Dedicat mamei mele!
Priviţi-o!
E frumoasă, sensibilă, delicată, fragilă, dar şi incredibil de tenace.
E Mihaela Buică!
În clipa în care a acceptat să-mi spună mie povestea ei (Multumesc!) şi să facem un interviu, Mihaela, aproape colegă cu mine, dar şi pictoriţă cu talent, cu multe lucrări vândute deja din stadiul de proiect şi participantă la câteva expoziţii mi-a mărturisit că nu vrea să ne axăm discuţia pe întrebările aproape standard din interviurile mele, gen şcolile absolvite, realizări, mentori etc., ci a acceptat să ne dezvăluie puţin din lumea ei interioară şi să ne vorbească despre dragostea ca mod de viaţă, despre dragostea ca religie, despre motto-ul ei în viaţă: ”love is my religion”.
Pentru că e departe de mine gândul că aş fi atoateştiutoare în materie de interviuri i-am acceptat provocarea cu bucurie. Vă invit să vedeţi ce a ieşit!
– Până să ne lămurim cum stăm cu religia ta, te rog să-mi spui din ce zonă a ţării ai pornit în viaţă?
– Sunt olteancă dintre dealurile celebre cu viţă de vie ale Drăgăşaniului.
– Am acceptat să nu vorbim despre şcolile absolvite şi mentori, dar două vorbe vreau să-mi spui despre copilărie şi despre modele tale.
– Copil fiind îmi plăcea să stau întinsă cu obrazul lipit de pământ, să îl pot simţi mai bine, să îi simt vibraţiile şi viaţa. În timpul secerişului mama umplea două saltele cu paie proaspete şi dormeam afară, în curte, sub cerul liber. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a dat ocazia să trăiesc lângă un om special aşa cum este mama mea – Elena.
Niciodată nu o să mai simt emoţia cuiva, atât de intensă şi de zdrobitoare în simplitate ca a ei, atunci când îmi recita ”Gândăcelul” ca să mă poată adormi. Modestia ei fabuloasă şi acum îmi e un profesor extrem de exigent, în cazul în care mândria mea infantilă începe să zburde.
– Mândrie infantilă… ce frumos ai spus! Ce se întâmplă când conştientizezi momentul?
– Pur şi simplu îmi e ruşine cu mine! Nimeni nu a mai reuşit să strunească spiritul meu răzvrătit şi rebel aşa cum a făcut mama mea, şi nu prin bătaie sau certuri, ci prin puterea exemplului, prin ea însăşi. Dacă sunt acum şi ce sunt, sunt datorită mamei. Mi-a fost ruşine să mor, atunci când durerea m-a îngenuncheat. Şi din păcate genunchii mei au fost două răni deschise continuu…
– E meritul tău că te-ai ridicat, că nu ai rămas în genunchi!
– Egoismul nu este punctul meu forte. Dacă aş fi renunţat la luptă, nu însemna doar ca renunţam la lupta mea cu propriul meu destin, ci ucideam toate sperantele, bucuriile, emoţiile şi încrederea aceluiaşi om special din viata mea: mama. Nu poţi să nu te ridici când dragostea adevarată este mereu lângă tine. Nu poţi călca iubirea în picioare, doar pentru că tu crezi că nu mai poţi. Nu-L poţi călca pe Dumnezeu în picioare.
– Să revenim la crezul tău.
-Da, crezul meu este iubirea! Nu pot să vorbesc separat despre mine sau despre iubire. Iubirea face parte din mine. Îmi place sentimentul acesta – e dumnezeiesc, pur şi simplu dumnezeiesc.
– Când ai conştientizat asta, sau mai exact, când ai ales să trăieşti astfel?
– Sigur ”cineva acolo sus” m-a iubit şi mă iubeşte mult. Asta nu face decât să îmi dea un sentiment de pace, de protecţie, aşa cum îl are orice copil alături de părinţii lui, dar pentru a ajunge să trăiesc, să conştientizez profund acest sentiment, am fost nevoită să îndur multe ”corecţii” şi lecţii severe de la viaţă. Efectiv m-am târât de durere doar cu speranţa că într-o zi va fi bine şi pentru mine sau, aşa cum spunea o foarte dragă cunoştiţă de-a mea, pentru care am un respect deosebit,”o să iasă soarele şi pe strada mea”. Dar, din păcate, la fel ca mulţi alţii şi eu am confundat soarele –material cu soarele – iubire.
– Azi, în acest moment cât soare e pe strada ta? 
– Acum nu pot să spun că soarele –material se plimbă voios pe strada mea, trăiesc de pe o zi pe alta, ca mulţi alţii, dar e frumos să te trezeşti, e frumos să trăieşti, e frumos să conştientizezi că trăieşti. E soarele –iubire, e soarele –viaţă! Iubesc lumina, iubesc viaţa!
– Începându-mi documentarea despre tine am ajuns să-ţi citesc câteva eseuri absolut emoţionante. Când şi cum ai ales să scri?
– Am urmat exemplul mamei mele, căreia îi plăcea să citească. Atunci când microbul cititului m-a prins şi pe mine, realitatea nu a mai contat. Am ignorat-o (realitatea), ani buni şi mi-am petrecut timpul printre zeci, sute de personaje. Din copilul zburdalnic care nu stătea mai mult de câteva ore în casă, şi acelea doar atunci când dormea, nu mai rămăsese nimic.
– Şi atunci de ce-ai abandonat scrisul? E mare păcat că un talent să se irosească printre bife şi puncte…
– Da, revenirea la realitate full time … joburi mărunte, mizerie imensă în ambele sensuri, umană şi materială… Dar cea mai dureroasa este cea umana.
– Când mă gândesc la picturile tale, cred că nu e totul pierdut…
– În adâncul sufletului meu, în fiinţa mea a supravietuit o lume frumoasă, plină de iubire pentru care voi lupta din răsputeri. Lumea poate fi şi frumoasă! Lumea este frumoasă! Eu am ales această cale şi, probabil ca mine, sunt milioane de oameni.
– De ce ai ales să pictezi?
– Maica Tereza spunea ”Dacă vrem ca un mesaj de dragoste să fie auzit, el trebuie să fie trimis. Pentru a ţine o candelă aprinsă, trebuie să turnam ulei în ea”. Este modul meu simplu în care am ales să îmi transmit dragostea. Cei care privesc lucrările mele poate nu văd decât compoziţia, o critică sau o admiră, dar în realitate picturile mele sunt parte din sufletul meu ce a ales astfel să-şi strige iubirea infinită. Am ales să îmi transform şi să-mi adaug picătura mea de suflet în uleiul care ţine aprinsă dintotdeauna flacăra iubirii.
– Revenind doar pentru o singură clipă în realitate te întreb cum supravieţuieşte o persoană hipersensibilă?
– Greu. Simţi şi vezi bocanci grei, plini de noroi şi fecale cum se şterg pe tine. Dar, cum incerc sa imi hranesc interiorul doar cu iubire, mă ridic şi sper să nu mi se mai întâmple niciodată asta…
Şi, parafrazand-o din nou pe Maica Tereza ”Am descoperit paradoxul că, dacă iubeşti până când doare, acolo nu există durere, ci şi mai multă dragoste”.
-Am observat, pe parcursul interviului, că vorbeşti foarte mult despre mama ta.
– Aşa cum spuneam, dacă sunt acum şi ce sunt, sunt datorită mamei mele. Nu am reuşit până la vârsta asta să îi ofer confortul material pe care îl merita, nu am reuşit să îi ofer nepoţi şi toate cele… ÎI dedic ei acest interviu, cu toată dragostea mea, cu tot respectul meu, cu toată fiinţa mea: SĂRUT MÂNA, MAMA! Sărut mâna, pământul meu! Sărut mâna, cerul meu! Tot timpul am fost obsedată de versurile lui Virgil Carianopol:
,,Ce păcat că n-ai trăit măicuţă
C-ai plecat fără de timp în lut.
Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma,
Şi ce haină ai mai fi avut!”.
Da, ea este mama mea, mama mea care nici în car nu se suia de teama, boilor să nu le fie greu.
– Tocmai pentru că şi eu cunosc ,,materialul’’ şi eu cunosc ,, plămada’’ unei astfel de fiinţe pentru că am avut norocul să am o mamă minunată m-ai emoţionat peste limite şi m-ai lăsat fără cuvinte. O felicit pe mama ta pentru că te-a adus pe lume şi te-a educat atât de frumos. Îi doresc multă sănătate ca să se poată bucura de succesele tale.
Finalul îţi aparţine, ţie şi religiei tale!
– Am decis să-mi iubesc părinţii mai presus de orice însă, la un moment dat, tata nu a mai fost şi iubirea mea a rămas puţin descumpănită. Mama mea să fie iubirea supremă? Oricum o iubesc nespus, dar ştiu ca într-o zi, şi ea mă va părăsi…
Să iubesc florile? Sunt atât de fragile şi de delicate iar viaţa lor e … doar o mireasmă.
Să iubesc munţii, să iubesc pădurile, să iubesc mările ? Niciodată nu voi reuşi să îmbrăţişez decât degetele lor.
Să iubesc animalele? Îmi va fi atât de dor de iubirea lor sinceră şi necondiţionată …
Să-mi iubesc jobul, să-mi iubesc poziţia socială? Mâine totul se poate schimba şi voi fi încă o persoană de la un ghişeu de ”caut job”.
Să-mi dăruiesc iubirea soţului, iubitului? Mâine îmi va spune că nu suntem compatibili.
Să-mi iubesc copiii mai presus de orice? Copiii nu sunt nişte obiecte, sunt personalităţi, ca şi noi, 
şi au nevoie de libertate pentru a-şi împlini destinul lor.
Să-mi iubesc casa, gospodăria, averea? Ştiu bine că totul se poate nărui în câteva secunde…
Să mă iubesc pe mine? Va veni o vreme când nu cred că mai vreau să-mi văd învelişul….
Atunci ce să iubesc?
Personal, am să iubesc viaţa mai presus de orice, am să iubesc fiecare clipă pentru că, fiecare clipă pe care o conştientizez, e viaţa mea. Iubesc clipa prezentă cu tot ce e în ea. Clipa următoare cine ştie ce îmi poate aduce ….
Iubesc de la floare la Dumnezeu. Iubesc pentru că iubesc să iubesc şi fiecare clipă din viaţa mea va fi … iubire!
Maria Băcescu
27.02.2013
Mihaela vorbeste ca o artista pentru ca este o artista, desi nu toti artistii reuşesc asta, adica nu ajung cu vorbele acolo unde sunt asteptarile noastre. Cele doua sau trei consideratii filozofice din text ascund, in opinia mea, o inclinatie sau poate chiar o natura filozofica. Ce nu se ascunde, ce transpare pregnant, ce place de la prima vedere este sentimentul, nu numai cel de dragoste, sentimentul curat, limpede si sincer, luminos si repede si olteneste dezvaluit.
Cine are curaj sa spuna ca – mama nu se urca in car de teama, boilor sa nu le fie greu – are suflet sa miste muntele de sub manastirea Arnota.
Bunica mea materna, Dumnezeu sa o odihneasca, avea grija sa nu calce pe florile de pe camp, de teama ca albinele nu ar mai avea ce manca si nimic altceva nu ar mai putea tine albinele in viata. Asta inseamna dragoste, iubire, sentiment… fara definitii, fara persoane si fara conditii.
Mamei Mihaelei ii doresc sa fie sanatoasa si sa fie mereu iubita ca acum.
Respectele mele doamnei Mihaela Buica.