In viata nu trebuie sa ai succes ci sa fii important si sa lasi o urma!

O ştiam pe Mihaela Găvănescu doar din apariţiile televizate si ne întâlniseram-vorba  cântecului ,,în unele duminici pe la nunţi''.

Îi cunoşteam soţul, iar despre băiatul dumneaei , cineva-mi spusese cândva, când el era doar elev la Liceul Ecaterina Teodoroiu că ,,are capacitatea de a face munca la tot Oficiul de Calcul’’ de la întreprinderea unde eu lucram pe atunci.

Am cunoscut-o însă abia acum, absolut  întâmplător, dacă e ceva întîmplător pe lumea asta.

După o viaţă petrecută într-un singur loc, în Gorj, dintr-un motiv care mă face să o admir şi să o invidiez în acelaşi timp-traiectoria fiului său– lasă totul baltă (casă, masă, nume, renume) şi alege să pornească de la zero, pentru a-şi împlini destinul într-un loc, aş putea spune, străin – în Bucureşti. Să-i urmărim povestea.

– Sunteţi un om remarcabil şi un profesor foarte iubit, vreau să-mi spuneţi cât a trebuit să luptaţi pentru a dobândi acest statut?

– Am o istorie interesantă ca formare profesională. Am treisprezece ani într-o singură şcoală, şcoală în care eu m-am întors şi ca profesor. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic din Tg Jiu. Acolo am făcut clasele I-IV, V-VIII şi Liceul Pedagocic 5 ani. Tot acolo m-am întors ca profesor din 1990 până în 2006.

– De ce aţi ales Liceul Pedagogic şi cum aţi perceput această şcoală mai întâi din perspectiva elevului  şi mai apoi din cea a profesorului?

– Nu am vrut să fac Liceul Pedagocic. L-am făcut pentru că părinţii mei au dorit să am o profesie când termin  liceul. Eu aş fi vrut să fac Liceul Tudor Vladimirescu fiindcă – mi plăcea foarte mult matematica şi fizica, dar am ajuns la Pedagogic şi am găsit aici o şcoală foarte interesantă, cu totul specială, în care rigorile erau foarte puternice şi regulile se respectau cu stricteţe. Cel putin aşa vedeam noi elevii. Înăuntrul acestor reguli aveam posibilitatea să ne dezvoltăm inteligenţa, pentru că trebuia să găsim o modalitate de a face ceva astfel încât, prin regulile care existau să nu putem să fim sancţionaţi. Era un mediu nu foarte populat, eram doar două clase de liceu pedagocic şi clasele de generală puţine,  ne cunoasteam toţi, ne simţeam bine, şi aveam o groază de experienţe de care ne aducem aminte cu multă plăcere. Era un mediu competitiv, un mediu în care nu existau diferenţe ce ţin de avere, ce ţin de dimensiunea socială şi intelectuală a familiei din care proveneam. Era un mediu în care conta doar ce şti şi ce poti să faci la un moment dat. Nu este foarte nimerit un astfel de liceu deoarece în momentul în care ieşi în viaţa reală începi să vezi că aceste diferenţe  dintre oameni contează foarte mult. Nouă ni s-a cultivat ideea că e important ce facem noi, nu ceea ce au făcut părinţii noştri, nu ceea ce face societatea pentru noi. Nu întotdeauna este aşa.

Din păcate sunt sclavul aceleiaşi mentălităţi. Nu de puţine ori, ca dascăl, le spun şi eu copiilor mei că ei au puterea să schimbe ceea ce vor să schimbe, că de ei depinde cât de bine se vor simţi în această societate. Mă apropii de sfârşitul carierei, şi nu stiu dacă într-adevăr acesta este un gând bun. Sigur că-mi doresc să am copii foate puternici, sigur că-mi doresc să am copii care depăşesc toate obstacolele care le stau în faţă, dar nu toţi sunt la fel de puternici. S-ar putea ca pentru cei care sunt mai slabi, care au aşteptări  mai înalte,  sfatul meu să nu fie prea bun.

– La alegerea liceului dorinţa dumneavoastră n-a cântărit prea greu, dar la alegerea facultăţii ce s-a întâmplat?

– Iniţial am vrut să fac Psihologia, dar facultatea se desfiinţase în 1976 şi mai exista doar ca specializare la Facultatea de Filosofie. Am avut aşadar de ales între Filosofie şi Drept.

Un om cu totul special pentru mine, la momentul respectiv, judecătorul Banţa, Preşedintele Tribunalului Gorj mi-a zis că sunt o fire mult prea sensibilă, mult prea pătimaşă şi cu un simţ al dreptăţii  mult prea accentuat şi că nu sunt făcută pentru  Drept,  pentu că o să mă consume foarte mult faptul că n-o să-mi impun punctul de vedere, atunci când cred, că este dreaptă o altă judecată decât ce se decide în instanţe. Aşa că am ales filosofia. Era o alegere nu dictată  de ceea ce-mi plăcea, ci iarăşi dictată de ceea ce era între oportunităţile deschise de Liceul Pedagogic.  N-am putut să fac o facultate de care să fiu convinsă ca este întru totul alegerea mea.

Aşadar am dat admitere în 1978 la Facultatea de Filosofie, o facultate extraordinară, unde am fost 18 candidaţi pe un loc. Am făcut specializare în psihopatologie. Mi-am dat licenţa în psihopatologie.

– Speraţi să ajungeţi la Tg-Jiu cu această licenţă?

– Eu aş fi vrut să rămân în Bucureşti, fiindcă mi s-a părut un oraş cu mult mai multe oportunităţi, unde aveam mult mai multe alegeri şi decizia mea cred că nu mai era dictată preponderent de spaţiul în care trăim, ci de mine, unde într-adevăr puteam să fiu responsabilă pentru ce am ales, dar în 1982 când am absolvit şi-mi doream ca să lucrez ca psiholog în domeniul medical a avut  loc celebrul eveniment al meditaţiei transcedentale care a dus la desfiinţarea facultăţilor de psihologie din toată ţara, a Institutului de Psihologie şi a oricăror încercări de a face psihologie în Romania, aşa că am ajuns profesor de istorie cu repartiţie la Liceul Uzinei Dacia-Colibaşi din Piteşti. Nu ştiu dacă am făcut cea mai bună alegere, pentru că am refuzat această oportunitate, de a fi profesor în Piteşti şi  şi am ajuns profesor detaşat în Tg Jiu în perioada 1982-1990. Mă căsătorisem în 1981. Soţul meu a avut repartiţia înainte şi obţinuse Tg-Jiu, famila  era la Tg-Jiu. La repartiţie am avut un incident, un eveniment neplăcut de care nu vreau să-mi aduc aminte. Eu îmi depusesem prioritatea pentru Tg-Jiu şi eram convinsă că o să obţin Tg-Jiu având medie foarte mare, dar prioritatea a fost luată în condiţii mai dubioase de către altcineva, aşa că a trebuit să aleg din listă. Nu a fost tocmai plăcut. Toţi colegii mei se orientaseră pentru anumite posturi, eu nu ştiam care sunt posturile din ţară şi cum vroiam să-mi aleg un post cei care-l vizaseră mă rugau să nu iau postul acela. Prietenii mei încercau să mă sfătuiască ce să aleg aşa că am ales Piteştiul pentru că nu ştiam ce să aleg. Era locul unei colege de a mea şi acum îmi pare foarte rău de ce am făcut. Soţul meu luase repartitia la Tg-Jiu putea să fie şi el la Piteşti, dar cum tatăl lui decedase şi mama soacră era singură a trebuit să mergem la Tg-Jiu. Am obţinut o detaşare în principal de la Ministerul Educaţiei aprobată de fostul meu profesor Aculin Cazacu, care era în Minister, iar la Piteşti când am ajuns inspectorul general mi-a mulţumit că am ales Piteşti-ul şi nu în ultimul rând că-i las un post liber pentru că doi profesori, au primit acel post cu câte jumătate de normă. Am lăsat un liceu bun pentru a veni acasă.

– Venirea la Tg-Jiu a corespuns aşteptărilor?

– Şansa mea în Tg-Jiu a fost ca să primesc detaşare la licee bune: Liceul de Constructii, Liceul Ecaterina şi Liceul numărul 3, licee foarte diferite unde am predat ştinţe sociale,  filosofie, economie, cunoştinţe social politice şi cunoştinţe economice.

Între 1982 şi 1990 am avut 8 ani nu grei, ci extraordinar de grei, pentru că nu se putea da concurs pentru ocuparea altei catedre, nu se putea face schimb, nu se putea face nimic. Din punct de vedere profesional mi-a fost destul de  greu pentru că numărul celor care doreau să facă psihologie în Tg Jiu, măcar ca pasiune, măcar ca grup de discuţii, era foarte redus. Nu mai exista şansa nici măcar de a mai discuta psihologie.

Dupa 1990 am dat concurs, m-am titularizat şi  am devenit profesor la liceul Pedagogic, în care mă întorceam după 12 ani.

– Cum a fost revenirea ca dascăl într-o şcolă care practic v-a format?

– A fost o experienţă foarte interesantă care m-a fascinant şi m-a tulburat în acelaşi timp. Eram în acelaşi timp colegă de cancelarie cu foştii mei profesori şi cu fostii mei elevi, eram de fapt trei generaţii, care au contribuit, poate, la desăvârsirea mea. Aici l-am găsit pe profesorul meu de română Eugen Velican, pe care l-am respectat, care mi-a fost model, de care nu m-am putut apropia niciodată şi care nu cred că şi-a dat seama că a fost modelul meu de conduită, fiind un profesor cu totul special. Am întâlnit mulţi alţi profesori extraordinari – profesoara de Literatură Universală, Gabriela Lupulescu, care mi-a plăcut foarte mult şi pe care am iubit-o, profesoara de franceză domnişoara Fometescu, o profesoară excepţională, profesorii de psihologie si pedagogie care mi-au deschis apetitul pentru psiholohie Gheorghe Stăncioi şi Eugen Şerbănescu.

În Liceul Pedagogic existau generaţii de profesori, în care se trecea foarte greu dintr-un rang într-un alt rang, e un liceu care din punctul meu de vedere a crescut permanent, un liceu în care  au existat mari deschideri ale directorilor. Trebuie să spun  că am avut o relaţie cu totul specială şi deosebită cu directorul Gheorghe Gorun, care mi se pare de mare deschidere, ca director şi profesor un intelectual desăvârşit.

– Ce-mi puteţi spune despre relaţia cu elevii?

– Cred că datorez foarte mult din ceea ce sunt eu întrebărilor pe care mi le-au pus elevii în timpul şcolii, dar şi întâlnirilor pe care le-am avut cu  elevii sub forma meditaţiilor. Acestea m-au format, m-au obligat să fiu mai bună. Nu ştiu dacă singură aş fi făcut-o dacă nu m-aş fi întâlnit cu nişte elevi cu totul speciali, care au avut  rezultate deosebite şi care m-au obligat, la un moment dat, să mă ridic la nivelul aşteptărilor lor. Aveau asteptări foarte înalte şi pentru a nu-i dezamăgi, fiindcă-i iubeam foarte tare, încercam să fiu cât mai pregătită.

Mi-aduc aminte o întâmplare foarte amuzantă care s-a petrecut în primii mei ani  de învăţământ. Eram dirigintă la o clasă foarte bună la Ecaterina şi le-am spus elevilor că există 3 categori de întrebări pe care mi le vor pune şi la care voi încerca să răspund, dar trebuie să le spun de la început, că la o parte din întrebările pe care mi le vor pune, vor primii răspuns imediat şi sunt convinsă că sunt în puterea mea, o altă categorie de întrebări la care am să-i rog să aştepte răspunsul pentru că trebuie să mă documentez şi sigur sunt şi întrebări la care nu voi putea răspunde. Această mărturisire a mea a ajuns la urechile părinţilor unui copil cu o poziţie socială foarte înaltă, care a venit la directorul liceului şi i-a spus să mă schimbe, că ,,ce diriginte e acela care nu ştie să răspundă la întrebările copiilor, cum poate el să-mi formeze copilul?’’. Domnul director Romanescu, un om cu totul special, nici nu şi-a pus problema să mă schimbe, ci m-a încurajat să merg înaite pentru că sunt pe drumul cel bun.

– Şi după 16 ani, ca profesor de data asta în Liceul Pedagocic aţi avut curajul să o luaţi de la capăt în Bucureşti?

– Da. Mi-am dorit tot timpul Bucureştiul pentru biblioteci, pentru teatre, pentru spaţiile de cultură, pentru cârciumile, terasele şi parcurile de aici. Îmi place agitatia, zumzetul, viaţa. Îmi place să mă uit la vitrinele frumoase, îmi place să admir femeile foarte elegante care circulă pe Calea Victoriei. Îmi place foarte mult în Bucuresti. Îmi place libertatea pe care mi-o dă Bucureştiul, deşi trebuie să recunosc că-mi crează şi multe constrângeri şi-mi crează un disconfort extraordinar de mare legat de trafic. Fac o oră până la şcoală atunci când traficul este ok, când este bulversat pot să fac şi mai mult şi dacă stau să mă gândesc că la Tg-Jiu ajungeam pe jos în 10 minute, o să vad că am pierdut ceva…

-Totuşi un motiv puternic  trebuie să fi avut când aţi decis  să faceţi această schimbare majoră?

– În 2006, când feciorul meu terminase facultatea şi când se punea problema traiectoriei lui profesionale, care nu se intersecta de nici un fel cu Tg – Jiu şi a unei situaţii speciale pe care o aveam eu cu feciorul meu, şi anume aceea de a-l simţi tot timpul aproape, m-a obligat pe mine să vin  alături de el, pentru că el nu avea cum să vină alături de noi.

– Ce faceţi în Bucureşti?

– Am şansa să fiu profesor la Colegiu Caragiale. Când am decis să vin în Bucureşti am avut de ales între liceele Lazăr şi Caragiale. Am ales Caragiale, doar pentru că postul avea o valabilitate mai mare (un an la Lazăr şi patru ani la Caragiale), deşi  recunosc că mi-ar fi plăcut mai mult să aleg Lazăr pentru că e în Cismigiu şi ce putea fii mai frumos, decât să fiu aproape de facultatea mea, unde eu îmi pregătisem de multe ori cursurile?

Caragiale e un colegiu cu o istorie bogată unde a fost profesor Ţiţeica. Este cea mai mare şcoală, ca instituţie liceală din România şi cred că din Europa de Est. Este o şcoală foarte dotată având peste 60 de săli de clasă, plus laboratoare. Toate cursurile  se fac de dimineaţă, toate orele se fac în laboratoare şi cabinete.

 – Ce predaţi acum?

– Ca profesor am fost într-o schimbare permanentă aşa cum a fost şi cariera mea. Sunt absolventă de filosofie, cu specializarea psihologie, am dat concursul în 1990 pe filosofie, mi-am dat gradul I în logică. În 1993 m-am înscris la doctorat în psihologie, pe care l-am susţinut în 1999 şi predau acum economie şi o disciplină care-mi place foarte mult, educaţie antreprenorială, un fel de educaţie economică, pe care o predau la clasa a X-a. La acest curs copilul învăţa că nu poate fi doar salariat într-o ţară, ci că poate fi şi antreprenor. Rolul de antreprenor nu e apanajul anumitor persoane, ci un rol pe care pot să şi-l asume şi ei în măsura în care pot să-si asume nişte riscuri.

Predau şi psihologie dar predau preponderent economie, educaţia antreprenorială şi câteva elemente de psihologie socială. O materie super interesanta, pentru că reuşesc să le transmit elevilor ideea că viaţa noastră socială, relaţiile pe care le avem sunt conţinutul personalităţii noastre. Noi nu suntem altceva decat rodul relaţiilor pe care le-am construit în timp, şi grupul are o importanţă foarte mare pentru noi. Sigur în adolescenţă nici nu se pune altfel problema, căci foarte multe decizii ale adolescenţilor sunt dictate de grup. La sociologie mai am o tema foarte interesantă şi anume aceea legată de instituţiile implicate în ordinea socială. Sigur că toţi ne dorim o viaţă socială ordonată, o viaţa de grup. Am ales să trăim în grup, nu în pădure, dar am vrea să ştim la ce ne aşteptăm din partea partenerilor nostrii de relaţie şi de aceea societatea de-a lungul timpului a construit câteva instituţii care să pună ordine în viaţa noastră. Încerc să le vorbesc despre rolul familiei, rolul şcolii, rolul bisericii şi de ce nu în ultimul rând rolul instituţiilor politice, partidele politice care au rolul de a câstiga puterea pe care şi-o exercita prin niste instituţii. O altă tema extraordinară despre este dezordinea. În condiţiile în care aceste instituţii nu-şi indeplinesc rolul apare dezordinea. Un fapt de dezordine pe care îl analizez cu elevii mei şi pe care-mi doresc din suflet să-l dezbat serios ţine de corupţie. Le arăt că acest fenomen de dezordine care ne macină pe toţi şi ne sărăceşte pe fiecare dintre  noi, are de fapt are doi parteneri, nu doar pe cei de la putere, ci şi pe cei care acceptă şi-i fac să fie pe aceştia persoane corupte. Îmi doresc ca elevii mei să nu mai facă acest lucru ca să trăim toţi mai bine.

Cu psihologia am o uşoară decepţie. Am şi o realizare. Dezamăgirea e că nu-mi mai plac manualele. Mi se par foarte abstracte, mi se par o reproducere a cursurilor mele din facultate şi mi se pare că noi ca profesori dacă vom cere aceste conţinuturi copiilor, nu facem prea mult pentru ei. Nu-i ajutăm nici să se cunoască pe ei nici să-i cunoască pe ceilalţi. Or să înveţe teoria senzaţiilor, teoria percepţiilor, or să înţeleagă foarte bine unii dintre ei, de ce percepţia e mai mult decâ o senzaţie. Cred că acesta este rolul universităţii şi nu al liceului.

Lucrez de 10 ani pe un proiect de educaţie economică, un program american – Junior Achievement, competiţii naţionale şi internaţionale. Aici la acest program de educaţie antreprenorială vizează competiţii ale companiilor elev. La această disciplină se fac 3 capitole foarte interesante:

I. Managementul resurselor personale. Asta înseamnă că la clasa a X-a eu mă pot apropia de un copil şi–i pot arăta că alegerea unei profesii trebuie să se facă din patru perspective:

1. Ce vrea el?

2. Ce poate el?

3. Ce poate piaţa muncii să-i dea? şi

4. Ce-i cere piaţa muncii pentru profesia respectivă?

Eu le cer elevilor mei ca la această temă  să-şi facă un portofoliu, în care să caute informaţii despre cele 4 întrebări şi în final să tragem o concluzie, să vedem ce profesie ne asigură nouă o carieră de succes. Toţi elevii plac această temă şi au şi rezultate foarte bune. Nici nu poţi să dai note mici pentru că toţi sunt interesaţi să se cunoască, toţi accesează site-urile de job-uri, sunt foarte intersaţi să afle care sunt condiţiile puse, care sunt oportunităţile create de job-urile respective. Deci este un capitol super intersant, dar vine un al doilea şi mai intersant.

II. Planul de afaceri. Adică în momentul în care a ales să fîe antreprenor, nu salariat, ne jucăm un pic cu rolul de antreprenor. Viitorii  antreprenori îşi aleg o echipă cu care fac o companie, care va avea de realizat, un plan de afaceri, un plan de marketing, un plan de finanţe, un plan de producţie şi în final au de realizat un produs sau  un serviciu efectiv, pe care-l fac doar într-un singur exemplar, o mostră, sau fac mai multe pe care le vând. Compania este organizată ca societate pe acţiuni după modelul american al companiei. În final avem competiţii naţionale şi cu faza internaţională. Anul acesta la Caragiale am ocupat locul I, cea mai bună companie elev din IT, am obţinut o menţiune şi o participare la faza internaţională.

– Cum aţi reuşit să-i învingeţi pe elevii de la Liceul Vianu dacă era vorba de un proiect IT?

– Probabil dumneavoastră simţiţi în calitate de părinte, că profesorul sfinţeşte locul şi atunci când auzim de elevi olimpici cu siguranţă că în spatele lui stă un profesor care vrea un elev olimpic. Eu cred ca noi profesorii nu–i iubim suficient de mult pe copiii noştri, dacă nu-i împingem în astfel de competiţii. Există şi profesori comozi, care cred că asta înseamnă apostolat pentru că nu sunt activităţii remunerate, nu sunt activităţi recunoscute de cele mai multe ori social de Ministerul Educaţiei, prin plata lor efectivă şi de aceea sunt dezinteresaţi. Elevii foarte buni de la Vianu atâta timp cât au avut un profesor interesat de aceste competiţii aveau locul I. În momentul în care acel profesor s-a pensionat, i-a luat locul un alt profesor, care nu e interesat de o astfel de competiţie pentru care trebuie să munceşti foarte mult şi tu şi elevul tău.  Nu-i poate înscrie nimeni într-o competiţie cu forţa ci doar tu si profesorulul tău, nu exista o competiţie a elevilor ci a echipei formată din elev şi profesor în care profesorul are doar rolul de consultant.

Nu vreau sa generalizez, dar sunt azi alături de uni din cei mai buni profesori din Romania, din învăţământul preuniversitar. Fac o echipa foarte bună cu foarte mulţi profesori universitari. Am cochetat şi mai cochetez si cu învăţământul universitar, sunt profesor asocociat. Mi se pare foarte interesant ca am şansa să particip la foarte multe conferinţe naţionale, internaţionale, să lucrăm pe foarte multe materiale, să iniţiem tot felul de cercetări şi proiecte internationale. Este un spaţiu deschis oportunităţilor de cercetare, de departe e o provocare din acest punct de vedere.

– Privind acum în spate, cum vedeţi alegerile pe care le-aţi făcut în viaţă?

– Cred că m-am descurcat cu ce am făcut, cred ca mi-a picat foarte bine. Dacă stau să mă gândesc şi încep să analizez mai multe coordonate, am observat că în calendarul ortodox, în  ziua mea de naştere e Sfântul Platon şi m-am întrebat dacă nu cumva asta e menirea mea? Eu credeam că am ales filosofia pentru că nu am avut altceva de ales, dar se pare că lucrurile nu au stat chiar aşa.

– Să revenim. Cum priviţi spre Gorj azi?

– M-a impresionat foarte mult imaginea care mi-am făcut-o despre Gorj şi Tg –Jiu, în momentul în care am ajuns în Bucureşti, atunci când am încercat să găsesc pe hartă locul de unde vin. Din punct de vedere al geografiei regiunii, dacă vă veţi uita, o să vedeţi că este cu totul special, că are forma unei inimi. Mi se pare că pentru mine, geografia respectivă se aseamănă foarte mult cu trăirile, este un loc în care am simţit foarte multă dragoste, unde m-am simţit foarte bine, unde relaţile sociale au fost foarte intense şi unde au stat destul de aproape  iubirea şi ura, clevetelile şi lucrurile profunde, unde viaţa se consumă foarte, foarte intens. Cred că Gorjul m-a făcut să trăiesc întotdeauna la intensitate maximă tot ce mi se întâmplă, nu am putut să fiu nicioadată o fire echilibrată.

Tg-Jiu este oraşul în care am avut părinţii, îl mai am pe tata, în care am avut foarte mulţi prieteni, prieteni din copilărie, prieteni din adolescenţă, prieteni de maturitate, mulţi prieteni, pe care nu-i mai am acum în Bucureşti. Am pierdut faţă de Tg-Jiu două lucruri foarte importante, timpul pentru prieteni şi în primul rând prietenii.

În Gorj mi-a rămas tatăl, la care mă întorc, care sta cu fratele meu, mi-a rămas o casă, care e îngrijită de vecini cu totul speciali. Recunosc că şi în Bucuresti unde stau eu, se apropie de zona mea de la Brătuia în sensul că vecinii se poartă foarte bine atunci când sunt probleme ne ajutam între noi. Sunt aproape toţi bucureşteni, persoane publice, persoane deosebite, dar foarte civilizate.

La Brătuia e o zonă foarte curată, cu relaţii sociale foarte intense şi foarte frumoase, este o zonă necooperativizată, cu oameni care nu şi-au pierdut simţul proprietăţii niciodată, care preţuiesc proprietatea. Este o zonă în care nu se fură, în care oamenii se sprijină la muncile câmpului. La Brătuia sunt oameni din generaţii diferite care preţuiesc în general ceea ce le-a lăsat Dumnezeu şi nu-l mânie pe Dumnezeu aşa cum se întâmplă în multe locuri pentru că nu au primit toată bogăţia din lume. Sunt foarte mulţumiţi că sunt sănătoşi, că au puterea să muncească să-şi procure cele necesare şi îşi cresc copiii bine,  care se întorc acasă de sărbători. Noi avem o familie mică, dar când mă uit la marile familii de lângă noi, îmi pare rău că nu am 2-3 copii.

– Vorbiţi-mi despre băiatul dumneavoastră

– Laviniu, băiatul meu este cea mai mare realizare a mea şi dacă mă luminez şi mă simt bine întotdeauna, atunci când trec prin momente grele, mă simt bine pentru două lucruri în mod special:

1. că am un copil foarte sănătos şi puternic şi

2. că am un copil foarte bun.

Copilul meu nu poate fi rău, copilul meu nu se ceartă cu nimeni, copilul meu nu este egoist. Eu am răutăţi uneori, sunt egoistă, copilul meu nu. El este foarte bun, iar atunci când îl mai cert eu şi-i spun că e atât de bun încât ceilalti îl iau de prost, îmi răspunde  că pentru o relaţie eşuată, nu  merită să înceteze să fie bun în continuare, că nu o să devină rău pentru că cineva i-a înşelat aşteptările o data, chiar dacă vor fi mai mulţi care-l vor ţepui. Momentan sunt foarte fericită. Sunt mama unui copil foarte bun, un copil care-şi construieşte o viaţă foarte frumoasă. Este un informatician de  succes şi lucrează de un an la una dintre cele mai  mari firme din Qatar. A reuşit în tot ce şi-a propus din punct de vedere profesional. Este căsătorit şi cred că în curând moşul o să ne înmulţească familia. Îi doresc din tot sufletul să aibă copii la fel de buni ca el. Soţia lui este umanistă, este o fată cu totul specială, se potrivesc foarte bine şi au o relaţie specială. El vine o dată pe lună din Qatar. Soţiei nu-i este uşor, lui nu-i este uşor, muncesc foarte mult pentru a întreţine această relaţie, au prieteni foarte mulţi, au o viaţă foarte bogată şi mă bucur foarte mult când citesc despre el în revista Capital, ca fiind un informatician de succes, ca fiind un model de succes. Tot ce am făcut eu păleşte în umbra reuşitei copilului meu.

Familia noastră are o relaţie specială cu un copil deosebit, cu un copil din centru de plasament Tg-Jiu care a crescut pe lângă noi. Laviniu o considera pe Mihaela ca pe sora lui. La nunta lui a invitat foarte puţine persoane, căci au dorit să facă o nuntă foarte restrânsă, cu cei mai buni prieteni, nici nouă părinţilor lui, sau părinţilor fetei nu ne-au permis să invităm decât pe cine au vrut ei, dar prima pe listă a fost Mihaela.

– Sunt convinsă că aveţi un copil şi o relaţie  exact aşa cum spuneţi şi deşi la acest capitol nici eu nu mă pot plânge, totuşi mai am multe de învăţat. De asta mă bucur că Dumnezeu v-a scos ,,întâmplător’’ în calea mea. Vreau să încheiem cu un gând bun pentru gorjenii de pretutindeni.

– În viaţă nu trebuie să ai succes ci să fi important şi să laşi o urmă!

Comentarii

comentarii

Related posts

9 Thoughts to “In viata nu trebuie sa ai succes ci sa fii important si sa lasi o urma!”

  1. Mă bucură faptul că (mai) sunt astfel de profesori şi mă mândresc pentru că avem aceeaşi origine gorjeană!

  2. Andreea

    Intr-adevar este o femeie deosebita, o profesoara de nota 10 si o diriginta care stie sa se faca iubita ! In momentul de fata, o am ca diriginta si sincer va spun ca o iubesc din tot sufletul si ca mi-a fost draga inca dinainte sa imi fie diriginta…doar vazand-o pe hol. Este cu adevarat o profesoara speciala, care stie sa se faca iubita si se vede ca face cu drag ceea ce face.

  3. Tigora A

    Diriga este o femeie minunata si o profesoara excelenta! Este o diriginta care stie la ce nivel trebuie sa-si aduca elevii. Trebuie sa recunoastem ca de cand este diriginta clasei 11H  totul este diferit. Avand asteptari mari de la noi ne face pe zi ce trece sa ne dorim sa ajungem cineva. Cu siguranta poate fi modelul oricarui om…nu numai al elevilor. 

  4. dorin

    He, he, he…mai copii cum cum gasirati voi acum interviul asta? Ca e publicat de ceva vreme… 

  5. @dorin. E primul meu comentariu, nu stiu daca ma descurc….

    Exact la asta ma gindeam si eu, dar cu bucurie, ca un interviu cu un om remarcabil, cum e DOAMNA MIHAELA GAVANESCU e descoperit chiar si asa tarziu. Mai bine mai tarziu decit niciodata.

  6. Andreea

    sincer? l-am gasit din intamplare…si acest interviu, m-a facut sa-mi fac o parere si mai buna despre doamna diriginta. suntem mandri ca o avem ca diriginta, ca se ocupa de noi, ca trage de noi sa ajungem cat mai sus, ca are asteptari mari de la noi si ca ne iubeste,  ca sa atasat foarte mult de noi si ca stie sa se faca iubita ca profesoara, ca diriginta si ca om ! Respect ! 

  7. ana maria

    Surprinzator sa o gasesc aici pe cea care mi-a fost diriginta la Spiru Haret…un om care si-a pus amprenta pe modul in care am inteles sa evoluez! Este un profesor deosebit, un adevarat model!

  8. Olivia

    Interesant articolul, o stiu pe doamna profesoara, am fost in practica la orele de Sociologie, dar pacat de greselile gramaticale ale autorului articolului: "să fi", "poate fii", "desfinţa". Aveţi grijă în viitor, este păcat să stricaţi frumuseţea unui articol cu asemenea greşeli.

  9. Miruna

    E doamna cu totul deosebita! Mi-a fost diriginta la Colegiul National -Spiru Haret-, am citit cu atentie articolul si m-am bucurat sa constat ca a lasat o amprenta foarte mare asupra mea ca individ.

     

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.