Rădăcini
Mama Ruxandra, a fost bunica mea maternă. De la trecerea ei în nemurire se împlinesc, astăzi, 18 august 2020, 10 ani.
Să ne înțelegem din capul locului. Mama și tata pentru mine sunt bunicii materni. Părinții mei sunt mami și tati.
Ruxandra a fost, așadar, mama mamei mele. Nu-i pot începe povestea, fără a aminti două vorbe despre cea care i-a dat viață. Trandafira Chimerel, s-a născut în Mușetești, Gorj, presupun că, pe undeva, prin jurul anului 1900. Ce e fascinant pentru mine în povestea ei, e că până la 1925, când inima a încetat să-i mai bată, se căsătorise deja de 3 ori. Prima dată la Iezureni, lângă Tg-Jiu. Și asta mă nedumerește. Pe la noi, fetele nu se căsătoreau atât de departe de casă, nici pe la 1950-1960. Nu știu cum o fi ajuns ea, înaintea primului război mondial, când, probabil, singurul mijloc de transport era căruța cu cai sau carul cu boi, să se mărite la Iezureni. Sunt totuși vreo 25 de kilometri.
Sursele mele, adică mamele mele (bunica și mama) spuneau că părea să fi fost o căsătorie fericită până când, destul de rapid, soțul i-a plecat în război şi nu s-a mai întors. Nu aveau copii, dar cum părintii soțului o îndrăgiseră, au rugat-o să rămână cu ei. A refuzat şi s-a întors la părinții ei, în Muşeteşti.
După un timp, se căsătorește, pentru a doua oară, în Dumbrăveni, comuna Crasna. Nu rezistă prea mult nici aici. Într-o zi, își surprinde părinții revenind acasă cu vaca de funie. Probabil aceasta era, o parte, din zestrea ei.
Nu pot să nu mă gândesc la ea și să nu fac o paralelă cu femeile din vremurile de azi, care n-au nici un strop din curajul și poate din inconștiența ei, de a lua viața de la zero, de mai multe ori.
A treia căsătorie va fi în Bumbeşti–Jiu cu Alexandru Pătruţ, văduv şi tată a 3 băieți. Aici se oprește și au împreună încă doi copii: Ruxandra şi Grigore. Nu rămâne, însă, pentru mult timp, nici aici! Când Ruxandra împlinește 2 ani și Grigore 6 luni, mama lor, Trandafira se stinge din viață. Nu știu dacă împlinise 30 de ani, probabil că nu. Din păcate, nu a rămas nicio fotografie, dar urmașii ei mă fac să presupun că ar fi putut să fie o femeie extrem de frumoasă.
Așadar, Ruxandra Pătruț, rămasă orfană de mamă la 2 ani, este cedată spre creștere și educație, bunicilor materni din Mușetești. Probabil că așa erau vremurile, n-am nici un drept să-i judec, dar acești bunici ai ei, o căsătoresc la vârsta de 14 ani cu Ion Drăgan, având în momentul căsătoriei lor 24 de ani.
Când am conștientizat eu cine sunt bunicii mei, ei aveau, în jur de 45 de ani, mama, și ,în jur de 55, tata. Aproape cât am eu acum. Evident că mi se păreau bătrâni și nici vorbă să-i văd frumoși. Acum gândindu-mă la ei, la acele vremuri, nu știu ce să zic de tata Ion, deși noi, maică-mea și cu mine semănăm în partea lui și cu toată suferința ei lungă, maică mea e și acum o femeie frumoasă. Deci probabil și el a fost cândva un bărbat frumos, dar de mama Ruxandra n-am nici un dubiu că a fost foto-model. Înaltă, cred că a avut 1,75, destul de subțire, trăsături extrem de fine și niște ochi de un albastru amețitor. Tot neamul ei, toți Pătruții, au fost și sunt la fel de frumoși.
Mama Ruxandra i se adresa lui tata cu „tale” cred că un fel de matale prescurtat. Pe mine mă contraria acest mod de adresare, mereu mă luam de ei. Revin la formula „așa erau vremurile” și când se căsătorise mama era chiar un copil, el practic o crescuse, probabil i-a ținut și locul tatălui absent.
Cu toate că vremurile traversate nu erau deloc simple, s-au înțeles bine. Eu așa i-am perceput. Pe cei doi copii ai lor Trandafira, maică-mea și Mitică i-au crescut bine, în bună înțelegere.
Tata Ion a plecat în 8 noiembrie 1989. Mama Ruxandra i-a supraviețuit încă 21 de ani. Sper să–mi fac timp să-l evoc și pe el într-o zi, dar acum vreau să povestesc câteva amintiri dragi, în care e mai prezentă mama.
Amintiri din copilărie și nu numai
Când eram prin clasa a–VI-a, m-am dus cu niște colegi la furat de cireșe, de la Colectiv, din Pripor, de lângă casa bunicilor. Ne-a prins un fel de paznic și ne-a pus să vărsăm tot ce culesesem într-o grămadă. Eu am refuzat. Nu-mi mai amintesc dacă am fost singura care am refuzat, dar oricum pentru cei ca mine, el a găsit soluția să nu ne ia doar cireșele culese, ci și plasa în care erau. Am plecat plângând, la mama, doar cu ce mâncasem și i-am zis să nu-i spună, nimic, mamei mele. Era o plasă de rafie, nu era de aur. M-a spus imediat ce s-au întâlnit și m-au certat amândouă. Tare supărată am fost pe ele și evident că le-am certat și eu, le-am făcut o demonstrație că n-aveau de ce să mă certe, ceva de genul că dacă aș fi avut un cireș acasă, poate nu m-aș fi dus la furat, în Pripor. A înțeles fiecare ce a putut, din întâmplare.
Într-un an, am plecat de Sfânta Marie mică, prin Mușetești, unde era hram, așa la plezneală, adică fără țintă, să vedem dacă ne cheamă cineva. N-am așteptat prea mult. Pe la jumătatea satului ne-a chemat o familie. Eram noi patru: soră mea, eu și ei doi, care nu stăteau cu noi zi de zi, adică nu știau chiar tot ce ne poate pielea. Bineînțeles că pe drum ne-au tot dădăcit, să nu le ieșim din vorbă. Posibil să-i fi ascultat. Probabil că am și mâncat ce ne-au dat oamenii aceia, dar știu că într-un fel tot i-am făcut de rușine, că le-am băut oamenilor, aproape toată apa minerală. Cum aduceau o sticlă, eu și cu soră-mea o beam imediat, parcă nu mai văzusem apă minerală în viața vieților noastre. Ei tot ne făceau la semne ba pe ascuns, ba pe față, dar nu aveau cui.
Într-o vară, mama Ruxandra a fost la spital, cam o săptămână. În ziua în care s-a externat s-a întâmplat să mergem și noi pe la ei. Deși în familia lor tata era cu finanțele și câștigase foarte multe prin munca lui asiduă, casa, evident, ea o ținea și, absența ei, timp de-o săptămână s-a cunoscut cu vârf și îndesat. O văd în sală, furioasă foc, că în lipsa ei, el nu scuturase niciodată patul și puricii țopăiau pe perne.
Soră-mea și cu mine am crescut destul de libere, n-aveam sarcini exacte, bătute în cuie, la noi acasă. Verișoarele noastre, fetele fratelui mamei, Mitică, cam aveau. Totuși, în jurul sărbătorii de Sfântul Ilie, când erau mai multe sărbători înlănțuite, se eliberau și ele și mergeam, toate 4, la mama, la Pădureni. Doamne, ce veselie era pe noi și, parțial, și pe bunici. Se bucurau să ne aibă aproape pe toate, dar, uneori, îi scoteam din minți cu năzbâtiile noastre care se întindeau mult după miezul nopții, când ei ar fi vrut să se odihnească.
Și tot din ciclul veselie plus purici, îmi amintesc că într-o zi ne-a venit ideea să folosim pe post de fileu de volei un gărduț după care se găseau cotețele porcilor și ale oilor. Ca să fie meniul complet, după fiecare set schimbam terenul, adică la sfârșitul meciului fiecare dintre noi jucase obligatoriu și în terenul care se învecina cu mai sus menționatele cotețe. Așa ne-am umplut toate 4, de puzderie de purici, și ce vânătoare sângeroasă a trebuit să declanșăm, ca să scăpăm de ei…
Mulțumiri
Mama Ruxandra și-a petrecut ultimii 3 ani de viață (după multe accidente vasculare, și după accidentul vascular devastator al celei care mi-a dat viață), la noi, în Tg-Jiu. Un gând bun și veșnică recunoștință soțului meu care, în lipsa mea, a îngrijit-o cum s-a priceput el mai bine, deși nu-i era decât rudă prin alianță. Cât a fost la noi alternau momentele de luciditate cu cele de rătăcire. De cele mai multe ori știa că e la Tg –Jiu, dar uneori se comporta ca și cum ar fi fost la ea acasă, la Pădureni într-un alt timp. Ba te trimitea să aduci ceva din nu știu ce cameră a ei, ba tocmai tăiase porcul și nu mai știa pe unde să pună carnea, ba auzea oile cum alergau pe drum…
Deși a fost o femeie extrem de frumoasă sau poate tocmai de aceea, mama nu a ținut niciodată în mână o pensetă. Pentru firele nedorite din barbă, mama improviza o pensetă, din două monede. Asta, atâta timp cât a fost stăpână pe trupul și pe mintea ei. Apoi mi-a atras mie atenția „când voi muri să nu mă lași să fiu urâtă, să râdă oamenii de mine”. Am ținut minte…
Dar degeaba am ținut minte, că am fost la 300 km distanță, acum fix 10 ani, când s-a întâmplat. A alergat soră-mea, căreia nu-i voi putea mulțumi niciodată pentru câte a făcut pentru familia noastră și prietena mea, M. Cine să vrea să meargă să dea o mână de ajutor într-un astfel de moment? Mai ales că nici nu l-ai cunoscut pe omul al cărui suflet tocmai a zburat. Mai ales că cine mi-a vorbit prima dată despre prietena mea a descris-o ca fiind aceea cu nasul pe sus, căreia totul îi miroase. Și totuși prietena mea a alergat la prima strigare, n-a așteptat să o implor. Nici ei nu-i voi putea mulțumi vreodată suficient pentru gestul ei.
Neuitare, draga mea, Mamă Ruxandra!
18.08.2020
