Am gandit mereu in perspectiva!

Mihai Ghebrea a fost un copil abandonat. Acum este Preşedinte al Consiliului Director al Asociaţiei Orfanilor din Casele de Copii din Râmnicu Vâlcea (http://www.aocc.vl.ro/).

Pentru că în România, există în continuare foarte mulţi copii părăsiţi de către propriii lor părinţi sau copii orfani Asociaţia promovează interesele copiilor din Centre de plasament şi încearcă să rezolve cele mai importante probleme ale acestora.

Emoţionanta povestea a lui Mihai am aflat-o din emisiunea Sinteza zilei, mult prea condensată, după gustul meu, pentu o viaţă atât de tumultoasă. Aşa că neavând restricţii de timp şi spaţiu instantaneu m-am decis să-l caut şi să vi-l prezint.

Iată-l!

– Data şi locul naşterii?

– 30 aug 1977 – Râmnicu – Vâlcea.

– Câţi ani avea mama atunci?

-17 ani.

– Mama e din Râmnicu Vâlcea?

– Nu. Mama este din Craiova, dar la terminarea şcolii, neavând pile, primise repartiţie şi aterizase în Vâlcea, gravidă cu mine.

– Când şi cum aţi ajuns la Casa de copii?

– Acum un an am aflat că până la 7 luni, mama mă  ducea la cămin în cursul săptămânii, iar la sfârşit de săptămână mă lua acasă. Pentru că era prea tânără şi necăsătorită şi nici bunica maternă nu m-a vrut, după un timp mama s-a întors la Craiova şi pe mine m-a abandonat în Casa de Copii din Rm- Vâlcea.

– Care sunt primele amintiri?

– Cele mai clare amintiri le am din clasa I, pentru că atunci am început să mă dezvolt. În Casele de Copii până la vârsta de 3 ani te ţineau într-un centru, de la 3-7 ani stăteai într-un centru preşcolar, cum ar veni grădiniţa, impropriu spus grădinţă pentru că practic copiii din Casele de Copiii nu se duc la grădiniţă, de când se nasc acolo rămân, iar de la 7 ani mergeam în Casa de Copii Şcolari Băieţi.

– Sunt dureroase amintirile unui copil crescut în Casa de copii ?

– Sunt dureroase şi foarte dureroase, dar de la un moment dat sunt şi plăcute.

– Să începem cu cele plăcute.

– Momente plăcute au fost când am participat la foarte multe activităţi cultural artistice, când am fost încurajat şi am căpătat foarte multă încredere, când am făcut un post de radio, o revistă, când am făcut toate demersurile şi am înfiinţat Asociaţia Orfanilor. Extrem de interesant a fost şi când în 1991, fiind elev în clasa a VII-a am fost selectat de Organizaţia Mondială UNICEF într-un schimb de experienţă, într-un grup de 4 băieţi şi 4 fete în Danemarca, timp de o lună de zile.

– Şi cele dureroase?

– În cămin, după ce veneam de la şcoală începeau problemele grave care s-au perpetuat până în clasa a IX-a. Eu am încercat întreaga perioadă să mă fac plăcut copiilor mari. Nu încercam să mă fac plăcut angajaţilor, pentru că nu cu ei era o problemă. Ca să stea liniştiţi la cafele şi bârfe, dacă noi cei mici  făceam gălăgie în cameră, nu se deplasau educatorii ci îi foloseau pe cei mari ca să ne potolească şi să facă ordine. Aşa că trebuia să ne concentrăm foarte mult pe copiii mari.

– Câţi copii stăteaţi în cameră?

– 12.

– De aceeşi  vârstă?

– În principiu de aceeaşi vârstă.

– Şi cei mari puteau intra oricând?

– Da era deschis, intrau când voiau. La un moment dat ne-au despărţit pe etaj, dar tot intrau şi atunci, nu aveau nicio reţinere, erau chemaţi de educatori şi se foloseau de noi.

– Adică?

– Ne trimiteau la cerşit, ne abuzau fizic, psihic, mental, în toate felurile…

-Aţi fost la cerşit?

– Mă duceam la cerşit foarte des pentru că voiam să scap de bătaie. Dacă făceai o anumită normă scăpai de bătaie altfel riscai 100%….

-Dar aveaţi voie să ieşiţi pe stradă?

– Da. Ieşeam pe poartă sau săream gardul, se găseau metode. Cei mari erau pe mână cu angajaţii şi dacă nu te lasau să ieşi pe poarta interveneau ei şi-i spuneau ,, lasă-l băi că l-am trimis eu să-mi cumpere ceva din piaţă’’.

La cerşit erai şi uşor de identificat, toată lumea ştia că eşti de la cămin…

– Aveaţi uniforme?

– Nu. Toţi aveam acelaşi echipament, aceleaşi treninguri.

– Aveaţi un anumit loc în care eraţi plantat sau mergeaţi să cerşiţi pe străzi?

– Pe străzile din preajma căminului, nu foarte departe pentru că riscam să ne rătăcim. Mie-mi era jenă să mă duc la cerşit pe stradă, aşa că băteam pe la uşi în blocurile din jurul căminului. Aşa am ajuns la o uşă unde mi-a deschis o doamnă,  bunica aşa cum îi spuneam eu, m-a invitat în casă, i-am spus de unde sunt, ce vreau şi m-a pus la masă. Între timp a venit fiica dumneaei Doamna Profesoară Stănescu care m-a luat la rost, cum fac profesoarele, că nu e frumos, că ce caut pe stradă la cerşit?…

– Nu i-ati spus de unde erati?

– Nu era nevoie să-i spun. Avea şcoala lângă căminul nostru, trecea pe lângă poartra noastră zi de zi şi ne ştia pe toţi.

– Aţi convins-o că eraţi forţat să faceţi asta?

– Da. A văzut că vorbesc, frumos, coerent şi m-a invitat să-i mai vizitez. Mergeam des şi-mi făceam norma aproape integral de la ei. A vrut să vină la cămin să discute cu profesorii şi educatorii, dar eu am rugat-o să nu vină, că-mi face mai mult rău.

În casa Doamnei Profesoare Stănescu eu am învăţat să folosesc furculiţa şi cuţitul. Când mă puneau la masă eu ceream numai lingura, nu ştiam ce e furculiţa, ca sa nu mai vorbesc de cuţit, pe care nu-l vedeam la cămin decât foarte rar, uneori dimineaţa  când aveam gem şi unt, la prânz sau seara niciodată…

– Mâncarea la cămin era suficientă?

– Cu mâncarea nu era o problemă aveam suficientă. Probleme erau la dulciuri. Cei mici nu se apropiau de dulciuri sau de cadouri. Niciodată nu ajungeau la noi. Dacă nu se nimerea educatorul în clipa aceea lângă tine riscai sa pierzi toată punga şi era foarte greu să fie, pentu că eram 280 de copii în sala mare. Eu recuperam dulciurile prin soţul Doamnei Profesoare Stănescu care era Director la Alimentaţie Publică. Dumnealui îmi dădea şi pentru colegii mei, dar eu nu împărţeam chiar totul, mai ascundeam şi pentru mine, eram mai individualist. Atunci mi-am şi stricat dantura…

–  Când mergeaţi la cerşit în afara familiei Stănescu vă dădeau şi alţi oameni bani?

– Făceam bani. Nu aşa mulţi, dar cât de cât, să fac norma şi ce depăşeam ştiam să-i ascund pe undeva prin spatele căminului.

– Când îi luaţi de acolo?

– Când mă duceam spre şcoală, mai cumpăram tot dulciuri. Nu strângeam prea mulţi bani că atunci ieşeam în evidenţă. Dacă mi-aş fi cumpărat, de exemplu o maşinuţă, era mai rău dacă mă prindeau copii mari cu ea…

– Şi dacă nu îndeplineaţi norma ce se întâmpla?

– Erai bătut, dar nu aşa o palmă după cap, ci erai supus la nişte agresiuni fizice greu de imaginat, călcat cu picioarele, dat cap în cap cu ceilalţi….

– Cum aţi supravieţuit acelei perioade?

– La mine a fost scurtă perioada de abuzuri, m-au văzut mai istet, au văzut că-mi merge mintea şi puteau să mă folosească, să-i ajut şi pentru că eram premiant au început şi educatorii să mă mai protejeze.

– Aţi crescut în condiţii inumane şi aţi fost premiant?

– Ideea era că dacă ştiai să-i mulţumeşti pe cei mari, aveai de câştigat, aveai linişte şi pe mine asta mă interesa, să fiu liniştit, să pot să învăţ. Îmi terminam întotdeauna temele primul ca să pot să ies la joacă. Cu jumătate din copii din clasă eram coleg şi la cămin aşa că eu îmi scriam tema, de pe caiet pe tablă, ca să o copieze şi colegii mei.

Într-o şcoală cu peste 2.000 de copii, eu am  fost Comandant Adjunct de Unitate, adică al doilea pe şcoală. Până să vadă că după mine nu vine nimeni mulţi copii din şcoală nu ştiau că sunt de la Casa de Copii, nu bănuiau că un astfel de copil putea să aibă asemenea rezultate.

– Ce materii preferate aţi avut?

– Materiile la care m-am priceput mai bine au fost Limba Română, partea de  gramatică, literatura nu mi-a plăcut niciodată dar învăţam să nu-mi stric media, Franceza, Istoria şi Geografia. La restul materiilor învăţam doar ca să nu-mi stric media. Spuneam ca sunt nişte materii idioate băgate în plus. Viaţa în Cămin m-a făcut un tip pragmatic şi de asta mă contraziceam cu profesorii de matematică. Îi întrebam de ce învăţăm tot felul de ecuaţii când în viaţă te întâlnesti doar cu adunări, scăderi îmulţiri şi împărţiri? Ce-mi trebuie mie să ştiu să  fac o ecuaţie de gradul al doilea când eu mă duc la magazin şi atât?

– V-aţi menţinut părerea asta şi când aţi crescut?

– Şoala românească e în continuare foarte încărcată. Am fost în Suedia la mama adoptivă care era profesoară şi am văzut ce programă şcolară simplă au. Acolo cel care vrea să se dezvolte într-un domeniu anume continuă la liceu şi facultate în domeniul pe care vrea să-l aprofundeze.

– Până să ajungem să-mi povestiţi despre mama adoptivă spuneţi-mi când aţi început să conştientizaţi şi să simţiţi lipsa părinţilor?

– La şcoală în clasele primare mi-am dat seama că-mi lipseşte familia. Vedeam că vin colegii cu părinţii, că le aduc sandviciuri, că le aduc sucuri, că vin şi-i aşteaptă după ore, iar la noi nu venea decât educatorul. Îi aşteptam pe copiii de la celelalte clase ne încolonam şi plecam. Atunci am început să simt lipsa părinţilor. Însă de departe, cel mai dureros simţeam lipsa familiei în vacanţe. De asta-mi şi imaginam viaţa ca o şcoală non-stop. Nu suportam vacanţele, le uram, voiam să nu fie vacanţă niciodată. În timpul şcolii aveai o activitate, o ocupaţie şi mai ieşeai în oraş, dar în  vacanţe aveai contact permanent cu copiii mari. Nu suportam vacanţele şi pentru că majoritatea copiilor plecau acasă în vacanţe şi rămâneam foarte puţini în cămin la dispoziţia celor mari….

– Deci în Casa de copii erau unii copii care păstrau legătura cu părinţii?

– Da nu toţi erau orfani sau abandonaţi. Existau mai multe categorii: orfanii cărora le muriseră părintii, abandonaţii cum am fost eu şi mai erau şi copii cu unul sau ambii părinţi, dar care din cauza condiţiilor materiale erau lăsaţi în cămin pe perioada şcolii. Aceştia plecau acasă în vacanţe.

– Ce însemna copil abandonat?

– Abandonaţii proveneau din maternitate, fie că mamele fugeau şi-i părăseau, fie că dădeau semnătură că nu-i mai vreau sau, aşa cum a fost cazul meu, nu te mai vizitau o anumită perioadă de timp.

– Copiii abandonţi puteau fi adoptaţi?

-Da, dar adopţiile se făceau de obicei la copiii până la vârsta de 3-4 ani, deşi uneori se căutau şi copii mai mari. Pe mine a vrut sa ma înfieze o familie când eram în clasa a cincea. Le murise băiatul într-un accident de muncă şi-şi  doreau foarte mult  un copil bun. Au venit la cămin şi directorul m-a recomandat pe mine.  Eram pe lista celor recomandabili. Când  venea o familie exista o listă scurtă de copii care puteau fii prezentaţi.

– Şi ce s-a întâmplat?

– M-am dus am stat 2-3 zile şi nu m-am acomodat. Acolo, la Tomşani la 30 de km de Râmnicu – Vâlcea înspre Horezu, eram singur, eu obişnuit cu grămada, cu colegii mei. Condiţiile erau ca la ţară, toaleta în fundul curţii, eu obişnuit ca la Cămin, să le ai toate lângă tine, apoi mă trimiseseră cu vacile. Aşa că m-au adus înapoi la cămin şi au luat un alt copil, mai mic cu un an decât mine, cel care a plâns din prima zi când mă luaseră pe mine, pentru că voia să se ducă el. Cunosc acea familie, iar copilul care l-au înfiat a ajuns preot în satul lor.

– Apropo de faptul că acel băiat a devenit preot, spuneţi-mi când eraţi mic ce visaţi să deveniţi?

– Aveam trei dorinţe: poliţist, procuror şi să am carnet de conducere, dar nu să mă fac şofer.

– Care erau motivaţiile acestor alegeri?

– Să am carnet de conducere mi-am dorit mereu şi l-am şi obţinut la 18 ani. Poliţist initial şi procuror ulterior mă gândeam să devin pentru că voiam să-i bag la puşcărie pe cei mari.

– Ce s-a ales din aceste dorinţe?

– Neavând familie şi cine să te sprijine, toţi cei din Casa de Copii eram orientaţi spre şcolile din oraş nu te puteai gândi în altă parte. Cum primele două opţiuni – poliţist şi procuror – nu am avut posiblilitatea să le urmez, am ales Grupul Şcolar Henri Coandă, doar pentru profilul mecanic. Văzând alegerea mea toţi profesorii şi educatorii mei, în frunte cu directoarea m-au bătut la cap şi m-au făcut imbecil, că un elev cu mediile mele (am luat 8.50 la admitere şi într-adevăr cu media mea aş fi putut intra la orice liceu), cel mai bun din cămin se duce la acest liceu, în loc să meargă la Liceul Lahovari sau la Mircea cel Bătrân, liceele de top din Râmnicu Vâlcea.

 – Dar de ce nu i-aţi ascultat pe profesorii dumneavoastra?

-Pentru că nu mă interesa! Voiam să dau la o Şcoală de poliţie, să fac liceul de poliţie direct. Acum cunosc procedura, dar atunci aşa credeam. Am ales Henri Coandă.

– Şi cum a fost?

– Odată ajuns la Henri Coandă am fost şocat! Liceul era destinat într-adevăr copiilor de la ţară care doreau să înveţe o meserie: tinichigerie, mecanică, era liceu auto. Colegii mei, deşi aveau toţi medie peste 7 chiar şi 8 şi la şcoală erau buni, învăţau bine, mie mi se păreau înapoiaţi, idioţi ca mentalitate, ca stil de viaţă şi nu m-am acomodat deloc printre ei. Deşi veneam din Casa de copii şi eram fără părinţi sau poate tocmai din această cauză, mie la vârsta aceea foarte mulţi îmi spuneau că eram mai dezvoltat decât copiii de vârsta mea, că eram aproape matur şi că dacă ar fi stat cineva de vorbă cu mine fară  să-mi vadă faţa, ar fi crezut că am peste 20 de ani şi nu vorbesc de timbru ci de modul cum gândeam şi cum mă exprimam. Aşa că am abandonat şcoala!

– O Doamne!

– Dirigintele meu, inginerul Ionescu venea la cămin şi mă trezea din somn şi-le spunea educatorilor ,,eu nu mă duc la nimeni acasă, dar pentru copilul ăsta fac orice’’. Îmi spunea că sunt brânză bună în burduf de câine.

Educatorul meu domnul Liviu Folescu cel care m-a îndoctrinat mai târziu cu politica (am fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc) venea la mine şi mă pleznea şi-mi spunea ,,dă-te jos din pat, nu ţi-e ruşine că sunt atâţia tâmpiti pe aici, care nu stiu să scrie şi să citească şi se ţin de şcoală şi tu?’’

Eu am refuzat să mă duc aşa că în final m-au exmatriculat!

În anul următor m-am dus la Liceul Energetic.

– Aţi început tot  cu clasa a IX-a?

– Da!

– Cum erau colegii şi care era atmosfera de la noul liceu?

– Mi se păreau că erau tot cam ca cei de la celălalt liceu, dar mi-am dat seama că nu mai pot să renunţ încă o dată. A contat şi faptul că nu ştiu prin ce împrejurare, cred că o data când a trebuit să mă învoiesc m-am împrietenit cu directorull liceului – Domnul Stelian Pârvulescu. A stat de vorbă mai mult cu mine şi asta mi-a dat încredere. Orice problemă aveam o discutam cu dânsul şi mi-a fost mai uşor să mă acomodez. Am început să–mi înţeleg şi colegii spunându-mi că ăsta e mediul în care au trăit şi că nu e vina lor. Liceul era un pic mai cizelat şi mai restrictiv, nu libertin ca la Henri Coanda. Se punea accent mai mare pe carte, nu pe meserie ca la celălat liceu. Eu la practică nu mă duceam niciodată în salopetă, nu puteam să pun mâna pe ulei, să mă murdăresc, eram foarte simandicos. În schimb puteam să montez un motor numai din priviri, în sensul că dacă aveam un om care să-i spun ce să facă ştiam tot motorul de la A la Z, numai că nu puneam mâna.

În 1999 după absolvirea liceului am intenţionat să dau la facultatea Lucian Blaga din Sibiu.

– La Drept?

– Nu, la Jurnalistică.

– De unde a apărut pasiunea pentru jurnalism?

În clasa a IX a am colaborat cu postul de Radio Metronom, cel mai mare din Vâlcea.

– Cum aţi ajuns la această colaborare?

– Am auzit o reclama la radio că vor sa angajeze prezentator. M-am dus şi eu, dar când m-au văzut aşa de mic mi-au spus că nu angajează elevi. Eu am insistat să mă asculte să vadă doar dacă am potenţial. Au refuzat în continuare, dar Nadina Nedelea a spus ,,hai şefu sa-l auzim…’’

M-au ascultat, le-a plăcut şi din seara aceea au schimbat toate promo-urile, toate jingle-urile, toate reclamele cu vocea mea. Nadina a fost cea care a insistat să mă păstreze acolo.

– Aţi intrat la Sibiu la Jurnalism?

– Nu am reuşit. Nici nu mă pregătisem, nu acumulasem materia care se cerea, crezând că fiind foarte istet va merge aşa, pentru că bacalaureatul l-am trecut cu foarte mare usurinţă. Ma confruntasem la Sibiu cu primul meu examen real.

Picând la acest examen eram într-o situaţie dificilă, deoarece aveam deja 18 ani şi riscam să nu mai pot locui în cămin.

Am recurs la o soluţie de compromis, am făcut o postliceală în Vâlcea la profilul informatică. Directorul Liceului Ferdinand Cătălin Pană era coleg cu mine în PNŢ.  Auzindu-mă ca sunt disperat m-a chemat să merg la postliceală. Am urmat-o timp de 2 ani şi pe perioada asta am fost asigurat, am stat liniştit nu mă mai stresam ca mă vor da afară din cămin. Cum eu nu aveam bani să plătesc şcoala, că era cu taxă, Cătălin Pana a supus aprobarii Consilliului de Administratie şi asa am putut frecventa cursurile acelei şcoli.

Dupa absolvirea şcolii de informatică iar am fost stresat, că voi fi dat afară din cămin, dar între timp veniseră facultăţile mari în Vâlcea şi–şi deschiseseră filiale şi m-am gândit să-mi îndeplinesc visul de mic şi să fac Facultatea de Drept. Mi-am găsit un sponsor şi am absolvit la Spiru Haret.

În acelaşi timp un prieten de-al meu Florin Smeureanu care ajunsese inspector general în învăţământ m-a sfătuit să fac şi Modulul pedagogic, care era gratis, ca să pot să obţin nişte ore de cultură civică. Eu am spus că nu mă intereseaza şi nu l-am făcut atunci, dar l-am făcut după facultate şi a trebit să-l plătesc.

Am făcut şi un master la Bucureşti în Management Organizational şi Resurse Umane.

Până să termin facultatea liberalii care venisera la putere mi-au propus sa fiu directorul căminului nu unde am locuit ci unde lucrez acum mergând pe ideea că acolo am trăit şi sunt cel mai competent. La început m-am speriat. Ideea nu-mi prea plăcea. Chiar daca sunt un lider fără să fiu în acte, totusi eu voiam o libertate de decizie. Directorii de Centre nu mai sunt cum erau pâna să se înfiinţeze Direcţiile de Protecţia Copilului. Atunci  fiecare director tăia şi spânzura. Acum esti un fel de coordonator şi ai tot felul de şefi şi şefuleţi pe la Directie. Practic n-ai ce sa faci în centrul ăla decât sa fii păzitor de oi, că orice decizie vrei să iei, trebuie sa întrebi conducera. Nu prea-mi convenea pentru ca eu vroiam sa fac schimbari majore, sa se vadă, să simtă că am trecut pe acolo. Au insistat şi m-au convins să particip totuşi la concurs ca era postul liber sa se pensionase cineva. dar intre timp au descoperit ca nu pot participa. Condiţia era ca sa ai facultatea terminată sau liceul cu 5 ani vechime în domeniu. Eu vechime aveam, dar nu si în cartea de muncă. Vechimea într-o organizatie nonprofit nu era luată în consideraţie.Abia acum în 2014 a trecut de Senat Legea voluntariatului aşa cum este şi în alte ţări civilizate .

Foarte mulţi tineri nu-şi pot găsi loc de muncă pentru că nu au vechime. Această lege vine cu soluţii.

– Dacă ar avea unde…

– Ba da, vor avea, pentru că oricine te primeşte ca să nu-ţi dea bani. Dacă legea va trece, voluntariatul se va considera vechime.

Dacă legea asta ar fi fost în vigoare atunci, eu puteam să ocup orice post de director, chiar si postul de la Direcţia de Protecţie a Copilului.

– Aţi fi tentat de acest post?

– M-a intersat la un moment dat, dar am renunţat pentru că politicul îşi bagă prea mult coada. Oricât ai vrea tu să faci ceva îţi aduc tot felul de oameni pe care trebuie să-i angajezi, care nu au legătură cu sistemul, care vin doar ca să plece de acasă, pentru că şi în sistemul ăsta social  marea majoritatea a salariaţilor nu vin de dragul copilului să-i acorde mai multă atenţie decât celui de acasă, ci vin să-şi umple timpul şi să ia un salariu.

– Documentându-mă despre dumneavoastră am văzut că a avut mare răsunet o acţiune a Asociaţiei când aţi protestat cu saltelele în stradă ca să nu fiţi daţi afară din cămin.

– În anul 2001 a fost un mare scandal când Direcţia Judeteană pentru Protecţia Copilului Vîlcea a aruncat în stradă 70 de copii închizând abuziv căminul. Odată aruncaţi în stradă primăria trebuia să se ocupe de noi aşa că ne-am dus în faţa primăriei cu saltelele. Primarul Traian Sabău a spus că nu a ştiut şi m-a însărcinat să mă ocup eu de problemele apărute. La un an şi ceva după ce se stinsese scandalul acesta şi se terminaseră şi locuinţele din acest cartier, a fost foarte surprins că eu nu am fost de acord să primim mai puţine locuinţe decât promisese spunându-i că în caz contrar o să rămân cu ei în stradă. M-a ajutat foarte mult şi răspunsul primit la o scrisoare pe care eu i-o trimisesem lui Adrian Năstase, în care spunea că din cele 140 de locuinţe 20 să le dea  copiilor proveniţi de la Asociaţia Orfanilor. La discuţii le-am spus că îi înţeleg că nu-mi pot da 20 câte promiseseră, că nu construiseră cât îşi propuseseră, dar 10 să ni le dea. Ei nu au fost de acord nici cu 10, dar nici eu nu am cedat şi în final printr-o hotărâre a Consiliului Local  10 apartamente au fost destinate special pentru tinerii din casele de copii. Obţinând această hotărâre era ca o lege. Cele 10 apartamente erau goale, aşa că a trebuit să fac rost de un sponsor ca să le mobilăm. Am vorbit cu un partener de al nostru, ARPE din Elveţia, care nu făcea sponsorizări de genul ăsta, se ocupau de tabere, dar am mers în Elveţia să le explic necesitatea  proiectului şi am reuşit să-i conving şi să obţin suma necesară pentru a mobila cât de cât: un pat un dulap, aragaz, frigider. Aşa am mobilat toate apartamentele.

–Teribilă luptă pentu supravieţuire aţi avut de dus în toţi anii şi cu siguranţă această luptă nu e încheiată, dar să revenim. Mi-aţi spus că aţi conştientizat lipsa părintilor când aţi mers în clasa I. Când aţi început să-i căutaţi?

– Prima adresă care ţi se pune în buletinul care ţi-l fac la 14 ani, chiar daca eşti de la Casa de Copii, este adresa părinţilor. Când mi-am făcut buletinul şi l-am văzut, mi-am dat seama că adresa mamei mele era la câteva blocuri distanţă de cămin. M-am dus într-un suflet la blocul respectiv şi-am căutat-o, dar nu mai locuia acolo de mult timp. Pe vremea lui Ceauşescu, asa cum am aflat ulterior, primeai repartiţie într-un apartament, dar nu-l cumpărai, nu era al tău, abia după ’’90 s-a dat posibilitatea să se cumpere. Eu nu ştiam lucrul ăsta şi credeam că e apartamentul ei şi mă gândeam că poate stătea cineva acolo cu chirie. Dar  nu era deloc aşa. Acolo locuia o altă familie, care nu avea nicio legatură cu mama şi nici nu auzise de ea.

– La tată nu scria nimic în buletin?

– Nu, la tată era linie.

– Aţi abandonat căutările ?

– Deloc. Ieşeam tot mai mult în presă cu activităţile pe care le făceam pentru copii, tot cu gândul că va afla şi mă va căuta. Mă gândeam şi că s-ar putea să fie săracă şi aş fi vrut să o ajut, să pot să fiu aproape de ea. Eu tot am crezut că e în Vâlcea, dar toate încercările mele au eşuat şi pe moment m-am împăcat cu gândul că nu mă vrea şi cu asta basta.

Când m-am făcut mai măricel şi m-am angajat la primărie m-a ajutat primarul Traian Sabău să–mi extind căutările. Într-o zi secretara mi-a explicat că certificatul de naştere, e rupt dintr-un registru şi că la cotor ramân nişte date explicite ale mamei: unde s-a născut, unde locuieşte. Aşa am aflat ca mama e din Craiova. Primăria  din Rm-Vâlcea a făcut toate demersurile la Primăria din Craiova am  mers acolo la adresa bunicii, dar nici acolo nu am mai găsit pe nimeni care să o cunoască. De la Primărie am aflat însă că mama se căsătorise în Craiova cu un cetăţean turc şi că a plecat în Turcia. De aici iar i-am pierdut urma.

În 2009 au venit cei de la Jurnalul Naţional şi au făcut un articol amplu despre mine şi m-au ajutat să fac demersuri la Ambasadele unde consideram eu că ar putea fi. Am făcut la ambasada Turciei şi a Spaniei.

La cea a Spaniei am făcut pentru că găsisem pe google numele de Ghebrea în Spania. Ambasada de la Madrid a şi răspuns că doamna cu numele Mariana Ghebrea este rezidenta a statului spaniol şi  locuieşte la adresa cutare. Cu sprijinul Jurnalului National m-am dus în Spania şi am contemplat ore în şir blocul în care ar fi putut locui mama, dar nu am găsit-o la adresa aceea şi am plecat foarte dezamăgit. Am zis că asta a fost ultima şansă de a-mi găsi mama. Am trait atâţia ani fară mamă, voi trăi şi de acum încolo.

– Şi totuşi…

– Anul trecut pe vremea asta  eram aici în casă, aveam şedinţă cu un proiect pe care-l pierdusem noi la Tara lui Andrei. Cu un an înainte câştigasem un proiect şi acum pierzând ne strânseserăm să analizăm cauzele. Încă nu începuse şedinţa când primesc un telefon de la o doamna care-l căuta pe Mihai Ghebrea, şi care s-a recomandat ca fiind mătuşa mea.

M-am răţoit la ea şi i-am spus să nu-şi permită să facă glume de doi lei cu mine.

-Vrei să-ţi spun adevărul? a continuat femeia de la celălat capăt al firului.

– Spuneţi doamnă ce vreţi, numai spuneţi o dată să terminăm.

– Sunt mama ta!!!

– Cum aţi reacţionat?

– Am făcut-o cu ou şi cu oţet,  cred că i-am zis şi că e nesimţită că-şi bate joc de sentimentele unui om în halul ăsta.

A început să plângă, dar eu i-am spus că nu ştiu ce urmăreşte, dar nu mă impresionează. Ea nu s-a lăsat şi m-a pus să-i pun întrebări, iar din răspunsurile date o să-mi dau seama că într-adevăr e mama mea.

I-am pus întrebări şi ea-mi răspundea, dar eu nu o credeam, căci informaţiile respective le putea lua de pe net. Ca să mă lămuresc am început să-i pun întrebări din Spania. În momentul când am fost acolo cei de la Jurnalul National îmi spuseseră să le păstez exclusivitatea regăsirii, dar dacă nu se întâmplase eu nu mai vorbisem cu nimeni, deci amănuntele astea nu avea de unde să le ia de pe net.

Am început să o întreb la ce adresă locuieşte în Spania, cum e blocul, cum e la intrare, că doar stătusem ore întregi să-l contemplu…

Pe măsură ce răspunsurile ei erau foarte exacte începeau să mă cuprindă emoţiile…

Mi-a spus că atunci când am căutat-o ea locuia la acea adresă, doar că la ora 11 când ajungeam eu era la serviciu…

– Anul trecut, pe vremea asta aveaţi  35 de ani. De ce abia atunci?

– Atunci, pentru că fiind cu nişte prieteni se amuzau dânduşi căutare după numele fiecăruia pe google. Când au tastat numele Ghebrea a apărut articolul din Jurnalul Naţional despre mine, în care mama m-a recunoscut pe mine şi pe ea…

– Bine, dar de ce atât de târziu….

– Ea zice că nu mai ştia că exist. După un timp, după ce şi-a refăcut relaţia cu mama ei a plecat în Craiova şi intenţiona să mă caute. Mi-a spus că a dat un telefon la Centru şi cea de la capătul firului care i-a răspuns i-ar fi spus că eu aş fi murit.

– O Doamne!!!

– Chiar dacă m-am gândit că poate cine i-a răspuns n-o fi înţeles bine numele, povestea asta mi se pare cusută cu aţă albă.  Să afli că e mort copilul tău şi să nu mergi să-i cauţi mormântul, e ceva ce nu se leagă. Nu am pus accent, pe explicaţia asta! I-am spus ca dacă asta e istoria ei, asta va rămâne şi cu asta basta.

– Cum a fost reîntâlnirea?

– Ne-am întâlnit în autogară în Rm-Vâlcea. Ea a fost foarte emoţionată, efectiv s-a prăbuşit. Probabil că a ajuns la o vârstă, 53 de ani, la care are şi ea nevoie de ajutor, poate şi de asta a dorit să mă cunoască. Eu am fost mai reţinut, i-am spus că nu pot să-i spun mamă, că nu simt asta, că sunt destul de matur şi ca mamă-i spun doar mamei adoptive.

– E timpul să o prezentaţi şi pe mama adoptivă!

– E o româncă din Suedia – Emanuela, foarte credincioasă. După ce-i murise soţul s-a rugat la Dumnezeu să-i dea ceva util de făcut. Răspunsul de la Dumnezeu a venit printr-o prietenă de-a ei care i-a spus că dacă vrea să facă ceva util să ia legătura şi să ajute nişte copii din Casele de copii din România. Ea a sunat la noi la Asociaţie şi a vorbit cu doi colegi de-ai mei. Pe fiecare dintre ei i-a întrebat şi de mine. Atunci, imediat după revoluţie veneau foarte mulţi sponsori. Colegii mei când prindeau un sponsor nu-l dădeau mai departe, aşa că eu ştiam de povestea lor cu ,,mama din Suedia ‘‘ dar ei nu-mi spuneau că-i întreba şi de mine.

Într-o seară însă unul din colegii mei mi-a spus că are telefonul descărcat şi m-a rugat să dau eu un bip la un anumit număr. Am dat bip şi când am fost sunat i-am spus doamnei de la celălalt capăt al firului că m-a rugat un coleg să-i dau bip că vrea să-i vorbească. M-a întrebat cine sunt. I-am răspuns că sunt Mihai.

– Mihai Ghebrea m-a întrebat ea???

– Da, Mihai Ghebrea!

– Mihai, dacă ai şti de când  vreau să vorbesc cu tine…

Eu m-am mirat şi Doamna mi-a explicat că vrea să mă cunoască pentru că Dumnezeu i-a pus pe inimă să mă cunoască.

După ce a terminat de vorbit cu colegul meu a vorbit  cu mine mai bine de 2 ore şi la un moment dat m-a întrebat daca nu aş vrea să fie mama mea?

Cum adică să fiţi mama mea??? Eu nu ştiu ce înseamnă mamă decât din literatură! De ce să vă dezamăgesc? Eu vreau să fiu liber şi nici nu aş şti cum să mă port cu o mamă. A început să plângă. Mi-a spus că de acum eu sunt copilul ei, că-i place de mine că sunt sincer.

– Aţi cunoscut-o ?

– Un timp am păstrat legătura doar prin telefon, dar la un moment dat mi-a spus că vrea să vină în România ca să mă cunoască. A venit în Râmnicu Vâlcea şi am fost împreună şi o săptămână la mare. Într-unul din momentele din casă eu i-am spus fără să-mi dau seama ,,hai mama că pierdem autobuzul’’. Ea s-a blocat şi a început să plângă întrebându-mă dacă ştiu ce am zis. Am crezut că am zis o prostie sau că am jignit-o. Când mi-a spus că i-am zis mamă, n-am crezut-o, i-am spus că i s-a părut, dar pe plaja am repetat figura, i-am spus din nou mamă şi atunci mi-am dat seama că a avut dreptate. Atunci am simţit ca ea e mama mea!

Am fost de câteva ori în Suedia, am fost la şcoală la ea, să vorbesc cu elevii ei să le spun cum e şcoala, cum e viaţa în România. Acasa la ea  făceam mâncare, pentru că sunt un foarte bun bucătar, şi abia aşteptam să am unde să gătesc pentru ca la cămin nu aveam voie. Ea-mi cumpăra tot ce voiam! Îi spuneam doar ce vreau sa gătesc şi mama-mi cumpăra tot ce vreau. Asta n-a fost neaparat bine pentru ca odata întors în Romania nu puteam să exersez să gătesc altceva decât ouă ochiuri la cantină.

Am vorbit cu ea foarte mult de Dumnezeu. M-a ajutat în situaţiile critice sentimentale când m-a părăsit iubita, aşa cum face o mamă adevărată.

– Tatăl l-aţi cunoscut?

– Acum o luna, în ianuarie 2014, în urma prezenţei mele la Sinteza zilei, am cunoscut şi familia tatălui meu. Pe el nu aveam cum să-l mai cunosc pentru că a murit într-un accident de maşina acum 20 de ani, la vârsta de 39 de ani. Am aflat că am 3 fraţi (în Craiova) şi o soră (în Anglia).

– Ei ştiau de existenţa dumneavoastră?

– Nu au ştiut.

– Şi cum v-au primit ?

– Doi fraţi au fost circumspecţi. S-au întrebat de unde am mai apărut şi eu. Apoi şi-au dat seama că sunt serios, că am reuşit atâtea fără familie, că nu am venit să cer nimic, ba dimpotrivă i-am rugat să-mi ceară sprijinul dacă vreodată au nevoie de o informaţie, în vreo încurcătură cu autorităţile. Am stat două zile la ei şi i-am invitat să vină şi ei la mine pe rând, că nu am unde să-i primesc pe toţi o dată. Sunt fericit pentru că eu doream să-mi găsesc  mama şi acum, am şi soră si fraţi. Sora-mea şi cu mine semănam cu tata cel mai mult. De ea sunt foarte apropiat, vorbim foarte des, nepoţica-mi găteşte în fiecare seară pe net câte un fel de mâncare din plastilină.

– Sunteţi împăcat cu tot ce vi s-a întâmplat şi vi se întâmplă?

– Sunt împăcat cu toate! Faptul că am trăit la Casa de Copii, mi-a dat posibilitatea de maturizare pe care  poate n-aş fi avut-o dacă aveam o familie. A trebuit să mă dezvolt singur mental, a trebuit să trec prin toate etapele vieţii ca să înţeleg ce e bine şi ce e rău, ce e avantajos sau dezavantajos pentru mine. De asta m-am dezvoltat foarte repede pentru că am gândit mereu în perspectivă.

– Aveţi o poveste de viaţă foarte impresionantă. Vă mulţumesc că aţi acceptat să mi-o faceţi şi mie cunoscută şi vă doresc mult succes în tot ce veţi alege să faceţi mai departe.

– Vă mulţumesc şi eu.

Maria Băcescu

Martie 2014

Comentarii

comentarii