Duminica 29 martie
Nu vreau sa ma uit la niciun serial, să nu mă acapareze, să stau cu gândul, la ce va urma, să nu-mi pot vedea de viața mea. Totuși de vineri am început să ne uitam la Freud. Au fost 8 episoade și ultimele două le-am văzut în dimineața asta. Nu pot nici să zic că mi-a plăcut, nici că mi-a displăcut, nu pot să-l recomand, dar dacă am văzut toate cele 8 episoade, în doar 3 zile, înseamnă că ne-a interesat într-un fel.
După film am petrecut iar câteva ore în bucătărie. Am făcut o ciorbă de roșii, legume la tigaie și avocado. Noi ținem postul în continuare, copiii nu, dar cum își gătesc mai mult singuri, nu am motive să mă plâng, că stau prea mult în bucătărie. Sunt mulțumita de mine că nu am sărit calul. Ne-a făcut bărbatul, săptămâna trecuta și clătite și mucenici, dar am mâncat cu măsură.
Cât am stat în bucătărie, din dor de ducă , am fost tot cu ochii pe geam. Lume puțina și rară. Ce mi s-a părut frapant, e faptul că, pe străduța din spatele blocului, a Dreptății, am zărit în mai multe rânduri câte o mașina mergând într-un sens sau altul, dar care, contrar obiceiului, nu mai goneau. Mergeau frumos, încet, chiar dacă erau singure pe strada. Nu alergau nicăieri, cum făceau până mai în urmă cu o săptămâna. Parcă nu am fi în București. Parcă așa aș avea curaj să conduc și eu. Și încă o remarcă, deși strada e goală ambulanțele merg tot cu sirenele pornite.
Somnul de frumusețe nu se mai prea lipește de mine. Va trebui să-mi caut altă distracție.
Sunt nemulțumita că nu mă pot transpune pe modul creație. Nu am starea necesară, că timp și idei s-ar mai găsi. Mi-e greu să mă obișnuiesc cu gândul, că după ce toate interviurile mele s-au scris aproape singure, nu la propriu, am trudit din greu să le fac, vorbesc de concepție. N-am intervenit prea mult, am lăsat oamenii să-mi povestească versiunea lor despre viață. Acum să mă duc cu o lista de întrebări bătută în cuie, nu mi se pare în regulă și altfel în starea de necesitate, nu se poate. Trimit dorința în univers, vreau să găsesc o cale să pot continua.
Spre seara am lucrat un pic. Poate fi și plăcut în telemuncă, când ai o idee treci la acțiune. Să vedem ce surprize-mi va oferi ziua de mâine pe acest tărâm.
Pe seara s-a emis ordonanța nr.4. Spre neuitare:
- -Persoanele peste 65 de ani au voie să circule toată ziua pentru motive de sănătate, rămâne intervalul orar 11 -13 pentru cumpărături și seara între 20-21 își pot plimba cățeii.
- Cresc amenzile.
- Rămân izolarea, carantinarea, prelungirea cu încă 14 zile dacă nu le respecți, și se introduce suportarea costurilor în caz de abatere.
Marți 31 martie
Ieri m-am așezat la calculator la ora 8 și l-am închis la 9 seara, de asta nici nu am avut răgaz nici să notez nimic. Și vreau să-mi treacă problemele la ochi… Evident m-am oprit pentru 2 mese la orele 13 și 19, am întins rufele și pentru nevoi firești,în rest am fost lipită în fața calculatorului, toată ziulica. Peste toate nervi, discuții și ce-o mai urmă și azi.
Dar suntem sănătoși și asta e cel mai important.
Cipri a fost înaintat în grad pentru cumpărături sâmbăta și azi s-a avântat și Gica. Vlădut și cu mine am fost absolviți deocamdată de aceasta avansare, am rămas la bază.
Aseară s-au mai dat două ordonanțe militare: 5 și 6. Tot spre neuitare:
- În 5 se prelungește cu încă 14 zile suspendarea zborurilor către Spania și Italia;
- În 6 se instituie carantină totală în municipiul Suceava și 8 comune din județ. Am reținut și Ipoteștiul lui Eminescu, printre ele. Probleme mari în zonă, infectați, morți, posibil date măsluite, ceea ce a dus la măsuri speciale.
În noaptea asta, în vis m-am întors cumva în timp. M-am visat acasă, la țară, era tot vechea casă și bucătăria de lemn, demult dărâmată. M-am dus pe teasc până aproape de Aristică, Ioana lui, în vis era încă în viață. De acolo cumva m-am furișat și m-am întors cu doi căței colorați ascunși pe sub tricou. I-am adus în bucătăria noastră de lemn. Cum am ajuns mă aștepta un alt cățel alb, fratele ăstora. M-am gândit că nu pot să opresc decât 2 și sigur pe cel alb să fac cumva să l returnez pe unul din cei care-i aveam la piept. Oare ce o fi însemnând un astfel de vis?
Miercuri 1 aprilie
Să încep cu visul, că tot am urmărit serialul Freud la sfârșitul săptămânii trecute.
Se făcea că era ziua mea, 29 noiembrie, dar în zilele noastre. Ca de obicei, nu voiam să mă sărbătoresc, adică să primesc nimic în afară de urări, dar ce era al meu era pus deoparte, vedeam câteva buchete care mă așteptau să apar, că o boare. Mă simțeam prost/proastă că eu nu am organizat nimic. Mă așteptau amestecați, colegi de la fostul serviciu, adică de la Grimex, Ramona, Delia, Sorin și Mihaela de la serviciul de acum și verișoara Ioana născută și ea tot într-un 29 noiembrie și Cristina nepoata soțului. Nu știu să interpretez această amestecătură de oameni din etape diferite ale vieții. Pana la urmă am revenit, cu totul, în vis, în zilele noastre, în vremea coronavirusului, trebuia să plec acasă, era ora 9.10 seara și ultimul mijloc de transport în comun(știu, asta e valoarea mea) tocmai trecuse la ora 9 și nu aveam declarație, sau adeverința permanentă. Așa că m-am trezit. Era ora 6, adică până săptămâna trecută înainte să se schimbe ora era chiar ora 5. Încă era întuneric. Am mai stat cuminte pe telefon, gândindu-mă la ce am de făcut azi.
E 1 aprilie nu am chef de nicio păcăleală.
Trebuie să lucrez și azi ca și ieri, de acasă. Încep să mă familiarizez cu telemunca, dar îmi lipsesc prea multe, documente, imprimantă, spațiu. Fac ce pot.
Aseară după o zi grea, încărcată, tensionată, am avut și o bucurie, de fapt nu doar una, dar deocamdată aleg să scriu doar despre una, celelalte le trec sub tăcere, le păstrez pentru mine. Cea despre care vreau să vă povestesc e o emisiune de pe net cu Marius Tucă, Marius Manole și Rodica Mandache. Ce bucurie de emisiune, ce roluri joacă toți trei, ce șarm împrăștie în jur, ce poezie! De dor și drag le-am făcut 1000 de poze, la toți 4( a intervenit și Damian Drăghici pe parcurs fiindcă fusese ziua lui) să-mi ajungă în vremuri de restriște. Marius Manole era frumos ca un Christ. Am avut de câteva ori impresia că seamănă cu Michael Jackson. Mă uitam la el, ca la icoană, cum m-a ironizat Vlădut, odată când am mers împreună la un teatru, în foaierul căreia era un tablou cu el. Mi-a zis: mama uite Icoana idolului tău, du-te și pupă-l. Nu prea reușesc să râd, poate din neam, poate că m-am ferit să mai deschid gura acum 100 de ani când mi se rupsese un dinte, mi se reproșează adesea că sunt mai mereu încruntată, că am o privire care sparge geamuri, dacă-mi stai în cale, evident, dar atunci, la replica lui Vlăduț, am râs în hohote. Mi s-a părut că mi-a dat lovitura de grație, cred că e foarte bine să nu te iei mereu în serios, să poți râde și pe seama ta.
Uite așa s-a făcut ora 7. Ca de obicei toată casa doarme. Ce să fac? Mă apuc de telemuncă, nu mă așteaptă nici azi o zi simplă și sper să reușesc să mai fac câte ceva în avans să-mi stresez mai puțin familia.
Joi 02 aprilie
Ieri am avut un spor bun cu telemunca lui pește prăjit. Chiar nu e rău. M-am echilibrat și cred ca pot să nu mă destabilizez pentru că-mi lipsește una sau alta. Mă voi descurca eu cumva.
Pe seară, de fapt pe noapte, am avut încă o bucurie. De pe la 11 la 1 m-am uitat pe net la piesa de teatru Angajare de clovn a Teatrului Maria Filotti din Brăila, o înregistrare din urmă cu mai mulți ani, cu un Marius Manole tânăr și la fel de talentat. O încântare! Nu te poți uita oricând la astfel de piese, adică nu-s disponibile non stop, ci un timp limitat de câteva ore. Trebuie doar să fii disponibil atunci.
Au început să mi se returneze banii pe biletele la teatru cumpărate înainte de a se declara starea de urgență.
Azi m-am trezit înainte de 5 dimineața. De gânduri, în mod normal mai puteam dormi 2 ore. După 7 m-am pregătit și am plecat la serviciu. Ieșeam din casa după, nici nu mai știu 8 sau 9 zile. Era senin, răcoare și lume puțină și pe stradă și la metrou. Eram fericită că sunt în sfârșit aproape liberă în mijlocul primăverii. Mi-am pus mască, dar mai mult așa de fason și uitasem de ea, mi-am amintit când m-a întrebat colega mea dragă cu care urma să mă întâlnesc la serviciu, dacă vreau să-mi aducă niște mănuși. Nu voiam! Înțeleg că în nu știu ce țară, cred că în Cehia, au devenit obligatorii și măștile și mănușile. Până săptămâna trecută la intrarea în mai toate farmaciile din împrejurimi era un afiș care anunța: nu avem: măști, mănuși, dezinfectant, euthyrox (pentru tiroidă) și siofor (pentru diabet). Azi nu mai era anunțul, poate s-or fi aprovizionat, n-am intrat să întreb că nu aveam nevoie stringentă de nimic și erau și 2-3 oameni la coadă.
Altfel, în afară în lumea dezlănțuită în țară și peste tot, oamenii se și îmbolnăvesc și mai și mor. Ascult știri, statistici îngrijorătoare, dar nu le aud, îmi trec pe lângă urechi. Nu stă în puterea mea să schimb nimic, deci nu am de ce să mi fac sânge rău.
Duminică 05 aprilie
N-am mai scris pentru că am lucrat mai tot timpul și pentru serviciu și pentru casă, familie. Am avut și spor, pe ambele planuri. Sunt încântată! Dacă reușesc să mă pun și pe modul ,,creație” voi fi de-a dreptul fericită! Deocamdată nu sunt semne, dar trebuie să sper.
Ieri s-a dat ordonanța militară 7:
- S-a instituit carantinarea orașului Țăndărei din Ialomița. Se întorseseră mulți din străinătate și nu respectau izolarea;
- Se interzic zboruri în și din Europa și nu numai.
Se îmbolnăvesc și multe cadre medicale și multe dau bir cu fugiții, demisii, pensionări, carantinări. Aflu tot felul de experiențe petrecute prin spitale. In general neplăcute spre groaznice. E o falie tot mai adâncă între personalul medical și restul lumii. Eu cred că adevărul e pe la mijloc. Cred că și între ei ca și în restul meseriilor, al profesiilor sunt și oameni care construiesc și oameni care dărâmă, sunt și oameni care pun umărul și oameni care pun talpa, sunt și oameni dedicați profesiei, dar sunt și javre.Oricum acum mai mult ca oricând nu e vreme să te îmbolnăvești, de nicio boală și nu e vreme nici să mori. E prea complicat și tristețea e prea mare.
Așadar să stăm acasă!
