Ionuţ Mangu, Cosmin Vaman, Alexandra Andrei, Claudia Ciobanu, Silvan Stăncel, Alexandra Sidor. Îmi place folkul şi există oameni pe care-i apreciez. La noi în România totul e la general, nu se prea dau nume concrete, lumea fuge de  asta, eu însă pot să spun deschis că-mi plac Nicu Alifantis, Mircea Baniciu, Victor Socaciu care are nişte piese de tinereţe senzaţionale, multe la număr, cântece dedicate iubirii.  Ducu Bertzi,  Vasile Seicaru, Florin Săsărman, Vali Şerban, sunt oameni pe care-i simt foarte aproape de mine. Vasile de exemplu e un om foarte direct, un om puţin răzvrătit şi rebel, dar e aşa doar pentru a-şi ascunde o anumită timiditate şi anumite dureri pe care le are în interiorul lui. E un om cu care mă înţeleg foarte bine. Şi cu Ducu mă înţeleg foarte bine şi apreciez  faptul că  are ochi,  că ştie să se înconjoare de oameni valoroşi, nu neapărat de mine, ci vorbesc de Marius Batu, Mihai Neniţă, Florian Pitiş, Vlady Cnejevici, sunt oameni cu care a cântat, oameni valoroşi fiecare la locul lui, deci  are un ochi  foarte bun.

– Privind în urmă, puteţi spune că aţi ales bine?

– Pasiunea mea pentru Radio, o instituţie în care am intrat întotdeauna cu zâmbetul pe buze  mă face să cred că am ales foarte bine. Cred că e mare lucru să faci în viaţă ceea ce-ţi place, să nu te duci încruntat la serviciu.  Eu sunt un entuziast, uneori naiv…

– De ce spuneţi asta?

-Uneori acord  multă încredere oamenilor din jurul meu chiar dacă nu de puţine ori m-am convins că nu toţi merită. În general nu sunt un tip conflictual, ştiu să mă retrag, să închid uşa şi să-mi văd de drumul meu şi constat cu tristeţe că suntem înconjuraţi de prea multă ură şi de mult prea multe conflicte şi nu cred că trebuie să ne supăram din  lucruri mărunte, poate doar din  cele importante…

– În afara Radioului şi-au mai făcut loc şi alte pasiuni?

– Îmi place să mă uit la fotbal, la filme, să ascult muzică, îmi place să apreciez frumosul, îmi place să citesc o carte, înca mai sunt un pasionat al cărţilor…

– Ce citiţi acum?

– Se întâmplă să existe anumite personalităţi, în special în literatură, dar şi în artă în general şi în viaţa politică, personalităţi care au marcat istoria acestei ţări şi care  sunt uitate în mod intenţionat. Una dintre ele e Constantin Rădulescu Motru. A fost un  profesor extraordinar, un psiholog foarte bun şi fiindcă a simpatizat cu Mişcarea Legionară, la începutul mişcării cum au simpatizat foarte mulţi pe vremea aceea, e puţin marginalizat.

La fel cum se întâmplă şi cu Petre Tuţea, numit Socrate al Romaniei pentru inteligenţa şi spiritul său extraordinar, care este senzaţional, după părerea mea.

Ca să revenim şi să vă răspund la întrebare, acum citesc Psihologia poporului român de Constantin Rădulescu Motru. E foarte interesant că exact conferinţele pe care le ţinea în 1910 la Ateneul Roman se potrivesc fantastic şi azi. La fel se întâmplă şi cu scrierile lui Caragiale, sigur citite în altă gamă. Vreau să spun că ne schimbăm foarte greu. Poporul român uşor eterogen ca populaţie, România o ţară tânără în democraţie, eu consider că avem 100 şi ceva de ani, de la Cuza încoace de când s-a început modernizarea statului cât de cât, poporul român se schimbă foarte greu, din păcate…

Revenind la Constantin Rădulescu Motru, e păcat că o personalitate a psihologiei şi sociologiei româneşti a murit în mizerie şi este foarte puţin publicat.

– De ce oare?

– Pentru că la fel ca mulţi alţi intelectuali: Tutea, Cioran, Eliade, Goga o mare personalitate ca poet, au aderat la  Mişcarea Legionară, foarte tentantă prin ce a oferit, ca platformă ideologică: credinţă, curăţenie, ordine, disciplină. La început au atras foarte mulţi oameni, tineri de valoare, însă pe parcurs au degenerat, s-au depărtat de această platformă. Cred  că numai pentru faptul că ai aderat, că ai simpatizat într-un timp la o mişcare, care sigur, pe bună dreptate a fost desfiinţată, e prea mult. Eu cred că nu trebuie să-i uităm pe aceşti oameni. Şi  nu doar pe ei. Ion Antonescu e o personalitate care pe mine mă fascinează şi care e nedreptăţită în această ţară. Nu există un bust cu Ion Antonescu. Au fost 3, dar au fost date jos.  E adevărat că în anii ’’40, pe vremea lui Antonescu a existat o oarecare prigoană a evreilor şi a ţiganilor în această ţară – holocaustul, dar la fel de adevărat e şi faptul că au venit aici foarte mulţi evrei din Basarabia, din Polonia sau din Ungaria ca să fugă de prigoana fascistă. Istoria e discutabilă, se scrie aşa cum se scrie, dar eu cred că nu trebuie să-i uităm pe aceşti oameni şi sunt încă mulţi pe care eu sigur i-am uitat.  Nicolae Grigorescu mi se pare un tip genial, Carol I, Alexandru Ioan Cuza cu toate acuzaţiile care i se aduc,  pe bună dreptate, cum că a fost un om care iubea frumosul, dar Cuza a făcut foarte multe lucruri bune în ţara asta!

– Foarte frumos punctat! Spuneţi-mi dacă pasiunea pentru radio, pentru muzică, pentru lectură, pentru frumos v-a mai lăsat timp şi să trăiţi?

– Viaţa trebuie trăită! Mi-a plăcut viaţa! M-am căsătorit la 36 de ani. E foarte adevărat când se spune că dacă nu te căsătoresti de tânăr, începi să devii mai pretenţios, asta e şi părerea mea. Acum eu aş recomanda căsătoriile din tinereţe pentru că relaţia cu copii trebuie să fie una apropiată şi e puţin mai greu când distanţa în ani e mare. Trebuie neapărat să ai copii! Dacă treci prin viaţă şi nu ai copii, eu cred că nu e bine. Cred că trebuie să lăsăm în urma noastă, aşa cum se spune, cel puţin un copil, o casă şi un pom. În cazul meu asta a fost, n-a fost să fie mai devreme.

– Ce s-a întâmplat?

– Am avut o căsătorie de  20 de ani. Soţia mea Anca un om deosebit, de la care am avut multe de învăţat şi la care am ţinut foarte mult, a dispărut în 2013, a plecat până la stele. A lucrat şi ea în Radio, a fost şefa Oficiului Juridic. De la ea am învăţat, printre altele, să iubesc adevărul până la capăt, indiferent de cât de dureros ar fi el. Ea m-a învăţat cum să mă apropii de Dumnezeu şi cât de frumos este să-i iubesti pe semeni. Copilul nostru, Smaranda este investiţia mea actuala şi ţin foarte mult la ea!

– Ce face Smaranda, ?

– Smaranda e bine, e elevă în clasa a X-a la Liceul Matei Basarab. E un copil pe care şi l-ar dori mulţi părinţi. A împlinit recent 15 ani şi-mi aduce numai bucurii. Ne înţelegem foarte bine, este sentimentală şi comunicativă. Iubeste muzica şi literatura. Acum cântă într-un cor ,,Sunetul Muzicii’’ dirijat de doamna Cristina Manoliu. A studiat şi puţin pian şi ceva chitară şi ar vrea să ajungă cântareaţă sau jurnalistă.Vom vedea…

– Aşchia nu a sărit departe de trunnchi nici în cazul Smarandei. Îi doresc mult succes în tot ce va alege să facă! Dialogul cu dumneavoastră a fost o încântare.

Am aflat cu bucurie cine sunteţi şi de unde veniţi. Vreau să încheiem cu întrebarea cu care v-am ameninţat de la început – încotro vă îndreptaţi ?

– Greu de spus. Sunt un om care trăieste clipa şi care nu prea-şi face planuri de viitor. Mi-ar plăcea să mă întorc cu Smaranda într-o căsuţă cu grădină, departe de nebunia oraşului. De altfel, ca sa fiu sincer, acea căsuţă e deja ridicată. Mi-ar plăcea să cred că atunci când voi ieşi la pensie o să las câteva regrete în urmă. Mă văd în parc cu nepoţii…

Dumnezeu ştie daca oi trăi acele clipe de fericire…

Multumesc mult pentru acest interviu şi vă rog să nu mă uitaţi atunci când veti lansa volumul acesta.

– Eu vă mulţumesc pentru că mi-aţi dezvăluit interesanta poveste de viaţă. Cu siguranţă, când va apărea cartea cu interviurile mele veţi fi acolo, în primul rând, alături de ceilalţi intervievaţi.

Maria Băcescu

01.07.2014

Comentarii

comentarii