Fiul inginerului Ion Catană, fost director al unei cunoscute firme gorjene – IATCCR Târgu-Jiu-de altădată – ARTEGO Tg-Jiu de astăzi, medic primar neurochirurg la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni” Bucureşti, Marius Catană este unul din cei mai cunoscuţi, cei mai bine cotaţi şi în consecinţă, cei mai căutaţi neurochirurgi specializaţi în domeniul chirurgiei coloanei vertebrale.
Pe forumurile medicale de specialitate, toate comentariile lăsate de foştii pacienţi îi sunt favorabile, în întregime.
În timpul cât l-am aşteptat pe holul etajului VII al spitalului, între două operaţii, am stat de vorbă cu mai multe persoane, din Sibiu, Giurgiu, Călăraşi sau Bucureşti, care-l căutau la recomandarea altor medici sau a foştilor pacienţi şi care aveau doar cuvinte de laudă despre medicul Catană.
În urma discuţiei noastre, aveam să constat că parcursul omului prin viaţă a fost unul de excepţie, situându-se la mai toate examenele vieţii pe locuri fruntaşe. Pentru toate acestea, cu mare bucurie l-am invitat să se înscrie în Galeria Gorjenilor de 5*****.
– Aşadar, domnule doctor, deşi aţi absolvit un liceu cu profil de matematică fizică – Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu, aţi ajuns unul dintre cei mai cunoscuţi medici neurochirurgi din ţară. Cum şi de unde a izvorât această pasiune?
– La început, formaţia mea a fost într-adevăr de liceu de matematică-fizică, dar ca să ajung aici am avut norocul să învăţ cu nişte dascăli foarte buni. La Şcoala Generala Nr. 3, de pe strada Griviţei, unde am şi locuit, am avut învăţătoare pe Doamna Bogza în clasele I-IV, o femeie şi jumătate, foarte drastică, dar în acelaşi timp şi foarte apropiată de copii şi foarte caldă, care ne-a insuflat simţul datoriei şi ne-a învăţat să fim foarte conştiincioşi. În clasele V-VIII am avut ca profesoară de matematică pe doamna Maria Chimerel, o femeie extraordinară, cu un spirit pedagocic fenomenal. Fiind produsul acestor dascăli extraordinari, deşi nu veneam de la o şcoală foarte cunoscută, am reuşit să fiu admis primul, în treapta I la liceul Tudor Vladimirescu.
Pe de altă parte, acasă aveam o bunică, asistentă medicală (verişoară cu academicianul gorjean Vlad Voiculescu, al cărui nume îl poartă spitalul de vizavi), care a lucrat cu medici de seamă – Brădişteanu, Adameşteanu – chirurgi importanţi din Târgu-Jiu. Bunica mea rămăsese cu un fel de admiraţie faţă de meseria asta şi cred că involuntar mi-a transmis această dorinţă a ei. Dezvoltându-mă în acest spirit, am fost primul din familia mea care s-a îndreptat spre medicină, urmat fiind apoi şi de sora mea (mai mică cu 5 ani ca mine).
Din clasa a X-a am lăsat matematica, unde mă descurcam foarte bine şi am început să mă axez pe ştiinţele biologice. Influenţat fiind de bunica mea şi de un unchi al meu Nea Fănică Petrescu, mare profesor de biologie la Tudor, am decis să mă pregătesc pentru medicină. M-am orientat spre biologie, fizică şi chimie şi pur şi simplu m-am pregătit din pasiune. În liceu fiind, începusem să citesc compendii de facultate. Mi-a plăcut foarte mult şi biologia şi m-am clasat primul pe judeţ la olimpiadă, fiind doi ani consecutiv, respectiv în clasele a X-a şi a XI-a la olimpiada naţională de biologie. La fizică am avut în liceu ca profesor pe regretatul Vasile Constantin, o minte ascuţită, iar la Chimie pregătirea am făcut-o cu d-na profesoară Iliescu Felicia. Mai sunt şi alţi dascăli de seamă, pe care i-am avut în liceu: Dincu la matematică, Bobic la biologie, şi lista poate contiua.
În anii 80-90, examenul de admitere la facultatea de Medicină era foarte greu, cam 9-10 candidaţi pe un loc, iar media de admitere era peste 9. Eu am avut o medie foarte bună, ceva peste 9,50 din câte îmi amintesc şi am intrat la Bucureşti fară prea mari emoţii. În facultate am continuat să studiez cu pasiune anatomia, apoi neurologia, o ramură medicală pe care o îndrăgisem foarte mult.
La terminarea facultăţii am concurat pentru un post de preparator universitar la UMF Bucureşti pe ramura neurochirurgicală. Am învăţat foarte mult, dar aşa cum se întâmplă de multe ori în viaţă, m-am clasat al doilea. Aveam să aflu ulterior faptul că acel coleg al meu care luase primul, era un apropiat al profesorului. Din ambiţie atunci am hotărât să fac totuşi neurochirurgie.
Spiritul matematic din primii ani de şcoală a dezvoltat partea analitică şi raţionala a gândirii mele, iar aptitudinile mele practice şi mai ales răbdarea cu care învăţam lucruri noi m-au orientat spre alegerea făcută. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar cei mai buni medici cred că-s cei care termină un liceu real. Medicina nu înseamnă numai memorie foarte bună, ci înseamnă o minte foarte organizată şi raţională. Trebuie să faci foarte multe conexiuni, trebuie să ai un spirit sintetic, mai ales pentru specialităţile chirurgicale, dacă ai şi un spirit practic, ai îndemânare, ai răbdare, putere de concentrare, ai toate aptitudinile să faci o meserie dificilă ca aceasta.
Anul următor am intrat la secundariat, în primii 100 din 4.000 de candidaţi. Am ales primul Neurochirurgie. O conjunctură favorabilă a făcut ca în anul IV de secundariat să dau concurs pe un post de Chirurgie Vertebrală şi am ajuns să fiu specialist în Chirurgia Coloanei Vertebrale şi am rămas în spital pe secţia asta. Drumul a fost aşadar foarte greu, dar în final, cred că am făcut o alegere bună. Dacă ar fi să o iau de la capat, aş alege fără ezitări acelaşi drum.
– Vă rog să-mi vorbiţi despre meseria dumneavoastră. Cum arată o zi din viaţa medicului Marius Catană?
– Din păcate, viaţa mea înseamnă, cel mai mult, spital. Programul meu începe pe la ora 7-7.30 şi se termină aproape întotdeauna în jurul orei 19,30, cu foarte puţine pauze. Durata operaţiilor variază în funcţie de gradul de complexitate al fiecăreia. Am avut operaţii care au durat 35-45 minute şi altele care au durat 7-8 ore. Am avut şi operaţii care au durat 10 ore. Operaţiile se desfăşoară sub microscop şi tot timpul trebuie să stai în picioare. Dacă m-ar pune cineva să stau 10 ore în picioare n-aş putea rezista. În timpul operaţiei însă sunt concentrat cu toată fiinţa mea, cu toţi muşchii şi cu toţi neuronii, pe ceea ce fac şi nu simt nici o oboseală.
De multe ori trebuie să fac echipă şi cu alţi colegi de-ai mei specializaţi în alte domenii ale chirurgiei (chirurgie generală sau chirurgie toracică), în funcţie de complexitatea cazului, pentru ca operaţia să fie executată în condiţii de siguranţă pentru pacient şi pentru ca evoluţia de după operaţie să fie favorabilă.
– Astfel stând lucrurile, după atâtea ore de muncă, sunt curioasă să aflu, care e starea coloanei vertebrale a dumneavoastră?
– Am simţit deseori dureri de coloană, de multe ori am câte o lombosciatică, mai ales pe partea stângă, dar niciodată nu mi-am făcut un RMN să văd de unde vine, dacă mi-a cedat la un antiinflamator, la o pastilă obişnuită mi-am spus, ok, merg mai departe. ….
– Spuneţi-mi, câţi dintre ,,oamenii momentului”, incluzând aici persoanele cu notorietate, din toate domeniile, au ajuns la dumneavoastră pentru a-i reînvăţa să aibă coloană vertebrală?
– Am tratat oameni din toate categoriile sociale, începând de la oameni care nu au nicio ocupaţie până la manageri, patroni sau persoane din guvern. Sunt într-adevăr mulţi oameni „ai momentului”, din toate domeniile, care au apelat la mine, dar nu ar fi corect dacă aş începe să le dau numele.
– Deşi sunteţi o persoană extrem de ocupată, găsiţi timp să răspundeţi şi la telefoanele necunoscuţilor, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu, fiindcă ştiţi că la celălalt capăt al firului poate fi cineva, care are urgent, absolută nevoie, de ajutorul dumneavoastră.
– Telefonul meu este deschis în permanenţă, atât ziua, cât şi noaptea. Câteodată pacienţii pe care i-am operat simt dureri sau disconfort, uneori fiindcă au făcut o mişcare greşită şi atunci revin la mine, pentru a rezolva problema. Eu îi înţeleg, pentru că în momentul în care omul şi-a lăsat şi viaţa şi sănătatea în mâinile tale, ca şi chirurg tu trebuie să-i răspunzi la toate întrebările ulterioare. De aceea nu-i înţeleg pe doctorii care, după ce şi-au făcut meseria, te-au operat şi, după ce te-au externat, îţi închid şi uşa şi telefonul. Omul ăla dacă are o problemă eu, ca medic, îi răspund la ea, încercând să aflu dacă durerea se datorează operaţiei mele sau bolii pe care a avut-o, sau măcar să încerc să-i ofer cel puţin un sfat.
Şi la consultaţie dacă vine o persoană şi are o anumită suferinţă, nu obişnuiesc să spun ,,nu e de domeniul meu, căutaţi în altă parte”, ci încerc să-i fac o conexiune, pentru că persoana respectivă dacă a fost trimisă aici înseamnă, în mod sigur, că nu a avut altă alternativă. Sunt foarte mulţi medici superficiali, mai ales în spitalele de provincie şi dacă omul ajunge la mine, dacă pot să-l ajut, o fac cu bucurie. Îi mai arăt o cărare ca să iasă din impasul în care este, pentru că efectiv se află în necunoscut.
Am trăit odată o întâmplare, prin anii 90-92, când eram la începutul carierei, fiind cu cineva din familie la un doctor celebru, chirurg, cu care dialogul sau, mai exact, monologul a fost de genul acesta:
– Eu vorbesc dumneavoastră nu vorbiţi. Ascultaţi. Are cancer. Trebuie să o operăm. Întrebări?
– Ştiţi…
– Suficient. La revedere. Ne vedem la operaţie.
Scurt! Fără explicaţii, fără alternative terapeutice. Tot neamul era terminat. Pacienta, rudă cu mine, nu era însă complet investigată. În epoca respectivă nu exista RMN. Norocul nostru a fost că eu am luat legătura cu medicul de salon căruia i-am vorbit despre temerile mele. El fiind mai apropiat de vârstă cu mine, m-a ascultat şi mi-a dat voie să facem o tomografie computerizată, în spitalul în care eu funcţionam, fiindcă cel din acel spital era defect. A fost de acord şi nu s-a văzut nici un cancer, aşa cum intuisem. A doua zi profesorul a văzut rezultatul şi ne-a dat-o acasă spunându-ne că ne-a făcut-o bine.
Părerea mea e că trebuie să avem mai mult timp pentru pacienţi. Nu-l avem, dar trebuie să ni-l găsim pentru că e important să vorbeşti cu ei înainte de operaţie.
– În aceste condiţii, cu siguranţă, că timp pentru dumneavoastră, rămâne foarte puţin. Familia e împăcată cu această situaţie?
– Aşa cum spuneam, viaţa mea înseamnă numai spital, cu foarte puţine momente pentru mine sau cei apropiaţi mie. Rămân foarte puţine ore pe care le petrecem împreună mai ales acasă, vacanţele sunt scurte, 2-3 săptămâni pe an sau o lună însumate şi cam atât.
Soţia mea e medic stomatolog şi ea lucrează până tîrziu. Este tot din Târgu-Jiu şi este fiica unui celebru medic cu care oraşul nostru se mândreşte. Greul a căzut mai mult pe ea, mai ales în creşterea copilului. Am avut şi noi şi greutăţi şi momente dificile şi impasuri, ca toată lumea.
Când sunt tineri, medicii din România sunt foarte prost plătiţi. Salariile sunt de ruşine. O mizerie. În primii ani de secundariat, eu aveam salariul mai mic decât o asistentă de pe secţia unde lucram. De asta mulţi medici se duc să profeseze în afară.
Băiatul nostru a fost crescut de noi, trecând prin creşe, cămin şi grădiniţe cu program prelungit. Timpul s-a scurs foarte repede, parcă prea repede şi dintr-o dată l-am văzut mare. Vara aceasta a intrat cu brio la Medicină Generală, împotriva sfaturilor noastre. El a fost influenţat cred de multe din cazurile frumoase despre care noi, ca medici, veneam şi vorbeam acasă.
Cele mai frumoase momente ale noastre au fost când el era foarte mic şi toţi trei reuşeam să ajungem la film sau prin parc. Plăcerea asta n-o s-o mai trăiesc niciodată. Mi-e dor de vremurile acelea!
– Sunteţi medic neurochirurg de peste 15 ani, în toată această perioadă v-au căutat gorjenii, să vă ceară ajutorul?
– Sunt foarte mulţi gorjeni care mă caută, trimişi de toţi medicii din Târgu-Jiu. Poate şi atitudinea mea, modul meu de a discuta cu fiecare, a lăsat o uşă deschisă permanent, indiferent de afecţiunea de care suferă, nu numai în domeniul neurochirurgiei. Toţi sunt trimişi aici pentru că niciodată nu am refuzat pe nimeni.
– Cum staţi cu dorinţa şi cu timpul şi de a reveni din când în când pe meleagurile natale?
Mi-e dor să vin în Tg Jiu. Îmi sunt foarte dragi locurile natale, zona noastră este superbă. Sunt mândru că sunt gorjean. Povestesc de câte ori am ocazia despre operele lui Brâncuşi, despre filosofia construirii acestora şi despre simbolistica ansamblului (Naşterea – Drumul prin Viaţă – Căsătoria – Moartea şi Înălţarea la Cer). În ultimul timp vin acolo ca într-o vacanţă, parcă m-aş duce într-o alta zonă. În afară de faptul că recunosc peisajele, nu prea mai recunosc oamenii, pentru că generaţiile s-au schimbat, ne-am maturizat, am îmbătrânit…Am avut o copilărie frumoasă şi locurile natale îmi trezesc amintiri plăcute.
Încercăm să venim acolo măcar de sărbători, de Paşte sau de Crăciun şi dacă nu reuşim încercăm să aducem părintii noştrii, ai soţiei şi ai mei, la Bucureşti.
– Aţi participat la întâlnirile care se organizează la liceu?
– Da, am mers cu mare emoţie la întâlnirile care se organizează la Liceul Tudor Vladimirescu. Aş avea un of referitor la relaţiile care ni le pierdem în timp. Cred că legăturile cele mai puternice, prieteniile cele mai durabile se leagă în copilărie şi tinereţe. Cred că dacă noi am ţine legătura cu foştii colegi, cu prietenii din copilărie, cred că am fi mult mai puternici, dar din păcate, lipsa de timp, profesia şi alte momente „importante”, ne fac să ne rătăcim pe drumul vieţii şi să uităm un lucru esenţial, vechile prietenii.
– Vă mulţumesc pentu amabilitatea de a accepta să fiţi invitatul rubricii mele, şi vă rog, la finalul acestui interviu, să transmiteţi un gând tuturor gorjenilor.
– Să fie în continuare la fel de veseli şi de optimişti cum au fost şi până acum! Aşa suntem noi gorjenii, fiindcă fac parte dintre ei şi cred că asta ne ajută extrem de mult în depăşirea greutăţilor. Să fim deasupra vremurilor!
