De vorba cu Doamna Marietta Brancusi

Despre vasta personalitate a muzicologului Petre Brâncuşi, plecat în urmă cu mulţi ani din satul Brădiceni,  gorjenii au putut afla de câţiva ani încoace, mai multe amănunte, graţie efortului şi strădaniei conjugate a unor oameni cu suflete mari, domnii Titu Pânişoară şi Ion Şoldea, şi a autorităţilor locale, care au reuşit să organizeze şi în  acest an Simpozionul Naţional ,,Petre Brâncuşi” ajuns la cea de a VII a ediţie.

Printre poziţiile ocupate de Petre Brâncuşi le reamintim pe următoarele:
– Profesor şi Rector al Conservatorului Ciprian Porumbescu,
– Director la  Radiodifuziunea Română,
– Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor,
– Director General al Operei Române, 
– Director la Editura Muzicală, 
– Redactor al mai multor publicaţii, printre care amintim Contemporanul şi Cultura Poporului.
Prin acest interviu, realizat cu doamna Marietta Brâncuşi, soţia regretatului muzicolog, doresc să surprind acele crâmpeie din viaţa dumnealor care până acum nu au ajuns să fie ştiute de cei care l-au cunoscut şi l-au admirat pe Petre Brâncuşi. Dacă am  reuşit să fac acest lucru meritul este în întregime al Mariettei Brâncuşi, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, mai mult decât respectabilă, nu  doar ca vârstă ci şi ca ţinută şi atitudine. Dacă, după toate acestea, demersul meu rămâne fără rezultat, vina e a mea în totalitate. 
Mărturisesc că, iniţial, invitaţia mea nu i s-a părut potrivită doamnei Marietta, motivând că tot ce era de spus despre Petre Brâncuşi a fost deja făcut public în cele VII ediţii ale Simpozionului Naţional ,,Petre Brâncuşi”. Şi totuşi…

– Încep prin a vă mulţumi că aţi acceptat să fiţi invitata mea, pentru a-mi vorbi despre soţul dumneavoastră şi relaţia specială care v-a unit. Vă rog să-mi povestiţi cum a fost întâlnirea cu Petre Brâncuşi?
– Să fi fost cu 60 de ani în urmă, când cu ocazia unui spectacol festiv, cu o anume dedicaţie (7 noiembrie), la care pe lângă multe alte formaţii şi-au adus contribuţia Corul Liceelor din oraş, dirijat de Petre Brâncuşi, şi Căminul cultural al cartierului C.A.M. format din oameni serioşi, în toată firea, muncitori şi artişti (de toate culorile), colectiv coordonat de mine, deşi eram elevă. Prin urmare, ne-am cunoscut cu acest prilej. După aceea ne-am mai întâlnit întâmplător, în fugă, timpul liber fiind limitat pentru amândoi. Profitam de un film, la care ne întâlneam  mai devreme şi de întoarcerea spre casă ,,la pas”, pentru a ne mai spune câte ceva. Odată am hotarât să ne plimbăm pe digul Jiului, dar trecând pe lângă Masa Tăcerii, ne-am oprit să admirăm şi să comentăm cu mintea şi cunoştinţele de atunci sensul şi valoarea Operei şi Autorului. Atunci, din una în alta, ne-am făcut primele destăinuiri. Cine ştie dacă nu tot atunci ne-au zburat gândurile, privirile spre infinit şi subconştientul a împletit vieţile noastre cu măiestrie şi trăinicie. Atunci am aflat că este orfan de ambii părinţi, că erau patru fraţi, unul murise pe front, iar el era cel mai mic. Trecuse prin mai multe încercări după dispariţia părinţilor la nici 14 ani. A fost copil de trupă la Regimentul din Târgu-Jiu unde s-a remarcat prin executarea ordinelor dar,  mai ales prin aptitudini muzicale.
Cuminte, supus, răbdător, i-a determinat pe conducătorii regimentului să-l trimită la examenul de admitere la Şcoala Normală, unde a intrat printre primii. S-ar putea crede că sunt subiectivă, şi că aşa cum se spune ,,despre morţi numai de bine”, dar vă asigur că totul este adevărul pur şi că prezint frânturi din viaţa lui densă, încărcată de nevoia de a fi recunoscător, celor care i-au deschis o uşă, l-au sprijinit, i-au oferit posibilitatea să înveţe, să-şi desăvârşească cunoştinţele în domeniu, când nu avea nici suport material, nici căldură părintească.

 Aţi remarcat de la această întâlnire vreo calitate, care avea să vă dea de bănuit ceva din ceea ce avea să urmeze?
– Au ieşit la iveală nişte calităţi, după mine, care aveau să ducă la apropierea rapidă dintre noi: seriozitate, sinceritate, înţelepciune (despre fiecare aş putea aduce argumente nenumărate). Pe parcurs am descoperit şi o sensibilitate şi originalitate, ce l-au conturat ca pe un om deosebit, aproape unic. Un exemplu mărunt, dar absolut de neuitat pentru mine – primul mărţişor, când fără alte posibilităţi, dar respectând  tradiţiile, pe o coală de hârtie liniată a pus pe note muzicale versurile cântecului popular:
,,Mărie, dragă Mărie
cât de dragă-mi eşti tu mie,
nimeni pe lume nu ştie.
Şi nici tu nu ştii Mărie”.
Numele meu este Maria. Superb mărţişor şi cu siguranţă cea mai originală declaraţie de dragoste. Că nu ştiam atunci, aşa era! De fapt, nu mi-a aruncat în fugă, niciodată, cuvintele ,,te iubesc”. Mi-a dovedit-o mereu  subliniind ,,eşti jumătate din fiinţa mea”.

– În aceste condiţii se întrezărea căsătoria?
– Nu, nu! Ştiu doar că eram în vacanţa de iarnă, când o sinuzită serioasă care nu se putea trata în Tg–Jiu, a impus internarea mea într-un spital din Craiova, tratament, puncţii, operaţii, m-au blocat în spital două luni. Mama era cu mine mai mereu – venea acasă, le făcea ce mai trebuia (mai aveam trei fraţi) şi-i mai aducea veşti tatălui meu despre cum se desfăşura tratamentul. Petre mergea în timpul ăsta la tata să se intereseze de starea mea şi mai stăteau de vorbă. Astfel au reuşit să se cunoască mai bine, (eu am realizat asta mult mai tarziu), încât când a fost vorba să ne căsătorim, tata, recunoscut prin sobrietate şi principii, nu părea nici îngrijorat şi parcă nici mirat că m-a peţit ,,un aproape învăţător”…
Era după Paşte, prin  aprilie 1950. În principiu, ar fi urmat logodna, eu să-mi termin şcoala, se spunea, în particular, el să dea examen la Conservator…
De aici a intervenit lucrătura măiastră a Destinului. Pe scurt, 5 iulie 1950, căsătoria civilă, 9 iulie 1950 căsătoria religioasă. Însurat, Petre îşi susţine examenul de absolvire la Normală, ca mai apoi să plece la Bucureşti pentru examenul de admitere la Conservator. Reuşeşte. Încep cursurile, iar în noiembrie student dar, cu o platformă materială asigurată (bursier, dirijor al unui cor muncitoresc, corist într-un cor bisericesc) revine la Târgu-Jiu să-şi ia nevasta în capitală. Era dreptul lui!
Cu un bagaj sumar, îmbogăţit pe parcurs, de câte ori veneam acasă, am plecat în lumea mare. Până acum nu m-am gândit dar, coaptă la minte mă întreb: ce-o fi fost în inima părinţilor mei când  ne-au condus la gară şi nu prea tarziu îi anunţam, în culmea fericirii, că vor fi bunici?!
I-a bucurat, sunt sigură, dar noi eram nişte copii. Soarta, ştiind ce i-a menit, a fost ea însăşi nerăbdătoare să-şi vadă împlinită sorocirea, în ceea ce-l privea pe soţul meu. Cred că în acea grabă, am fost culeasă eu şi s-a înţeles de la sine că am fost ce trebuia. Spun acest lucru acum, provocata de discuţia noastră. Dragul meu transmitea atâta linişte,  siguranţă, încredere, încât chiar nu-mi dădeam seama de condiţiile foarte modeste în care ne petreceam zilele, punând temelie şi clădind noi prin noi, cu minutele noastre, căsnicia, familia şi viitorul, pentru el nedrept de scurt.

– Cum aţi găsit Bucureştiul?
– A fost o uşoară decepţie. Mi-l imaginasem cu totul altfel, dar singura noutate era tramvaiul. Însă, Petre a devenit redactor la Contemporanul şi de atunci viaţa ni s-a schimbat. El era student în anul II când, în  agust 1951, a devenit tătic. Deja era superior colegilor lui: însurat, tătic şi angajat la o publicaţie renumită. Din când în când mai aducea câte un coleg la masă şi pentru că nu aveam bucate alese, eu mă lamentam spunându-i ce am pregătit, iar el spunea ,, e bine, e foarte bine, e grozav! tu ştii că leşină studenţii la cursuri”. Pe vremea aceea era greu pentru toată lumea.

– Eu, care nu l-am cunoscut pe Petre Brâncuşi, nu pot să nu observ, din fotografii, că soţul dumneavoastră a fost un bărbat foarte frumos.
– Da, a fost un bărbat frumos, dar frumuseţea interioară, a fost mult mai presus de frumuseţea exterioară. Contrar aparenţelor, soţul meu  a fost un om cu mult umor, era şăgalnic, dar şi copilăriile lui aveau ceva caracteristic. De exemplu, îl rugasem să nu mă păcălească de un 1 aprilie, cum obişnuia, amuzându-se copios de reacţia mea. În acel 1 aprilie, a lăsat pe măsuţa de la intrare un plic lipit, pe care era trecut doar numărul apartamentului. Târziu, văzând că nu-i da atenţie, îl deschid. Înăuntru  înflorat, pictat un 1 aprilie. Îl iau la rost, el râde în hohote, frumos, sănătos, şi-mi zice nevinovat:
– Are adresă? E semnat?
  Oare cine pe cine a păcălit?
 Câte aş mai avea de povestit…
Avea şi o bunătate şi o nobleţe sufletească ieşite din comun, alături de o modestie incredibilă.

– Vorbiţi-mi despre copiii dumneavoastră.
– Pe amândoi i-am  născut în Tg Jiu. Cristian a venit pe lume în ziua de 9 august 1951. Este compozitor şi dirijor al Orchestrei Simfonice de Cameră Radio şi profesor la  Academia Naţională de Muzică. Ne-a bucurat sufletul cu două nepoate, de la una având şi o strănepoată de 1 an. Valentin s-a născut pe 4 august 1956. El nu l-a moştenit pe tatăl lui şi a absolvit I.E.F.S., dar nu lucrează în domeniu şi mi-a dăruit un nepot. Doi copii, pe care i-am adorat, au fost steluţele vieţii noastre, bucuria şi motivarea. Nu sunt sigură că şi-au moştenit tatăl, vorbind de răbdarea şi puterea de a trece mai uşor peste lucrurile neplăcute. Cine ştie, poate vremurile, condiţiile de viaţă, au fost altele. Dumnezeu ştie, El le-a orânduit şi le orânduieşte pe toate. Între noi, fie vorba, nu am primit reproşuri şi reclamaţii de la nurorile mele dar, judecând după reacţiile pe care le au ei cu mine, cred că nu…
Ambele nurori sunt profesoare şi ne aflăm în relaţii foarte bune.

Care a fost relaţia băieţilor dumneavoastră cu tatăl lor?
– Absolut normală. Se mai contraziceau la câte un  meci, ori se necăjeau la table sau şah. Dacă intervenea ceva mai grav, pedeapsa era ,,nu te uiţi la televizor”, nu prea greu de suportat pe vremea aceea, dar se respecta după cum dicta sentinţa.

– Aşa cum spuneam la început, prin efortul domnilor Titu Pânişoară, Ion Şoldea şi nu numai, au încercat şi din fericire au şi reuşit să ţină vie flacăra memoriei lui Petre Brâncuşi şi azi la 14 ani de la plecarea într-o altă lume. Vorbiţi-mi despre aceste manifestări.
– Sunt nişte capacităţi uriaşe, dominate de dreptate şi adevăr, care cinstesc pe cei care au trudit în trecut şi se preocupă de viitorul BINECUVÂNTATULUI Gorj, neprecupeţindu-şi nici efortul, nici dăruirea. Mulţumesc domnului Titu Pânişoară că a iniţiat şi propus, ca şi celor ce au luat în seamă, au înfăptuit şi menţinut ,,Simpozionul Naţional Petre Brâncuşi”.
Dintre toate propunerile domniei sale, una s-a dovedit irealizabilă, până în prezent, aceea că strada Lainici, (sau o alta) unde a locuit şi a creeat, să poarte numele Petre Brâncuşi.
O fi oare un blestem, ca mai întâi un merit să  fie apreciat şi preţuit peste hotare, ca apoi să ne mândrim că se trage din inima Gorjului – chiar nu numai din neamul românesc – cazul Constantin Brâncuşi – iar regretele să curgă ulterior precum Jiul?
Timpul îşi va spune cuvântul.

– Mulţumesc pentru amabilitatea şi bucuria cu care aţi acceptat să fiţi invitata mea şi vă rog să transmiteţi un gând tuturor gorjenilor.
– Gorjenilor, fraţi dragi, nemărginit respect, multă admiraţie şi felicitări din tot sufletul pentru ce realizează.
Ziarului ,,Viaţa în Gorj” cât mai multe şi interesante apariţii, succes în ce vă propuneţi, spor şi deosebite satisfacţii spre centenarul apariţiei.

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.