Liberi!

Știu, am simțit pe propria-mi piele, nu doar o dată, ci de mai multe ori, că sinceritatea, chiar și atunci când nu e demonstrativă, ostentativă devine primejdioasă.

Cunosc și faptul că sunt adevăruri care nu trebuie agitate ca un drapel și că nu e înțelept să mă iau la trântă cu opinia publică.

Am învățat că oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun și stăpânii celor nerostite.

Degeaba știu! Degeaba cunosc! Degeaba am învățat! Toate astea nu-mi ajută la nimic.

Am venit pe lume cu gustul și cu nevoia de adevăr, așadar voi descuia toate încăperile vieții și-mi voi asuma urmările, oricare ar fi acestea. Sunt pregătită să plătesc pentru sinceritatea mea.

Nu știu cum, nu-mi pot prezice viitorul și drept să spun, nici nu-mi pasă, pur și simplu pășesc pe drumul stabilit de soartă și aștept, curioasă, să văd ce mai are pus deoparte pentru mine, pentru noi.

Redau mai jos povestea noastră, fix așa cum se vede prin ochii mei frumoși și cam obosiți de la o vreme.

Vestea că voi deveni mămică

Când am primit confirmarea că voi deveni mămică am fost cea mai fericită femeie din lume. Cum nici nu am avut o sarcină grea, starea de beatitudine, de liniște senină, de sentiment că ne ajungem unul altuia, copilul și cu mine, m-a însoțit permanent. Ce mai tura – vura? Cele 9 luni de sarcină au fost luni de fericire perfectă și permanentă. Niciodată până atunci nu mă simțisem într-o companie mai plăcută. Faptul că toată lumea îmi spunea că voi avea băiat mă contraria cumva și dintr-un spirit de frondă, care m-a însoțit permanent, mă făcea le să spun că voi avea o fetiță. Nu simțeam asta, nu simțeam nimic, voiam doar să mă contrazic cu înaintașii, să le demonstrez că nu au de unde să știe, că nu se pot pricepe ei chiar la toate.

Nașterea

Toată sarcina, m-a monitorizat un doctor bun, din Tg-Jiu. Cum v-am spus că nu-s prea dusă la biserică, nici la doctor nu mă duceam, dar pe perioada sarcinii m-am întrecut pe mine. Am făcut tot felul de analize, pentru că simțeam că nu aveam doar responsabilitatea vieții mele, ci și a vieții copilului meu mult dorit și mult așteptat. În 1995 n-aveam telefon mobil, dar plănuisem cu doctorul, să-l chem cumva, din spital, de la cabinet sau de acasă, atunci când va veni ceasul.

În vremurile de demult, cărțile pe care nu le cumpăra nimeni erau puse la vânzare într-un pachet cu alte cărți ce se vindeau ca pâinea caldă. Pesemne că așa intrasem în posesia unei cărți despre sarcină, pe care n-aș fi cumpărat-o în niciun caz din proprie inițiativă. Acum mi-a prins bine, am dat de ea și am început să o răsfoiesc. Cartea conținea printre altele și un grafic, care, după niște calcule sumare, prevedea data nașterii. Mie mi-a indicat data de 7 mai, într-o duminică. În acea zi se mărita  Corina, o rudă a soțului. Sâmbăta, în 6 mai, am fost bine merci la cununia ei civilă. Vorba vine bine merci, căci văzându-mă ulterior într-o fotografie de atunci, nu păream tocmai bine, dar vreau să spun că am fost validă și că am făcut față distracției. La ora 1 noaptea, pe 7 mai, fix ca în acel grafic din cartea nedorită, au apărut durerile facerii. Primul meu gând a fost să merg urgent să mă spăl pe cap, să fiu frumoasă la întâlnirea cu copilul. Dar cum el se cam grăbea, durerile fiind tot mai ascuțite, nu am mai avut nici putere, nici timp să stau să mă moțez. Au urmat alte peripeții, cu nuntașii și mașinile lor care erau la noi în curte, dar în final s-a găsit cineva cu ajutorul căruia am ajuns totuși la spital pe la 4.30-5.00 dimineața. M-am bucurat când, în curtea spitalului, am văzut mașina doctorului meu bun. Era de gardă. Totul trebuia să fie bine. Dar el dormea și nimeni nu îndrăznea să-l trezească. Prin asta încerc să-i găsesc ceva circumstanțe atenuante asistentei, pentru lipsa amabilității și a vreunui strop de empatie.  Mai avusese 4-5 nașteri în noaptea aceea și era mai mult decât evident că nu eram bine-venită.

Asistenta era sigură că fiind la prima naștere, nu am cum să nasc în 2 ore, adică pe tura ei, dar minunea mea n-avea nici un gând să aștepte, nici să se trezească doctorul meu bun, nici să se schimbe tura, să intre altă asistentă mai odihnită și poate mai amabilă. Așa că a apărut fix la ora 6 dimineața, duminica, în data de 7 mai 1995. Am vii în minte multe alte detalii legate de nașterea lui, de starea lui, de starea mea, de cei 1001 de oameni care m-au vizitat  imediat după, dar toate astea  au mai puțină legătură cu subiectul, și nu le mai povestesc.

Eram atât de mândră de venirea pe lume a iubitului meu fiu și mai târziu când am aflat că pe 7 mai s-au născut câteva personalități cu o cariera impresionantă în special în artă, spre care  și el e înclinat, chiar că nu mi-am mai încăput în piele. Aceștia au fost: în 1833 compozitorul romantic german Johannes Brahms, în 1840 compozitorul rus Piotr Ilici Ceaikovski, în 1861 poetul indian Rabindranath Tagore, în 1909 inventatorul american Edwin Herbert Land.

Minunea mea

Când mi l–a luat  asistenta de la neonatologie I s-a adresat: hai să mergem, domnule Vlad!  Minunea mea devenise între timp domul Vlad! Femeia asta și vorbele ei mi s-au părut o poezie. Am lăsat în spate tot ce se întâmplase în dimineața aceea, conștientă că acum trebuia să mă concentrez doar  pe domnul meu Vlad. Eram așa de fericită, m-am îndrăgostit pe loc de el, de ochii lui mari, de gurița roșie, de obraji mei. Eram așa de încântată de el, mi se părea că și de părul lui negru trebuie să fiu mândră, că nu era blond ca mai toți copiii nou născuți. Nici n-avea cu cine să semene blond, dar mie nu-mi păsa. Era un motiv de mândrie și gata. Eram și am rămas o mamă  entuziastă și exaltată.

Copilul genial

Domnul Vlad a început să crească și să devină … Vlăduț. Copilul ne uimea în fiecare zi. N-am știut cum să interpretez, n-am știut de ce am fost eu binecuvântată să fiu mama unui copil genial. A început să vorbească destul de corect, până într-un an. Literele, alfabetul, numerele, să numere până la 40, le-a știut pe toate până într-un an jumătate. Pe măsură ce creștea faima lui se împrăștia tot mai evident în micuța noastră comunitate. Neștiind ce să mai fac, cu ce să-i ocup timpul, cu ceva atrăgător pentru vârsta și căutările lui, îmi amintesc că i-am luat un pachet de cărți cu păsări și animale de pe tot globul. Pachetul conținea vreo 60 de cărți. Cam la a doua sau a treia citire le-a învățat pe toate pe de rost.

Eu trebuia să citesc ce reprezintă, babirușa, lupul cu pungă, hateria, vulturul pleșuv, maimuța urlătoare, pitonul, el doar arunca o privire și știa ce e în imagine. Pe vremea aceea citeam ziarul Ziua. Peste tot pe unde vedea un ,,Z”, pe o firmă luminoasă, pe o carte sau mai știu eu unde, alerga și spunea, cui era prin preajmă: ăsta e ,,Z” de la ziarul Ziua al lui mami. Foarte repede a învățat să citească. La început cuvintele de 2-3 litere, apoi după puțin exercițiu, deși nu știu dacă împlinise 2 ani, citea destul de cursiv.

Când a împlinit un an, am început serviciul și l-am lăsat în grija mamei, a părinților mei. Mergeam  la el uneori și miercurea, dar obligatoriu vinerea. Făcea progrese uimitoare de la o săptămână la alta. Maura, o fostă colegă mi-a adus de la fiica ei Andra, care crescuse între timp, o plasă de cărți, adică cel puțin 30-40. Le-a citit pe toate într-un suflet. Le citea și le rupea. La fel făcea și cu jucăriile, le rupea sau le dezmembra în ziua în care le primea, fără niciun regret. Nu păstra nimic.

Nu mai știu exact câți ani o fi avut, cred că până în 4 ani, când a primit cartea Albă-ca-Zăpada. Nu am idee de câte ori o fi citit-o. Citea foarte rapid, eu nu țineam niciodată pasul cu el, când încercam să citim ceva în același timp.  În fine, după ce a citit-o de câteva ori, a început să o spună pe dinafară ca pe poezie. Eram mută de uimire, dacă era o poezie, hai că aș fi înțeles, dar povestea mi se părea infinit mai greu, să o reții și să o redai cuvânt cu cuvânt. Eram extrem de mândră de performanțele lui, dar întrebarea: cum de m-a ales pe mine să-I fiu mamă? nu m-a părăsit niciodată.

Când Vlăduț a împlinit 2 ani jumătate și când eu am împlinit 32 de ani l-am născut pe Cipri. Am venit cu el, cu Cipri, acasă la începutul iernii din 1997. Nu știu cum am putut, acum n-aș mai face asta nici în ruptul capului, dar pe perioada primei ierni  a lui Cipri, pe Vlăduț l-am lăsat în continuare la părinții mei. Îl luam cu noi doar de vineri până duminică seara.

De fapt, știu. Mama mea era mai tânără decât sunt eu acum, îl iubea enorm și-l îngrijea cu multă atenție și infinită răbdare și voia să mă protejeze și pe mine cum făcuse întreaga ei viață. Să nu mă lase cu 2 copii mici, să avem fiecare câte unul.   Vlăduț, deși nu avea decât 2 ani și un pic, înțelegea situația și o accepta. N-a opus niciodată rezistență. Apoi din primăvara până toamna stăteam toți la țară și iarna următoare l-am luat în sfârșit cu noi.

În decembrie 1999 trebuia să revin din nou la serviciu, după maternitatea cu Cipri și aveam mustrări de conștiință că am făcut prea puțin pentru copilul meu genial. Cred că l-am lăsat pe Cipri la mami și am fugit cu Vlăduț direct în emisiunea lui Teo și Mircea la Antena 1. Era 11.11.1999. Trezit dimineața devreme, morocănos nevoie mare, era posibil să nu deschidă gura sau dacă o deschidea să fie doar o maimuță urlătoare cum glumeam noi, unul cu altul. A intrat în emisiunea lor în direct și a fost minunat, volubil, prietenos, uimitor; s-a integrat într-o lume perfect străină. Tare rău îmi pare că nu mi-a înregistrat nimeni emisiunea în dimineața aceea.

Școlile

La grădiniță, domnul meu Vlad a fost sclipitor. Nici școala nu i-a pus niciun fel de probleme, dar au fost momente când a părut egalul celorlalți, uneori și sub ei. Asta nu a contat. Poate pentru mine, dar pe el nu l-a influențat negativ în niciun fel. El nu cerea atenția nimănui, pur și simplu o capta. N-aveai cum să nu-l observi și să știi că te poți baza pe el. Pe lângă memoria fantastică, cititul, desenatul, informatica, și, o perioadă scurtă, japoneza au fost pasiunile lui, pe care le-a dus cu el peste tot.

Când Vlăduț a trecut în clasa a- V-a și Cipri în clasa a- III-a, eu am plecat la București și în cursul săptămânii ei au rămas la Tg-Jiu, doar cu tatăl lor și o scurtă perioadă și cu tatăl meu. El, tatăl meu l-a idolatrizat pe Vlăduț. Nimeni nu s-a mai ridicat la un așa nivel în ochii lui.

În clasa a VI a, doamna profesoara Elena Roată, de la Colegiul Tudor Vladimirescu, nu știu prin ce împrejurare, că nu-l avea elev, a ajuns să schimbe doar câteva cuvinte cu el și l-a invitat imediat în emisiunea dumneaei, pe care o realiza (în direct, nu înregistrată) la un post local de televiziune. Am avut mari emoții că nu eram acolo să-i ridic moralul, dar a părut că nu era nevoie să fiu, s-a descurcat minunat. Știu, sunt clar tipul de ,,mamă cioară”, care crede că puiul ei e cel mai frumos, dar chiar a fost minunat.

Pe fiecare dintre copii i-am luat la București când au ajuns la liceu. Vlăduț nu a dorit să vină. Era perfect integrat și acceptat acolo, n-avea chef să o ia de la zero într-un oraș străin. După o lună i-a trecut, s-a adaptat foarte bine. A intrat la unul dintre cele mai bune licee din București, Sfântul Sava și imediat după admitere mi-a spus : mamă, acum pot să-ți spun, eu din clasa a- V-a nu mi-am făcut nicio temă, pentru că am văzut că nimeni nu mă controlează. Bun așa! Și la liceu s-a descurcat foarte bine, deși cred că nici aici nu și-a prea făcut temele, n-avea rost să-l mai controlez acum. Era deja mare. Fiecare cum își așterne așa doarme. Și-a așternut destul de bine!

Toate succesele și progresele lui se datorau memoriei fantastice și tenacității cu care-și urmărește obiectivele.  Apropo de memorie bună, pe mine mă moștenește, iar eu îl moștenesc pe tatăl meu. Nu am avut și evident nu am cum să am acum capacitatea lui, dar uneori țin minte anumite întâmplări comune de care el nu-și amintește. Valabil și viceversa. Spre exemplu, de curând, în urma unor discuții, a unor radiografii, chiar disecții a unei situații pe care am făcut-o, mi-a reamintit el că eu le-aș fi spus: că dacă cineva dintre noi are o problemă, oricare ar fi aceasta, trebuie să vorbim despre ea, ca să o putem rezolva. Nu-mi mai amintesc dar cu siguranță am zis, dacă-mi spune el.

Ca să trecem de perioada petrecută în liceu, în afara unor absențe răzlețe, pe care m-am străduit să le motivăm, n-a avut nicio problemă.

Facultatea

Prin clasa a-XI –a mi-a spus că el trebuie să plece din țară, că dacă rămâne aici o să ajungă un ratat. Nu se prea lega în mintea mea cum genialul ar putea să ajungă un ratat, dar deși eram împrumutați, în franci elvețieni și valoarea împrumutului nostru creștea ca din apă, i-am zis că, dacă asta e dorința lui, vom încerca să-l susținem. Știam că dacă își pune în cap intră la orice facultate din țară, deci nu trebuia să-mi fac niciun fel de probleme.De facultățile din străinătate nu știam nimic, așa că-l întreb, curioasă, ce ar vrea să studieze în străinătate.

El îmi dă o denumire sofisticată, din care înțeleg eu că e un fel de Desen. Aoleu, zic, din câte talente ai tu, să rămâi doar la desen, o să ajungi muritor de foame, dă-i și tu măcar la informatică. A avut un singur argument și eu am mers pe mâna lui: mamă, noi suntem mult mai puțini decât informaticienii, ei au nevoie de noi.

L-am crezut. Am făcut foarte bine!

Ca să-și urmeze visul, avea nevoie și de medie destul de mare la bacalaureat. N-a fost nevoie să-l împing de la spate, să-l controlez sau să-l dau la pregătire. S-a descurcat singur foarte bine, cu admiterea, cu absolvirea și acum se descurcă foarte bine cu serviciul pe care singur și l-a găsit. A avut mare dreptate când mi-a spus că mulți au nevoie de el.

Vestea

În prima vacanță de iarnă când s-a întors din Anglia am fost cu toții la Tg-Jiu. La început de ianuarie am venit în București noi 3, copiii și cu mine. Era 4 spre 5 ianuarie, cred că într-o sâmbătă seara. Vlăduț a venit din oraș, pe la 12 noaptea. Nu mă culcasem. Pierdeam vremea pe la televizor.

Am să-ți spun ceva!

-Spune-mi!

-Oprește televizorul!

Aoleu, ce-o avea să-mi spună, mă schimb eu la față.  Noroc că e noapte, e întuneric și nu mă vede.

Nu bănuiești ce vreau să-ți spun?

-Nu!

-Sunt gay!

-Glumești!?

-Nu!

Știam că de obicei viața nu-ți dă preaviz, nu te întreabă dacă ești pregătit sau nu să te surprindă, înainte de a-ți prăbuși întregul univers. Am amuțit! Mi se părea că asta e lovitura de grație, un șoc existențial din care nu credeam că-mi voi mai reveni vreodată. Nu știam nimic despre persoanele gay. Doar că e o categorie profund detestată. Gura lumii… veștile circulă, mai ales cele decoltate…

Mă gândesc la copilul meu genial… știu că toți cei care se minunau, de cât era de smart, toți cei care-l admirau, toți cei care-i invidiau inteligența sclipitoare, se vor înscrie în lista de așteptare, să-i arunce cu lături în cap. Lumea e oricum un fals arbitru, dar ce să vezi? Deseori se trezește în postura de judecător. Voi putea eu să mă interpun între Vlăduț și restul lumii, să încasez eu loviturile? Știu sigur că o să încerc.

Poate că ți se pare…

-Mamă crede-mă, dacă aș avea o umbră de îndoială, cât de mică, nu te-aș face să treci prin toate astea, dar nu am, sunt sigur. Și acum lasă-mă să mă duc să-I spun și lui Cipri.

Se duce și în câteva minute vine tot la mine.

Cum, așa repede a mers cu Cipri?

– Cu el mi-a fost mult mai ușor decât cu tine, mi-a zis că știa…

Știa??? !!! Cipri, un copil și știa și eu habar n-aveam. N-am bănuit nicio clipă, nimic, nimicuț! Vlăduț fusese într-o clasă de filologie, evident cu foarte multe colege, avea o grămadă de prietene, era confidentul lor cum îi scrisese diriginta în caracterizarea pe care i-o făcuse pentru admiterea la facultate, deci nici prin cap nu mi-a trecut un astfel de gând.

Nu am prea dormit în noaptea aia. N-avea rost să-l sun pe tatăl lui în toiul nopții, să-l sperii, dar cum s-a făcut dimineață i-am spus că trebuie să vină urgent la noi. Am refuzat să-i dezvălui motivul la telefon. Evident că nu a înțeles de ce trebuie să vină și de ce atâta mister, când numai ce plecaserăm de la Tg-Jiu, fără să avem ceva de rezolvat. Cu stilul meu, deși nu asta mi-era intenția, l-am speriat destul de rău. A venit imediat, a ascultat și n-a făcut nicio dramă din veste, așa cum făcusem eu. A înmărmurit și el, dar a părut că poate primi vestea mult mai ușor decât mine.

Eu nu reușeam să mă obișnuiesc cu gândul, speram totuși că-i doar o părere… Pentru că mă iubește și-i pasă ce simt, lui Vlăduț cel mai greu i-a fost să-mi spună mie. Cu ceilalți, frate, tată, verișor, mătușă, prieteni, colegi, i-a fost mult mai simplu și ei l-au înțeles mult mai ușor decât mine.

Ce e de făcut?

Am zis deja că habar n-aveam ce înseamnă să fi gay. Cauze, cum se ajunge aici, eram într-o ceață  densă. Știam doar că la mijloc sunt consecințe dramatice, că toată lumea-i disprețuiește și-i împinge  la marginea societății. Am încercat să citesc câte ceva, să descopăr o licărire de speranță. Nu era de mine, m-am plictisit repede și am concluzionat că răspunsurile la toate întrebările și nedumeririle mele, le voi afla mai bine, mai exact, de la el.

I-am zis să mergem la un doctor, speram în continuare că poate fi doar o părere. A zis că merge cu mine oriunde vreau eu, dar că nu e nimic de făcut. E gay și pace!  M-a convins!

Apoi el, cumva ca să-mi ușureze suferința, mi-a propus să mă duc să mă întâlnesc  și să stau de vorbă cu părinții ai unor băieți și fete aflați în aceeași situație. Am fost de acord, dar cu oarecare teamă. Dacă mă întâlnesc cu cineva cunoscut? îmi spuneam. Cum o să-mi justific prezența acolo? Încă nu eram pregătită să simt că-mi permit sa fiu unicul meu arbitru. Acum gândesc că eram o creștină fără ,,ș”. De ce ar fi fost nevoie să mă justific? Nu ceream nimic, nimănui. Totuși îmi găsesc oarecare circumstanțe atenuante, pentru că datorită șocului pierdusem din vedere faptul că în toate întâmplările conflictuale sau dramatice prin care trecusem, un curaj încăpățânat, chiar nebunesc mă purtase întotdeauna spre lumină, spre asumare și  toate se rezolvau cu bine. De data asta, a trebuit să mai treacă o vreme până am ales să ies la lumină.

Vacanța aceea de iarnă s-a sfârșit repede, el și-a văzut de școală și nu a fost timp nici pentru doctori, nici pentru întâlniri cu părinții acelor copii.

După un timp nici n-a mai fost nevoie. M-am prăbușit la aflarea veștii, am dat ocol durerii de câteva ori, mi-am plâns de milă o vreme, după care am hotărât, că n-am ce să caut, rătăcită, în Valea Plângerii. Nimănui nu-i va fi de folos dacă eu voi continua să plâng pentru laptele vărsat. Am înțeles că lacrimile trebuie să le păstrez pentru catastrofe reale. Astfel am dobândit un fel de pace interioară care mi-a prins bine.

Nu vreau să las impresia că mi-am revenit cât ai bate din palme. Au trecut mai bine de  5 ani de când știu. Acum sunt senină, m-am doftoricit cu doze consistente de nepăsare. Am luat lumină de la maeștrii, îndelung contestați, blamați, înjurați. O să mă străduiesc să nu mă afecteze nici-o vorbă sau gând potrivnic la adresa lui, la adresa noastră.

Pe parcursul anilor mi-a revenit din nou în minte întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori de când s-a născut: de ce m-a ales pe mine să-i fiu mamă? Și  într-o zi am găsit și răspunsul. M-a ales pe mine, pentru că eu pot duce și crucea asta. Vlăduț și încrederea deplină pe care o am în el și în steaua lui norocoasă, m-au ajutat să înțeleg rapid, că nu e o chestiune de alegere, așa cum credeam, că trebuie doar să dobândesc capacitatea de a înțelege asta. Și cu cât înțeleg mai repede cu atât ne va fi mai bine.

Am înțeles și am acceptat și-am început și să mă destăinui în stânga și în dreapta, familiei, prietenilor și la 2 preoți. Experiențe diferite cu fiecare. Vorbesc de preoți.

Cu întâiul mă cunoșteam de mai mulți ani. M-a ascultat și a încercat să mă convingă că e o alegere, m-a îndemnat să mai citesc, să mai cercetez. Ne-am contrazis. Putea să scrie asta oriunde, n-avea cum să știe mai bine decât copilul meu. Am plecat de la el cu gândul: iartă-l Doamne, că nu știe ce zice!

Peste un an sau doi m-am dus la alt preot. Era și în biserica aceea un preot care ne cunoștea de câțiva ani, dar în ziua în care m- am dus eu să mă spovedesc, era unul nou. Îl mai întâlnisem undeva, dar nu–mi aminteam unde. Era posibil să fi fost fratele unei foste colege de-a lui Vlăduț. Până să-mi vină rândul m-am tot întrebat în gând, dacă să-i spun sau nu, că sunt mama unui băiat gay? Oscilam. Mă temeam să nu fie fratele colegei, temere aiurea, chiar dacă era nu mă cunoștea pe mine, nu-mi cunoștea familia și nici nu era. Mă temeam să nu mă judece.

Oricum nu eram dusă la biserică, dar nu voiam ca judecata lui să mă îndepărteze și mai tare, să mă facă să ies de sub privirea lui Dumnezeu. În fine, ajung, îi spun cine sunt, îi spun că-mi iubesc enorm copilul, chiar dacă e gay și după mine, potopul. Am avut noroc, m-a ascultat și nu m-a judecat în niciun fel și nici nu a încercat să mă convingă că e o alegere. Notá béne că mai există și astfel de slujitori ai bisericii!

Pe lângă cei 2 preoți, așa cum am scris mai înainte, m-am destăinuit și multor oameni. Experiențe diferite cu fiecare, dar nimeni n-a părut la fel de șocat ca mine. Când deschideam o discuție, la început eram, totuși, temătoare, rugam persoana căreia îi mărturiseam să-mi păstreze secretul. Nu toată lumea e pregătită să audă așa ceva. Am recunoscut că nici eu nu am fost! Așa că am să vă înțeleg dacă nu mă veți înțelege de ce am scris povestea noastră, dar capul n-am să mi-l plec în fața nimănui! Nu am nici un motiv! Celor care sunt de altă părere le voi deschide larg ușa. Să plece , nu să vină! Poate că ar fi fost de preferat ca familiarizarea cu astfel de veste să se facă treptat, fără zguduiri, să nu mă apuc să strig în cele patru zări, dar adevărul rămâne tot ăsta. N-are rost să-l împopoțonăm în culori strălucitoare, dar n-are rost nici să-l îmbrăcăm în negru.

Cred că e preferabil să cunoști realitatea oricât ar fi ea de crudă, decât să te lași adormit de speranțe deșarte.De asta scriu! Poate rândurile mele vor fi cândva de folos și altor oameni care trec prin situații asemănătoare. Ei trebuie să știe că nu sunt singuri, că anatema și stigmatul care stă deasupra capetelor noastre, părinți sau copii speciali, e nu doar o nedreptate fără seamăn, ci și o prostie fără margini. Copiii noștri nu trebuie să fie respinși de mentalități ale timpului sau ale locului, ci trebuie susținuți să ajungă oameni mari, buni, demni, minunați. Al meu chiar este un astfel de om!

Singurul  regret

Am un singur regret în legătură cu cele relatate aici. Vlăduț mi-a spus că el și-a dat seama că e gay când avea vreo 10-11 ani. Mie mi-a mărturisit după ce împlinise 19 ani. Regret că nu mi-a spus mai devreme, că a trecut singur prin toate temerile, neliniștile și întrebările, care vin cu un astfel de sentiment. Îmi pare tare rău că atunci când s-a întrebat ,,ce mă fac?”nu am fost acolo, nu am știut și nu l-am putut ajuta.

Bine, chiar dacă mi-ar fi mărturisit mai devreme, nu cred că-aș fi fost capabilă, să-l înțeleg și să-l ajut în vreun  fel. Cred că dacă ar fi venit la 10 ani să-mi spună că e gay, sigur l-aș fi luat pe ,,NU” în brațe și aș fi continuat să mă îndoiesc, că simte el exact. Deși era doar un copil, s-a descurcat mult mai bine decât aș fi făcut-o eu, a gestionat situația mult mai corect. A ales exact momentul când, chiar dacă nu eram pregătită, am fost totuși capabilă, să înțeleg ce se întâmplă.

Liber

Abia acum sunt un om liber. Asta e libertatea pe care, cu ceva timp în urmă, scriam că n-o am.  Acum mi-am recâștigat-o. Curajul meu prostesc de care vă povesteam mai la vale, uite că m-a purtat spre lumină. De la mine așa se vede. Nu e problema mea dacă, de acum, unii mă vor vedea în întuneric. Nu e absolute deloc problema mea dacă în zilele noastre mai există oamenii care se pot duce cu gândul că eu mi-aș putea trăi viața după realitatea din capul lor. Oricum știu deja că cei de lângă noi nu au deschiderea sufletească necesară să observe neliniști sau dureri ce cred că nu le aparțin, care pe ei n-o să-I atingă niciodată. Fiecare are nervi doar pentru iluziile personale. Nu-I judec, doar încerc să-I înțeleg. Fiecare are puterea lui de a înțelege și de acționa.

Eu sunt un om liber dacă pot duce asta. Și, uite, că pot! Toate celelalte probleme sau așa zise probleme și obstacole întâlnite într-o viață, mi se par mărunte, nesemnificative. Vlăduț mi-a povestit că ce am făcut eu aici în engleză se numește,  într-o traducere aproximativă, ieșirea din dulap. Eu,prin destăinuirea asta, am ieșit și nu mă voi mai întoarce niciodată în dulap, indiferent de ce gânduri și cuvinte vor stârni aceste rânduri. Nu vreau să intru în istorie cu povestea noastră, chiar dacă ceva valuri cred că voi produce. Vreau doar ca prin povestea noastră să dau aripi unor oameni ferecați în dulapurile lor pentru mult mai puțin!

Hai, afară!

Mâine, 07 mai 2020, Vlăduț împlinește un sfert de veac!

E ziua noastră! Așa consider eu: de ziua copilului întotdeauna e obligatoriu și ziua mamei.

Rândurile mele sunt un fel de cadou, al amândoura.

Evident că-i doresc ca ce-i mai bun în lume, al lui să fie, să  cunoască, să primească, să trăiască.

Să fie sănătos, voios, să rămână înțelept!

Să-și descopere și să-și împlinească menirea și visurile!

Să muncească un pic mai puțin!

De la mine nu prea mai are multe de învățat, dar totuși îmi propun să reușesc să-l îndrum să se poarte de parcă ar avea liberă trecere, oriunde ar vrea sa ajungă!

La mulți ani, minunea mea!

06 mai 2020

Comentarii

comentarii

Related posts

One Thought to “Liberi!”

  1. Ramona

    Felicitări Maria pentru modul în care ai gestionat aceasta situație! Mama minunantă ce ești! Vlăduț este un copil minunat, ca și Cipri de altfel, i-am văzut crescând, evoluând oarecum împreuna de 23 ani! Familie minunata ce sunteți! Îi mulțumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat șansa să va cunosc și să rămânem apropiați de atâta amar de vreme, chiar și la distanta în ultima vreme! Și chiar asa, ușa e deschisă pentru cei care nu acceptă, înțeleg și au prejudecăți arhaice! Evident că nu e ușor să înțelegi și să accepți, însă, tu ai dat încă odată dovadă cât de puternică ești și înțeleaptă! Copii, vă iubim necondiționat!!!

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.