Exista multi profesori, dascali sunt putini!

Gorjeanca Mihaela Zaharia este Conferenţiar universitar doctor la Catedra de Limbi şi Literaturi Germanice de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti. Deşi a plecat din Gorj de la vârsta de 14 ani şi a călătorit în lumea întreagă, locurile natale reprezintă ceva sfânt, despre care vorbeşte cu mândrie şi multă consideraţie.

Puterea de a se reconstrui mereu, de a o lua mereu de la capăt, de aici îşi trage seva, din Gorjul copilăriei şi al visului întors spre dinlăuntru. Învăţăturile pe care le-a desprins din fiecare etapă a vieţii, ca şi din desele incursiuni pe mapamond, dublate de o cultură vastă, formată cu migală pe fiecare treaptă a devenirii sale, fac din Mihaela Zaharia un interlocutor fascinant.

Băiatul, Mihail, e student la Universitatea „Humboldt” de la Berlin, unde studiază informatică şi economie. El e cel mai de nădejde punct de sprijin al mamei, căreia i-a înflorit viaţa.

Mi-aţi spus că sunteţi nu olteancă, ci gorjeancă şi cetăţean al lumii, cum vine asta?
– Îmi place la gorjeni curăţenia lor sufletească. Există un anumit gen de pioşenie şi o decenţă în comportament, care le sunt caracteristice în general populaţiilor dinspre munte. Mă simt foarte puţin olteancă, paradoxal sunt una cu totul şi cu totul atipică, dar de Gorj ţine fiecare fibră a sufletului meu.

De unde anume din Gorj veniţi?
– Locul meu de pe pământ e la Vidin – comuna Jupâneşti, unde e casa copilăriei mele. Muşc acum cu plăcerea gândului din toată copilăria aceea savuroasă care mi-a marcat atât de profund devenirea lăuntrică. Prin sat curge Gilortul, pe deal e Boia, locul de unde s-au tras în vale mai toţi sătenii. Aici au înfiinţat Vidinul, după numele oraşului bulgăresc unde luptaseră în război. Casa a fost construită între anii 1926 şi 1928 de bunicul meu, Constantin Zaharia.
Am  mai avut un loc la fel de drag în copilărie, casa de tip culă a bunicilor mamei mele de la Frunza – Logreşti. Am să regret toată viaţa că  membrii familiei au construit o altă casă, modernă, care n-a compensat prin nimic farmecul celeilalte.

Haideţi să lămurim şi ce înseamnă ,,cetăţean al lumii”?
– Merg la congrese de germanistică în toată lumea. Am pendulat mereu, până târziu, între franceză, limba mea de suflet, şi germană, limba echilibrului meu interior. Aceasta din urmă e o limbă fascinantă, cu puteri regenerative colosale şi o flexibilitate de invidiat. Graţie ei, am fost beneficiară a unor burse în Germania (Weimar, Marbach am Neckar, Tübingen, Heidelberg, Würzburg)  şi  Austria (Viena), am fost professor visiting la Dijon/Franţa, Braga/Portugalia şi am ţinut conferinţe la München şi la Marbach (unde se găseşte cea mai mare arhivă de literatură din Germania), am participat la congrese în Bulgaria, Ungaria, Germania, Franţa, Marea Britanie, Africa de Sud, Egipt, Coreea de Sud, Japonia, Argentina. Tatăl meu îmi spunea că dacă ţi-e frică de lup şi nu intri în pădure, tu pierzi!  Promit să nu-mi mai fie niciodată frică!

Vorbiţi-mi despre rădăcini, să înţeleg de unde atâta forţă.
– Relaţia cu părinţii mei a fost una rară, orice clipă fără ei doare. Fiul meu este lumina ochilor mei, spus aşa, bătrâneşte… Aş vrea să vorbesc mai pe larg despre bunicii mei, impactul e mai mic şi mai puţin dureros, s-a scurs mult timp de când au trecut ei la cele veşnice.
Bunicul Nicolae, tatăl mamei, era celebru în tot satul pentru stilul foarte personal în care înţelegea munca la câmp sau la deal – totuna.  Mergea pe lângă carul cu boi  şi citea ziarul, dar ajungea când nu mai era nevoie de el. Personaj pirpiriu şi cu veleităţi de mare savant, cu adâncimi  în priviri şi o inteligenţă ce aducea a profunzime şi nu a chilipirul cu care e obişnuit românul, obligat mereu să inventeze ca să iasă la liman, locul lui nu era acolo, printre ţărani viguroşi şi obişnuiţi cu greul. Locul lui era cu siguranţă printre stele unde a şi ajuns. Acolo nădăjduiesc să-şi fi găsit pacea şi visul de a sta în fotoliu, în halat şi cu papuci de „boier”, meditând la lumi care nu există. Aici, printre noi, a avut opt copii şi o viaţă grea. Deşi era ţârcovnic şi, deci, unul din personajele mai acătării ale satului, viaţa lui s-a derulat între venitul de la biserică (vesel ca un cintezoi, cu buzunarele pline: de la colivă la orice altceva, la care visa orice copil) şi o viaţă pe care nu şi-o dorea sau pe care era incapabil s-o perceapă şi s-o trăiască. Tataie e unul din puţinii oameni pe care i-am cunoscut, la care replica: „Omul potrivit la locul (şi la momentul) potrivit” nu şi-a găsit nicicând rostul. El ştia  pe de rost harta cerului, cânta dumnezeieşte – era doar ţârcovnic – şi citea tot ce întâlnea, de la „Urzica” şi până la cărţi savante.
Bunicul din partea tatălui, căruia consătenii îi spuneau „Codiţă”, era şi el tot ţârcovnic – şi ţăran. Ştia şi el pe de rost slujbele – ultimii ani şi i-a petrecut îngânându-le de la cap la coadă şi bătând darabana pe masa din „sobă” (odaia de locuit, aşa cum se spunea prin partea locului în Gorjul copilăriei mele) –, dar vocea lui, deşi convinsă, era falsă,  pentru că menirea lui  a fost alta. Masiv de se clătina odaia în care păşea, de o putere fizică şi psihică cum rar mi-a fost dat să întâlnesc la vreun om. Tot satul îi ştia de frică. Făcuse avere pornind de la doi stânjeni de pământ, doar prin munca lui. Nu dădea la nimeni nimic („Să nu crezi calicului, că nu degeaba-i calic!” – de câte ori am simţit asta, moşule, deşi nu m-am învăţat minte!), dar nici nu cerea şi nu accepta ajutorul. Muncea ca uriaşul din poveste. De la el am acea forţă care mă propulsează spre lumile pe care mi le-a deschis celălalt bunic, în lungile noastre discuţii, ascunşi undeva pe deal şi insensibili la strigătele vii care veneau dinspre casă.
„Moşul” (moş Codiţă) – zdrahonul, „tataie” (Nicolae) – pirpiriul.  Amândoi s-ar fi potrivit cu nevasta celuilalt. Aşa am simţit întotdeauna. Pentru că ,,babuşca” era blândă şi  bună, dădea pe furiş tot ce apuca din casă, să nu ştie „moşul”, care între timp aflase şi se distra pe şestache de ineditul situaţiei, iar „mamaie” ducea în spate o casă plină de copii şi greutăţi. A vândut ceas de aur şi lucruri de valoare ca să-i poată creşte. Era o negustoreasă înnăscută şi o mână de fier. Ar fi bună acum de ministru de finanţe. „Babuşca” era supusă şi obidită, nu avea bucuria celeilalte de a hotărî totul şi de a simţi că totul depinde de ea. Oricât de amară şi de greu de suportat în realitate va fi fost această „supremaţie” absolută, pe care nu cred că şi-a dorit-o întotdeauna, tocmai pentru că însemna o răspundere uriaşă pentru toate sufletele din casă, „mamaie” a învăţat s-o preţuiască în timp.
Mama mea a moştenit totul de la ea. Tăria de caracter, dreptatea firii şi neputinţa de a accepta nedreptatea, sub orice formă s-ar fi manifestat ea.  De acolo venea şi nevoia nebună de a ajuta orice făptură, chiar împotriva voinţei acesteia. Mama mea, omul care mi-a marcat viaţa cu o forţă care ţine de fabulos, omul care s-ar fi lăsat tăiat în bucăţi pentru mine, pentru fraţii şi familia ei.
Tatăl meu  a fost întotdeauna o figură, un trăsnit. De la el moştenesc eu simţul umorului, pe care-l avea de fapt şi mama din plin, necesitatea de a lua totul peste picior, „în băşcălie”,  începând cu propria-i persoană. Am visat dintotdeauna să fiu doctor în ştiinţe, doar ca să-l ajung. ,,Turistul” – botanist de meserie şi, ca atare, supus altor legi decât cei a căror viaţă e monotonă şi obişnuită – s-a născut în tren, la fel ca şi mine. Amândoi am fi mers până la capătul pământului, doar că la el asta a însemnat doar un drum la Berlin (să-şi vadă nepotul, student la ,,Humboldt”), iar la mine Cape Town, Seoul sau Santiago de Chile.

Care au fost etapele pe care le-aţi parcurs între Jupâneşti şi Santiago de Chile?
– Până la patru ani am stat la Albeni şi la Vidin. Între patru şi paisprezece ani am locuit la Tg-Jiu, apoi tatăl meu s-a mutat la Grădina Botanică din Craiova, unde a funcţionat ca botanist-cercetător ştiinţific principal până când a deranjat nişte personaje îndoielnice ca pregătire profesională şi ca oameni şi a redevenit profesor de şcoală. Mama a fost învăţătoare la Liceul Pedagogic şi profesoară de limba  română la Şcoala Generală Nr. 3 din Târgu-Jiu, iar la Craiova a fost institutoare la Şcoala Nr. 16 şi la Şcoala Nr. 2.
Eu am regretat tot timpul plecarea din Tg-Jiu. A fost mereu ca o rană vie, fiindcă aveam în clasă colegi cu care veneam de la grădiniţă (colega de bancă din clasa întâi mă sună şi azi de sărbători). Liceul Pedagogic (unde am făcut clasele I-VIII, cu o mică excepţie, o haltă lipsită de importanţă la Şcoala Generală 8) reprezintă şi după atâţia ani un model de şcoală adevărată, în care intrai cu pioşenie şi din care ieşeai om.
La Craiova am urmat „Liceul cu predare intensivă în limba franceză” (astăzi ,,Elena Cuza”). Făceam toate obiectele în limba franceză, mai puţin matematica. Datorez foarte mult acestui liceu şi seriozităţii dascălilor lui, deşi în plan uman amintirile nu sunt tocmai plăcute. Am câştigat olimpiada la franceză şi mereu locul al doilea pe judeţ la română. Am absolvit Filologia (Franceză-Germană) la Timişoara.

Aţi devenit profesoară. Unde v-aţi început cariera?

La Pleniţa-Dolj, unde am primit o catedră de franceză. A urmat Craiova – pe germană. În mediul universitar sunt din 1990, până în 1995 la Timişoara, de atunci la Bucureşti, unde am predat, fără excepţie, germană. Cam acestea ar fi etapele. Am pătruns cu greu, poate de aceea sunt un dascăl atipic.

După părinţi, căror dascăli le datoraţi ceea ce sunteţi azi?
– Au existat, à la longue, mulţi dascăli care mi-au marcat devenirea (şi lăuntrică). Am să-i numesc, cerându-le iertare, pe nume doar pe câţiva: Laura Dogaru; Radu Raita – Târgu-Jiu; Olga Apostol; Gheorghe Cerăceanu; Emilia Zamşa – Craiova; Doina Comloşan; Viorel şi Gabriela Colţescu – Timişoara.
Devenirea mea ca germanistă i-o datorez profesorului Rudolf Hollinger, absolvent al Universităţii din Viena de germanistică, anglistică şi egiptologie, student al Annei Freud, fiica lui Sigmund Freud, mai apoi „duşman al neamului” şi muncitor necalificat timp de opt ani de zile într-o Timişoară a contrastelor. Când m-am dus eu acolo, eu, românca şi, par-dessus le marché, (de data asta) olteanca, mi-era frică să deschid gura printre nemţi. Eram singura româncă de la cele două secţii de germană. Am fost atenţionată că nu voi rezista. Profesorul Hollinger a fost îngerul meu păzitor. A crezut în mine şi m-a ajutat. Am tradus împreună din franceză în germană şi din germană în franceză. Am discutat ceasuri în şir într-o limbă care avea să-mi devină destin. Profesorul Hollinger a fost un sfânt pentru mine, îi datorez aproape tot ce am realizat, pentru că mi-a dat încrederea fără de care nimic nu poate fi rotunjit.
Împlinirea mea ca filolog i-o datorez Domnului profesor Gheorge Tohăneanu, la care mi-am făcut doctoratul şi care nu a fost doar cel mai mare stilist al ţării, ci şi un om, unul adevărat. Unul care spunea: ,,Ca dascăl, trebuie să «faci» oameni mai buni decât tine.” şi: ,,Dacă nu eşti conştient că, atunci când intri într-o sală de curs, măcar unul e mai deştept decât tine, eşti un om pierdut!” Dar oare câţi dintre cei ce predau sunt în stare să recunoască asta?

Alte pasiuni?
– Am făcut şi Şcoala Populară de Artă. Am desenul în sânge şi în suflet. Am avut nişte profesori extraordinari de desen. Mult îi datorez educatoarei mele, doamna Liuba. Doamna Elena Hutium, profesoara mea de la Liceul Pedagogic, a jucat un rol aparte în viaţa mea şi, chiar dacă ştie, aş vrea să o spun iar şi iar, pentru că recunoştinţa e floare rară, iar un dascăl nu are parte de ea, oricât de paradoxal ar părea acest lucru.
La Timişoara am avut ca mentor o graficiană foarte cunoscută, Xenia Vreme-Eraclid. Profesorul universitar Deliu Petroiu mi-a organizat la Timişoara expoziţii (de grup şi individuale). La un concurs de miniaturi în Canada am câştigat o menţiune şi am lucrări în colecţii particulare din Germania până în Puerto Rico.

Să revenim acasă. Ce proiecte aveţi pentru locurile din care aţi pornit?
– În cinstea şi amintirea bunicului şi a bunicii mele, Constantin şi Elisaveta Zaharia, voi înfiinţa în curând o asociaţie de dezvoltare comunitară care le poartă numele. Încep cu o şcoală de vară, deocamdată pentru copiii satului, pentru ca apoi să organizez congrese de antropologie şi alte activităţi asemenea.

Sunt foarte bucuroasă că v-am întâlnit. Conversaţia cu dumneavoastră m-a încântat peste măsură. Vă rog să încheiem cu un gând transmis tuturor gorjenilor.
– Gorjenilor le doresc drum drept şi să-şi regăsească prospeţimea pe care-o vedea la ei copilul din mine! Mesajul meu însă îi vizează în primul rând pe cei care se află la catedră, pentru că de ei depinde viitorul, iar răspunderea e uriaşă, chiar dacă prea puţini români sunt conştienţi de acest fapt definitoriu pentru naţiune. Aş vrea să-i îndemn să fie dascăli. Mulţi profesori pot exista, dascăli sunt atât de puţini! A da lumină din lumină e mai important decât orice altceva. De aceea încerc eu să dau studenţilor mei (şi) ce nu mi-au oferit mie profesorii mei. Chiar dacă verticalitatea se plăteşte scump în lumea mică în care ne mişcăm noi, că doar e atât de greu să fii om, nu trebuie uitate spusele lui François Rabelais: „Ştiinţă fără conştiinţă nu e decât ruina sufletului…”! Pentru asta merită să lupţi.
 

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.