Dacă vom ştii să promovăm astfel de copii, poate nu e totul pierdut, pentru noi ca neam. Aşa-mi terminam introducerea din interviul realizat cu Roxana – Irina Popescu de acum 2 săptămâni şi nu bănuiam că foarte repede voi o găsi o altă tânăra – Maria Alexandra Muscă cu rezultate foarte valoroase, în domeniul muzicii, de astă dată. Alexandra a absolvit anul acesta Liceul de Muzică şi Arte Plastice «C-tin Brăiloiu» din Tg-Jiu, la clasa doamnei profesor de pian Violeta Geică şi a fost admisă la Universitatea de Vest din Timişoara la Facultatea de Muzică, cu media 9,97, practic, prima admisă – exceptându-i pe olimpicii care au fost admişi fără examen.
– Înainte de a începe să-i adresez întrebările Alexandrei, am rugat-o pe Doamna Profesor Violeta Geică să – mi facă un portret al Alexandrei. Iată ce ne-a răspuns:
,,Acum studentă, Maria Alexandra Muscă, a vrut să înveţe să cânte la pian când era la grădiniţă. Foarte talentată, muncitoare şi inteligentă; astea au fost calităţile, care au ridicat-o deasupra celorlalţi copii de vârsta ei.
Începând cu clasa I, a participat, cu consecvenţă, la toate concursurile „Orpheus” organizate de liceul nostru. Şi Olimpiadele zonale i-au adus multe premii, atestând valoarea ei.
Deşi părinţii ei erau foarte ocupaţi, au sprijinit-o în toate acţiunile legate de şcoală. Aş putea spune că şi bunicul ei a avut o contribuţie deosebită, pentru că de la el a moştenit talentul şi dragostea pentru muzică, mai mult decât atât, el a însoţit-o la Saba, la un Festival pianistic, la care a fost invitată.
Perioada liceului mi-a relevat încă două calităţi ale Alexandrei: perseverenţă şi ambiţie. În plus, în relaţiile cu colegii a dovedit altruism, încercând să-i ajute şi să-i sprijine.
Acum, că a reuşit la Conservatorul din Timişoara, am o senzaţie de împlinire profesională şi sunt onorată, că un copil atât de dotat, care ar fi urmat cu succes orice alt domeniu, a ales pianul, muzica.
Colaborarea perfectă între mine şi părinţii ei a fost secretul reuşitei: a obţinut cea mai mare medie dintre toţi candidaţii”.
„Zona Gorjului este o zonă cu multe talente în domeniul muzical, depăşind media pe ţară”, este concluzia unui Profesor Universitar, membru în comisia de jurizare a concursului «Orpheus».”
– Alexandra, ai reuşit să fii admisă prima, la Universitatea de Vest din Timişoara – la Facultatea de Muzică – secţia instrumentală – pian, cu o medie care-mi dă fiori-9,97, probabil că la capitolul copilărie ai restanţe serioase. Cine te-a îndrumat şi ţi-a stat aproape în toţi aceşti ani ?
– Am avut parte de o copilărie frumoasă, la început alături de bunici, de la care am luat primele «lecţii de viaţă», părinţii care mi-au apreciat maturitatea destul de timpurie, mi-au fost mereu alături cu sfaturi şi m-au sprijinit în toate deciziile. În afară de aceştia, mi-au stat aproape cadrele didactice, care mi-au creionat personalitatea şi prietenii apropiaţi, care au un rol important în viaţa oricărui adolescent. Împreună au contribuit la cea mai importantă realizare a vieţii mele, până la acest moment, admiterea.
– De unde pasiunea pentru pian?
– Am luat primele lecţii de pian la vârsta de 6 ani, la îndemnul mătuşii mele, învăţătoarea Reghina Negoescu, care îmi studia cu atenţie « degeţelele de pianistă ». Cel mai mare aport în descoperirea pasiunii mele îl are doamna profesor de pian Violeta Geică, îndrumătorul meu timp de 13 ani, care mi-a fost un adevărat părinte spiritual şi alături de care am reuşit să aleg calea spre care să păşesc.
– De ce ai ales Timişoara pentru facultate?
– Motivul determinant a fost frumuseţea oraşului, de care am fost impresionată încă de la prima vizită. Pentru că nu sunt tocmai o fire curajoasă, am hotărât să mă feresc de capitală, iar primul oraş de pe lista mea a fost Timişoara.
– Ai obţinut premiul I din clasa I şi până în clasa a XII-a, deci ai reuşit să nu-ţi neglijezi nici celelalte materii.
– Şcoala a reprezentat pentru mine o responsabilitate plăcută, m-a ajutat să mă dezvolt şi să descopăr cât mai multă informaţie. Am încercat să fiu un elev ascultător, îmi doream ca părinţii şi profesorii să fie întotdeauna mulţumiţi de mine, şi să fur cîte un zâmbet de la fiecare. Cu o astfel de motivaţie lucrurile erau cât se poate de simple.
– Cum a arătat o zi a ta, în care mergeai la şcoală ? Câte ore de pian aveai într-o săptămână ?
– O zi de care deja îmi este dor…orele de cultură generală se desfăşurau într-un colectiv unit, cu toţii încercam să facem din fiecare zi de şcoală o întâlnire între prieteni. Deşi eram diferiţi, am încercat să ne descoperim pasiuni comune, să ne ascultăm şi să ne respectăm reciproc. În ultimul an aveam 4 ore de pian pe săptămână, programul de studiu de acasă nu a fost impus sau cronometrat, aşa că nu pot preciza un număr de ore exact.
– Vacanţe ai avut?
– Deşi doamna profesoară nu era prea încântată de acest lucru, am respectat vacanţele cu sfinţenie. Părinţii mei au avut grijă, ca eu şi fratele meu, să cunoaştem cât mai multe meleaguri; astfel am vizitat aproape toate zonele ţării, iar cadoul meu de majorat a fost o excursie în Amsterdam, Olanda. Sper să călătoresc mult mai mult de acum înainte.
– În aceste condiţii, ai reuşit să-ţi faci timp liber, timp pentru prieteni? Ai mulţi prieteni?
– Nu am înţeles timpul liber aşa cum o fac majoritatea adolescenţilor, neapărat ca pe o ieşire în oraş, însă am reuşit să îmi fac suficient de mulţi prieteni şi să mă bucur de anii de liceu. Cel mai important lucru este că am reuşit să îmi păstrez întotdeauna vechii şi adevăraţii prieteni, indiferent de distanţa şi timpul încărcat, ce ne puneau adesea piedici.
– Ce curs va urma viaţa ta în continuare? Unde te vezi peste 5, sau 10 ani?
– Sunt nerăbdătoare şi emoţionată să încep o nouă etapă. Am speranţa că voi reuşi să fac o imagine frumoasă Gorjului, alături de alţi elevi, care îşi doresc să ajungă cât mai sus şi care muncesc pentru idealurile lor. Peste 5 ani trebuie să fiu masterand şi profesor la un liceu de muzică, peste 10 ani mă voi bucura şi de o familie. Dar, cine ştie? Viaţa e plină de neprevăzut.
– Ce te-ai fi aşteptat să te întreb şi nu am făcut-o?
– Mă gândeam că una dintre întrebări va fi legată de ceea ce nu am reuşit să fac, sau dacă am vreun regret.
– Şi care ar fi răspunsul?
– Regret că nu am avut destulă încredere în mine, că nu am avut mereu curaj, să spun ceea ce gândesc şi am avut uneori de pierdut din acest motiv.
– Mulţumesc pentru interviu. Felicitări părinţilor tăi care te-au crescut şi educat atât de frumos! Te rog să adresezi un gând gorjenilor.
– Vă mulţumesc şi eu. Urez tuturor putere şi înţelepciune de la Dumnezeu… Şi nu uitaţi că viitorul şi speranţa unui neam sunt copiii!
