Ma consider un om iubit de Dumnezeu !

Lavinia Boştină (acum – Zernoveanu) mi-a fost colegă de liceu. Nu eram în aceeaşi clasă, dar fiind foarte frumoasă era imposibil să n-o remarci. Până aici, nimic neobişnuit.

Uimirea mea şi ideea de a face acest interviu a apărut în clipa când colegul MATEMATICIAN, mi-a povestit că la un moment dat Lavinia era cea mai bună din clasă.

Eu o credeam doar frumoasă…

– Cum e posibil ca o fată atât de frumoasă să facă pasiune pentru matematică?

– Am iubit matematica! În şcoala generală şi în liceu matematica a fost materia mea preferată, pe care am iubit-o tare mult, dar alegându-mi să urmez Facultatea de Medicină am suferit că nu m-am putut folosi de ea.

– Da, dar ţi-a structurat gândirea, spun eu care nu mă pot lăuda că mi-ar fi plăcut matematica.

– Aşa este. Matematica îţi dezvoltă logica şi reuşeşti să pătrunzi mai uşor în profunzimea lucrurilor, reuşeşti să faci anumite conexiuni. Mai târziu mi-a folosit că am putut să-l ajut pe băiatul meu- Răducu.

– Totuşi, de unde ţi s-a tras?

– Mi-a plăcut şi am avut noroc să am doi profesori extraordinari la matematică. La şcoala generală am avut-o profesoara pe Doamna Maria Chimerel – un dascăl foarte sobru, foarte sever, pe care nu mi-o amintesc prea des zâmbind, dar care a reuşit sa ma faca sa-mi descopăr plăcerea pentru matematică şi să o privesc ca pe o provocare.  La Liceul Tudor Vladimirescu, Domnul Grigore Mladin mi-a fost profesor şi diriginte toţi cei 4 ani. Am avut o relaţie extraordinară, l-am iubit extraordinar de mult!

– Să facem o incursiune prin amintiri.

-Am avut o copilarie frumoasă. Casa noastră este peste drum de şcoală generală numărul 3. Învăţătoarea mea a fost Doamna Maria Petre, care din păcate s-a prăpădit. În prima zi din clasa I, a fost o fază draguţă de care-mi amintesc cu drag. Pentru a ne putea aşeza în bănci, învăţătoarea ne-a cerut să ne aşezăm după înălţime, după care i-a luat mai întâi pe cei mai mici şi i-a asezat câte doi în bancă. Mai rămăsese de repartizat  o colegă – Dana Iacobescu- şi cu mine. Amândouă eram înalte, slabe, deşirate. Deşi numai eu mai rămăsesem, a întrebat-o pe Dana cu cine vrea să stea în bancă. Ea, arătând spre mine, a zis ,,cu asta’’. A fost prima mea colegă de bancă. Ne-a despărţit însă foarte repede pentru că eram năzdrăvane, vorbeam şi nu eram atente la ore, dar am rămas cele mai bune prietene şi acum. Poate nu reusim să ne sunăm în fiecare zi, dar odată la doua zile tot vorbim. În toamnă asta am zis că trebuie să facem o mare petrecere pentru că împlinim 40 de ani de prietenie!

– Mai departe, în clasele mai mari…

– Am avut profesori foarte buni în generală. La limba română am avut-o profesoară pe Doamna Mircea, de la care am deprins grija pentru cum vorbim şi cum scriem. Îmi amintesc foarte des de dânsa, mai ales acum, în zilele noastre, când se pune destul de puţin preţ pe vorbirea şi scrierea corectă;  s-a ţinut atâta de noi cu gramatica, încât am rămas  cu defectul de a fi foarte pretenţioasă când citesc ceva.  Şi pe Răducu l-am încurajat să acorde atenţie acestui aspect pentru că exprimarea cuiva sau modul în care scrie reprezintă o carte de vizită. Aşa ne-a învăţat pe noi Doamna Mircea.

În clasele V-VIII lucrurile se conturează mai clar, pentru că am devenit mai domnisorele; am început să avem mai multă grijă de imaginea noastră… Dana şi cu mine, din clasa a IV-a, am intrat la Şcoala Sportivă unde am făcut atletism de performanţă, având-o antrenoare pe Doamna Rodica Cernef din Baia de Fier; lucrul asta ne-a ajutat teribil.

– Ce ramură din atletism?

Pe vremea noastră era tetratlon: săritura în lungime, săritura în înălţime, alergare viteză şi alergare rezistenţă şi când era pentatlon a cincea probă era aruncarea mingii de oină. Mai târziu, pentru că mă descurcam foarte bine la săritura în lungime şi la alergare viteză, le-am combinat şi am început să mă antrenez pentru alergare garduri, o probă care mi-a plăcut foarte mult.

            Pe vremea aceea era Balcaniada, puteam să merg în străinătate. Am aflat abia după ani de zile că secretara Şcolii Sportive, care fusese colegă de liceu cu mama, i-a spus că eram selecţionată să mearg la Balcaniada din URSS. Mamei nu i-a plăcut deloc ideea ca la 14-15 ani să merg acolo şi atunci a început să aibă resentimente faţă de cariera mea sportivă. E adevărat că niciodată nu mi-am pus problema să urmez cariera asta, am făcut-o de plăcere şi m-a ajutat mult în dezvoltare.

– Cât timp ai făcut sport?

            – Ajunsesem la un nivel de performanţă. Participasem la o mulţime de concursuri în ţară. Pentru că antrenamentele erau zilnice, la un moment dat am fost pusă în situaţia să aleg. În liceu, nu mai puteam să ţin pasul cu condiţiile de concurs care ni se impuneau. După clasa a IX-a am renunţat.

– Ce a însemnat perioada liceului pentru tine?

            – În liceu eram considerată mai arogantă, mai încrezută, percepţie pe care am încercat să o mai diminuez de-a lungul timpului, deşi consider esenţială calitatea şi, în acelaşi timp, defectul meu de a  nu-mi păsa de părerile altora şi a-mi urma vocea mea interioară.

 Îmi amintesc cu mare drag această perioadă în care ne-am format, dar în care ne-am şi distrat mult. Eram un grup de fete – Dana Iacobescu, Dana Bărbulescu, Luminiţa Greculescu – la care, mai tarziu, s-au adăugat şi câţiva băieţi, Adi Precup, Gabi Tîlvescu,- am făcut câteva ceaiuri, am chiulit de câteva ori, am fost în parc, ne băteam cu zăpada; la Cofetăria Select am tocit scaunele de nenumărate ori, ca majoritatea elevilor de la Tudor.

În fruntea listei de profesori, de departe se află dirigintele meu, profesorul de matematică, Grigore Mladin. A ştiut să predea, a ştiut să explice, a ştiut să ne facă să ne placă matematica şi, mai mult, a ştiut să ne citească sufletul.

Cel mai de preţ, cel mai însemnat compliment, pe care l-am primit de-a lungul vieţii a fost o caracterizare pe care mi-a facut-o Domnul Mladin fiului meu la întâlnirea noastră de 20 de ani, când Răducu avea 11 ani. Faptul ca era profesorul meu, că eu îl apreciam foarte tare, faptul ca i-a vorbit atât de frumos de mine cu o groază de amănunte, după atâţia ani si tonul cu care a făcut-o, a rămas şi pentru Răducu  de referinţă în descrierile celorlalţi în ceea ce mă priveşte.

– Ce i-a spus?

,,Răducule, nici nu ştii ce mamă ai! Maică-ta asta are diamante pe creier, băiatule!”

 Domnul Mladin şi-a pus amprenta asupra vieţii şi dezvoltării multora dintre noi. Cea mai mare revelaţie la întâlnirile cu colegii de liceu a fost când am văzut câţi dintre ei s-au făcut profesori de matematică.

– Dar tu cum ai hotărât să faci medicină dacă pasiunea ta era matematica?

– Mi-am analizat opţiunile. Domnul Mladin îmi spunea adesea, că, în străinătate, la Medicină se dă examen la matematică. Inginer nu m-aş fi făcut, bun profesor nu aş fi fost, că nu am răbdare, aşa că am ales Medicina.

– Cum ai ales Bucureştiul?

– Când am terminat liceul, eram convinsă că eu voi merge în Bucureşti, că eu aici trebuie să trăiesc. Nu concepeam altceva. Era ţinta şi obiectivul meu.

Am dat examen la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi am picat cu brio. După piedestalul pe care eram la liceu, când toată lumea-mi spunea că-s grozavă, deşteaptă şi premiantă, eşecul suferit a fost un duş foarte rece pentru mine. Mi-am dat seama că stilul meu, să-i zic ştiinţific, de a învăţa nu era potrivit pentru ce-mi alesesem să urmez,aşa că am luat cartea şi am învăţat cuvânt cu cuvânt. Am urât asta  şi-mi amintesc şi acum cu groază cum am învăţat cărţile acelea.

            În Tg-Jiu am fost vecină cu familia Copotoiu, părinţii rectorului Constantin Copotoiu de la Tg-Mureş, cu care am purtat o discutie, în care a încercat să mă convingă să dau admiterea la  Tg-Mureş. Iniţial, am respins complet ideea, dar, mai târziu, după ce m-am gândit mai bine, am acceptat, doar cu gândul de a mă transfera după primul an la Bucureşti.

– Ce ai făcut mai departe?

Am dat admiterea la Tg-Mureş şi am reuşit.

– Ai renunţat la Bucureşti?

-Nici vorbă. Când am plecat la Tg-Mureş le-am spus părintilor mei: să vă fie clar, când termin şcoala, în iulie, eu m-am mutat la Bucureşti, nu vreau sa-mi fac prieteni, nu vreau sa cunosc pe nimeni, nu vreau nimic, urăsc Tg-Mureş, urăsc tot ce ţine de facultatea asta, eu vreau să mă mut în Bucureşti.

Şi acum râde mama când îmi povesteşte de scrisorile mele pline de dorinţa de a pleca de acolo, până la un moment dat, când a simţit că începe sa se domolească vehemenţa mea. ….Îl cunoscusem pe Radu…, care a şi devenit soţul meu.

– Şi  uite aşa ai început să iubeşti Tg-Mureşul…

– Nuuu!… M-am ţinut de promisiune. Nimic nu mi-ar fi putut schimba decizia mea. Am terminat anul I şi m-am mutat în Bucureşti. Radu era atunci în anul VI şi a făcut o groază de drumuri la mine, după care, având medie foarte mare, a luat repartiţia la Ortopedie la Spitalul Municipal din Bucureşti, renunţând la postul de asistent universitar la UMF Târgu Mureş, pentru mine.

La Revoluţia din 1989 eram în facultate şi uite aşa am devenit foarte revoluţionară, începând să-mi diversific acţiunile încă din facultate. Am lucrat în televiziune o perioadă de 2 ani la la emisiunea Gaudeamus, la Salut prieteni cu Jeana Gheorghiu şi mi-a plăcut extraordinar acea perioadă. Era ceva nou, eram cu studenţii foarte implicaţi. Clocotea energia în noi. Radu a fost la Tg-Mureş Preşedintele Ligii Studenţilor. Aşa l-am cunoscut pe Marian Munteanu, care a devenit şi naşul nostru. Piaţa Universităţii, manifestătiile care au fost atunci, cu PNŢ-ul, cu PNL-ul, mineriadele,  au fost momente istorice care au avut un farmec aparte, pe care le-am trăit, în direct, la intensitate maximă.

– Ce gânduri, ce gust ţi-a lăsat participarea în direct la aceste evenimente?

– În urma evenimentelor am stat foarte mult pe gânduri. Au fost momente când mi-am dorit să plec din ţară si am fost foarte aproape s-o fac.  N-am facut-o, nici nu ştiu cum să zic din cauza, sau datorită, părinţilor. Am fost şi sunt în relatii foarte apropiate şi am rămas pentru ei. Nu m-a lăsat sufletul să plec şi să-i las. Am stat mult şi m-am gândit şi mi-a fost imposibil să plec şi poate că a fost mai bine că am ales aşa pentru că au fost câteva momente, poate cruciale, când dacă eu nu eram aici,  părinţilor mei le-ar fi fost foarte greu şi atunci am această mulţumire.

– Încotro te-ai îndreptat după absolvirea facultăţii?

– Când eram elevă, tatăl meu îmi bătea dimineaţa la uşă şi-mi spunea ,,Lavinel hai trezeşte-te, e târziu, trebuie să mergi la şcoală ’’. Am urât trezitul de dimineaţa  şi încă de pe vremea comunismului eu îmi spuneam că trebuie să fac ceva, să fiu propriul meu stăpân, să nu trebuiască să semnez condica, să nu am un program impus de cineva. Aşa că la asta m-am gândit după absolvire.

Din timpul facultăţii, am început să lucrez, iniţial ca voluntar, într-un ONG  –SECS – Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – coordonat şi finanţat printr-un program al guvernului american, cu proiecte de contracepţie, planificare familială, educaţie sexuală.

În programul de voluntariat, cât am activat fiind studentă, am fost pregatită de americani pe contracepţie şi consiliere de cuplu, iar după absolvire am lucrat la ei câţiva ani. Americanii au finanţat programul o perioadă, după care uşor, uşor au început să se retragă, i-au lăsat pe ai noştri să continue şi au continuat, dar în dulcele stil românesc. Când lucrurile au început să nu mai meargă, m-am hotărât în 1996 să-mi deschid cabinetul meu de contracepţie şi consiliere de cuplu şi am mers câţiva ani buni cu medici angajaţi şi colaboratori. Venisem din comunism, ştiam ce înseamnă lipsa contracepţiei, ştiam ce înseamna avorturile, cunoşteam adevarate drame, cazuri în care muriseră femei care-şi provocaseră avorturi. Aşa că am făcut o muncă de pionierat pentru că nivelul educativ la noi, în anii respectivi, era foarte scăzut faţă de ceea ce ofeream noi. A fost nevoie de multă muncă, dar eram un colectiv de medici tineri care am făcut totul cu multă pasiune, cu entuziasm, cu dorinţa de a schimba ceva.

– Şi acum?

După un timp, am realizat că din punct de vedere financiar treaba asta nu te poate susţine.

De la  Spitalul Municipal, soţul meu a lucrat la o firmă de medicamente si vaccinuri, liderul mondial din acea perioada, SmithklineBeecham. A fost pregătit la Londra ca manager de resurse umane şi training manager şi când a plecat de la această firmă ne-am decis să ne facem firma noastra de training şi consultanţă în management.

Ne-am conceput împreună programe de training, vânzări, management, marketing. Iniţial am pornit cu firme farmaceutice, din sfera medicală pentru că asta era zona noastră, pe care o ştiam mai bine, după care, în timp, având deja experienţă, ne-am extins până am ajuns să lucrăm cu absolut orice fel de firmă.

Pe lângă asta, acum 4 ani am cumpărat o franciză americană de dezvoltare personală şi organizaţională, fondată de un celebru psiholog American, Dr John Gray, autorul bestseller-ului– “Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”. Ne-a plăcut foarte mult. O chestie de suflet. A avut mare succes şi în America şi în lume. Autorul John Gray a revoluţionat oarecum teoria despre comunicarea între bărbaţi şi femei, a făcut ca lumea să înţeleagă faptul că nu comunicăm la fel, că vorbim limbi diferite.

Pe lângă sfera de training de business, avem şi acea legătură cu ce am făcut eu înainte. Facem şi consiliere de dezvoltare personală, consiliere de cuplu, pentru persoane singure, persoane divorţate sau cărora le-a dispărut un partener, traininguri de creşterea copiilor, parenting pozitiv, comunicare , acţiuni frumoase, de suflet care se leagă cu medicina noastră din trecut.

– Ajungem la o parte sensibilă a interviului. Te rog să-mi vorbeşti despre familie. Să începem cu părinţii. Vreau să aflu cui îi semeni? Cine te-a făcut aşa frumoasă?

– Semăn cu mama, cu tata şi cu ambele bunici. De la fiecare am luat câte ceva…, probabil ca să-i împac pe toţi. Când m-am născut, Tata avea 42 de ani şi Mama 33 de ani. S-a întâmplat, nu am fost programată. Mama Maria –Ţuca- este nepoata unuia din renumiţii moşieri ai judeţului, Anghel Flitan, deţinător al unei averi impresionante şi care, în perioada interbelică, făcea export de specialităţi din lapte (caşcaval) în toată Europa. În 1947, odată cu naţionalizările şi începerea prigoanei foştilor moşieri, i-a fost confiscată toată averea, iar el împreună cu soţia lui, au fost mutaţi cu domiciliu forţat şi nu si-au mai văzut niciodată casa şi satul din care fuseseră ridicaţi (satul Cernadia, în care eu am construit acum ,,Conacul Bunicilor”).

Tata, Pantelimon, Tilică îi spun apropiaţii, a fost contabil şef la IJGCL. Eram foarte mândră de el pentru că era o fire impunătoare, foarte respectat în urbe, considerat un foarte bun specialist (şi acum este expert de onoare al Corpului Expertilor Contabili). Îmi plăcea teribil când mă lua cu el, pentru că vedeam că era respectat şi apreciat şi mă simţeam şi eu importantă!

Am un frate -Nicu- mai mare cu 9 ani, deşi a fost foarte bun şi el la matematică, e medic de familie în Tg – Jiu, soţia e director economic la Întreprinderea Drumuri şi Poduri, iar băiatul lor – Vlăduţ, foarte bun şi el la matematică, a intrat primul la Facultatea de Construcţii. Acum e la Master.

Părinţii mei sunt în Tg Jiu. Acum 2 săptămâni mama mea a împlinit 80 de ani, am mers şi am sărbătorit-o şi m-am simţit extraordinar. Mă bucur în continuare de ei, m-am considerat şi mă consider un om iubit de Dumnezeu.

– Radu şi Răducu ?

– M-am căsătorit în 1990. Pe Răducu l-am născut în 1993. Marea mea realizare în viaţă e familia. Nimic din ce am reuşit nu se compară cu familia. De asta consider că alegerile mele au fost foarte inspirate. L-am ales pe Radu. El a fost şi este iubirea vieţii mele. Şi eu pentru el. Am ştiut-o de atunci. Chiar dacă au fost şi voci împotrivă, indiferent cine, ce a încercat să facă, să nu fim împreună, nu au avut nici o şansă. Laitmotivul vieţii noastre împreună şi poate unul dintre secretele care a făcut ca să ne înţelegem foarte bine şi să avem o căsniciei trainică, adevarată, frumoasă, a fost că toate deciziile pe care le-am luat noi amândoi au ţinut cont în primul rând de părerea celuilalt. Sunt foarte mândră de familia mea.

Răducu, băiatul nostru e cel mai deştept, frumos şi grozav. Când l-am născut  şi mi l-a adus asistenta să-l văd, m-au trecut lacrimile, dar am zis: e urâţel şi mic şi negru, ca un pui de cioară, dar e puiul meu!

Vorbind serios, pot să spun că e un copil extraordinar, foarte întelept, foarte matur. Nu ştiu cum am reuşit să-l creştem aşa. Cred că prin faptul că a fost foarte mult prezent cu noi şi implicat în deciziile pe care le-am luat. A fost tratat ca fiind parte decizională, activă din familia noastră, l-am lăsat să-şi spună părerea de mic. De-a lungul timpului, el a luat singur decizii foarte importante. În clasa a cincea a dat examen, a intrat în clasa specială de pregatire la matematică de la Colegiul Tudor Vianu, s-a dus la olimpiada de informatica şi a mers extraordinar, din prima. Era prima lui competiţie şi dupa câteva luni de informatică a luat locul 4 pe ţară. Şi-a dat seama că-i place foarte mult informatica, a mers în paralel cu matematica şi informatica şi la sfârşitul clasei a şasea a venit la noi şi ne-a spus că pleacă la Liceul Internaţional de Informatică.

– Hotărât ca şi tine!

            – Da, dar să pleci din Vianu părea o inconştienţă, dar argumentul lui a fost că dacă rămâne în Vianu nu mai poate să continue cu informatica, ramâne doar cu matematica şi nu vrea asta (profesorul lui de informatică se pensionase). A fost o decizie foarte greu de luat, pentru că Vianu era cel mai tare liceu din Bucureşti.  E adevarat că  ICHB (International Computer Highschool of Bucharest)  strângea olimpicii şi-i ajuta foarte tare în pregatirea pentru olimpiadă. Am fost, am stat de vorbă cu directorii, cu directorul departamentului de olimpiade, am tatonat terenul, ne-a plăcut ce am găsit acolo, dar decizia lui era deja luată. Noi ne-am dus acolo ca să fim împăcaţi cu decizia lui. Practic la sfârşitul clasei a şasea, el şi-a decis drumul lui mai departe, drum care s-a dovedit a fi foarte inspirat pentru că anul următor devenea cel mai tânar olimpic roman în informatică de până atunci, câştigând împreună cu lotul olimpic al României locul întâi pe echipe la Balcaniada de Informatică pentru juniori şi medalia de argint la individual.

Pe parcurs şi-a descoperit o nouă apitudine, plăcerea de a comunica şi de a vorbi în faţa altora.

Acum a absolvit liceul, a fost acceptat  la mai multe  universităţi de prestigiu din Anglia şi America şi a ales America. Visul lui de mic (recunosc, şi al meu) a fost America. Va merge la Vanderbilt University, una din facultatile lor de top, clasată pe primul loc în clasamentul American al Universităţilor în ultimii 4 ani, pe programele de educaţie pe care le va urma Radu (jr).

– Informatica?

– Nici vorbă.Uşor, uşor informatica a început să o vadă ca pe un hobby. Vrea  să meargă în zona de Leadership, de comunicare. La Vanderbilt există un sistem educaţional complet diferit de al nostru. I s-a cerut lista completă a cursurilor. Acum îşi alege cursurile pe care le va urma în toţi cei 4 ani de facultate. Pe lângă specializare eşti obligat să-ţi iei şi alte cursuri din alte sfere, diferite de specializarea de bază. Ei au nevoie şi dezvoltă oameni complecşi.

– Cum priveşti plecarea lui?

– Din clasa I când am văzut ca are nişte sclipiri, că-i merge mintea, dorinţa mea interioară a fost să poată să studieze în SUA. Dorinţa mi s-a împlinit. Sigur că am emoţii, mai ales că el  vrea să meargă pe dublă specializare, în paralel. Am emoţii pentru că mi se pare foarte greu. O specializare este H.O.D. – Human and Organizational Development – dezvoltare organizaţională şi personală şi prima, pe care a aplicat iniţial, Cognitive Study – Stiinţe Cognitive-  e o întrepătrundere de discipline care studiază legătura dintre creier, comportament, emoţie, limbaj, psihic şi transpunerea lor în viaţa de zi cu zi.

– Eşti foarte mândră când vorbeşti de Răducu!

Am avut şi avem o relaţie foarte frumoasă. Mă recunosc mult în el şi, poate şi de asta, rezonez foarte uşor cu el. Mă bucur foarte mult că are şansa de a învăţa la o şcoală deosebită, care nu există, nu doar în România, ci nici în Europa. De asta şi-a dorit America. Sunt bucuroasă şi mândră că el îşi găseşte un drum într-o altfel de societate, într-un alt sistem educaţional. Când am văzut ce cursuri a ales mi-au dat lacrimile de emoţie, nu-mi vine să cred că poate studia aşa ceva comparativ cu ridigitatea noastra din sistemul educational. Pentru toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat şi pentru toată dragostea care mi-a fost oferită, mă consider un om iubit de Dumnezeu.

– N-am terminat cu emoţiile, am lăsat intenţionat la final Conacul Bunicilor. Povesteşte-mi despre ideea de  a-l face şi despre rezultat.

– Am copilarit mult la bunici, la părinţii mamei, la Cernădia, între Baia de Fier şi Novaci. După ce au dispărut bunicii, părinţii mei s-au mai îngrijit de casa bunicilor cât au putut. Tata mergea săptămânal acolo, dar când nu mai locuieşte nimeni într-o casă ea începe să se dărâme. Mama mai are un frate, medic ginecolog la Ploieşti. Unchiul meu a zis la un moment dat să o vindem, dar mama nu a fost de acord să vândă casa parintească. Şi după ce nu au mai fost bunicii, n-a fost vară ca eu să nu mă duc acolo, iar după ce m-am căsătorit, una-două-trei săptămâni pe an tot le petreceam acolo, chiar dacă pe vremea aia  nu erau condiţiile cele mai grozave. Nu aveam baie, nu aveam apă curentă, luam apa de la fântână. Îmi plăcea să merg oricum pentru că sunt foarte legată de locurile acestea. Am simţit că emană o energie specială cu care mă încarc ori de câte ori merg.

            La un moment dat, ca într-o casa parasită, începuse să plouă, să cadă ţiglele, sa miroase a mucegai. Le-am spus părinţilor că nu ştiu ce, dar mă gândesc să fac ceva acolo.

Acum 9 ani am început reconstrucţia şi am terminat-o acum 5 ani. Am încercat iniţial să accesam fonduri europene. Nu am reuşit, aşa că am făcut totul pe cont propriu. Arhitectul care ne-a făcut planul de arhitectura e fratele lui Radu, iar dirigintele de şantier, inginer constructor a fost tatăl lui Radu. A fost un tur de forţă pentru că a trebuit să schimbăm nu ştiu câte firme de construcţii pâna când am reuşit să terminăm. Construcţiile în România îţi mănâncă mulţi nervi.  În sfârşit, una peste alta, a ieşit foarte bine, o pensiune foarte frumoasă. Avem 15.000 metri pătraţi de jur împrejur. Am făcut  primul parc  de Rope course, de trasee  de frânghii prin copaci, primul parc de acest gen din România. Ulterior s-a mai construit  Aventura Parc în Braşov, apoi s-a mai făcut unul lângă Bucureşti.

– Câte locuri are pensiunea?

– Între 18 şi 30, depinde cum se cazează.

– E cineva permanent acolo?

            – Avem angajaţi, iar vărul meu, Cristi, administratorul pensiunii, e un om în care eu am foarte multă încredere. Acţionează atent ca şi cum am fi noi acolo. Nu este însă o pensiune deschisă complet turismului, e o pensiune cu circuit închis,  în sensul că o folosim, în special, pentru turism profesional, cu firme, dar şi rezervări din timp pentru grupuri, diverse evenimente. Aici împletim zona noastră de training cu cea de team building, cu turism de grup.

– Team building mioritic.

– Da, de ce nu? Având firma de training, făceam şi team building cu activităţi în aer liber. Închiriam pensiuni şi aveam nemulţumiri în special de serviciile de masă şi atunci am luat decizia să facem la noi. Ne simţim tare bine acolo şi am marea mulţumire că nu-mi place numai mie, îi place si lui Radu. A pus extraordinar de mult suflet şi îi place mai mult decât în Bucuresti, daca ar fi după el ar sta mai mult acolo decât în Bucuresti. Eu îl trag aici pentru că mie-mi plac metropolele.

– Care a fost reacţia părinţilor când a fost totul gata?

– Părinţii mei au fost teribili de încântaţi şi acum sunt foarte mândri de ce am realizat. Tata mereu zice că dacă ar învia mama Măriuţa, bunica mea, ar muri de bucurie când ar vedea ce-am făcut. Şi tatăl lui Radu era foarte fericit acolo. Din păcate, a murit imediat cum am terminat construcţia, dar, din fericire, a apucat să o vadă terminată şi lui îi plăcea teribil.

Dacă ai putea sa schimbi ceva în viaţa ta, ce-ai schimba?

– Nimic. Absolut nimic.

– Te felicit pentru tot ce ai realizat. Finalul îţi apartine. Pentru cititorii noştri un gând bun de la un om frumos iubit de Dumnezeu.

– Să nu lăsăm nimicuri trecătoare să ne întunece viaţa. Să ne ridicăm după ce ne-am simţit copleşiţi şi să ne bucurăm de tot ce e frumos în jurul nostru, de tot ceea ce am realizat, de oamenii dragi sufletului nostru, să trăim frumuseţea fiecărei etape din viaţă pentru că timpul nu se întoarce!

Comentarii

comentarii

Related posts

2 Thoughts to “Ma consider un om iubit de Dumnezeu !”

  1. Daniela Farhadi

    Este minunat ca prin intermediul acestor interviuri regasesc colegi de scoala, pe care i-am indragit si i-am admirat, ca pot sa aflu ce au realizat; dupa ce am terminat scoala, fiecare a mers pe drumul lui si gratie acestor "intilniri virtuale" am prilejul sa ii revad si sa ii recunosc. Lavinia era intr-adevar nu numai frumoasa, dar si desteapta, sensibila si ambitioasa. Ne-am dat o data intilnire in Bucuresti, unde m-a invitat in garsoniera fratelui, Nicu, student la medicina, pe vremea aia. Ma aflam pentru prima data in locuinta unui student, lucru nu tocmai obisnuit in acele timpuri, si eram fascinata de atmosfera stranie, mai ales ca Nicu folosise un craniu drept obiect decorativ. Lavinia a facut clatite si am mincat toata dulceata din frigider; mai tirziu a aparut si Nicu, de care m-am indragostit subit, era extrem de apropiat, fara aroganta unui tinar student la medicina in fata unei eleve de liceu; Nicu o iubea extraordinar pe Lavinia, era sora mai mica si o rasfata. Ma bucur fantastic pentru Lavinia, ca a reusit sa isi implineasca multe dorinte si ca este o femeie, o mama, o nevasta fericita si un om care isi aminteste cu placere de oamenii si de locurile care tin de radacinile ei. Bravo pentru prietenia cu Dana Iacobescu, e o prietenie pe care eu mereu am respectat-o, care dovedeste ceea ce cred eu, ca adevaratele prietenii se leaga in copilarie si sint pe viata.
     

    1. aurelian

      Apreciez rafinamentul si va urez succes!!

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.