Nu știu alții cum sunt, dar nu mai e nicio surpriză, că pentru mine, concediu de odihnă se transformă în concediu de oboseală, dar un altfel de oboseală, un pic mai dulce. Cumpărasem biletele din decembrie, când pandemia nu apăruse, cel puțin nu la noi în țară și acum nici prin cap nu mi-a trecut să renunț. Voiam să mergem cu orice risc, mai ales că înainte de a pleca avusesem niște zile înnebunitoare și-mi prindea bine să mă eliberez, să dispar din circulație câteva zile.
Cu privire la destinație, e simplu. Fiind de la munte, prefer marea. Și chiar dacă sunt o săgetătoare veritabilă, contrar caracteristicilor zodiei mele, n-am făcut niciodată o pasiune din călătorii. Nu am unde să alerg și nici de ce să fug de mine. N-am simțit niciodată nevoia, să caut, să mă regăsesc prin cine știe care zări. Nu–mi petreceam concediu în lumea largă, nici în vremurile bune. Acum cu atâtea restricții și interdicții nici nu se punea problema să plecăm din țară. Așadar, hai la Marea veșnic Neagră, dar unde, în ce stațiune? În vremuri imemoriale când un coleg îmi spunea, plin de mândrie, că ei nu merg decât la Mamaia (noi fuseserăm la Saturn), îmi spuneam în gând ,,uite-l și pe snobul ăsta”, dar într-un final, tot ce zici de alții, ajungi să trăiești. Așa că am mers la Mamaia, la hotelul Aurora, unde am fost de-a lungul anilor de nenumărate ori. Iubesc locul, așezarea, ospitalitatea (ne-au cazat și cu 10 ore înainte de ora indicată), îmi place mâncarea de aici, îmi place să fac fel și fel de cumpărături, nu neapărat necesare și mă încearcă permanent aceeași curiozitate vie, să văd ce se mai construiește sau ce a mai fost lăsat în paragină. Pentru toate aceste motive îmi doresc să revin la Mamaia de câte ori se ivește o posibilitate și la fiecare reîntoarcere mă încarc, mă simt ca după o reînviere.
Ne-am cazat de cum am ajuns, beneficiind de aceeași ospitalitate pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri. Camera faina, priveliștea minunată, fuguța la plajă. Marea destul de agitată, un pic cam rece și mult prea plină de alge. Nu știu ce o fi fost în capul meu, sec, dar în pofida inconvenientelor enumerate, din prima zi am rămas prea mult pe plajă. Asta m-a costat, dar n-o să-mi stric bucuria pentru atâta lucru.
Seara, plină de curiozitate, am pornit la o plimbare pe faleză, să vedem ce s-a mai schimbat de anul trecut. La mică distanță de noi am dat peste o ambulanță SMURD, mașini de salvamari pe avarii, cumva oprite cam în mijlocul străzii. Pe plajă se vedea ceva agitație. Mi-a fost frică, să aflu ce se întâmplă, așa că ne-am văzut de drum. Când am ajuns în cameră, destul de ciudat, am văzut totul în direct, la știri, tot ce nu avusesem curajul să aflu de pe plajă, am aflat de la televizor. Intraseră în mare 4 băieți cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani. Doi dintre ei reușiseră să se întoarcă, pe cel de-al treilea l-au scos și l-au resuscitat, posibil prea târziu, dar al patrulea, Mario, era de negăsit. Așa a rămas încă 3 nopți și două zile, de joi seara până duminică dimineața. Sigur se tot îneacă oameni în mare, ne sunt comunicate sexul, vârsta, locul și înălțimea valurilor, practic niște date statistice, îți trec pe la ureche și le uiți imediat, cum s-a și întâmplat să aud de alte două cazuri, dar acum era totul prea aproape de noi. Vedeam cum îl caută tot mai mulți oameni și mai bine echipați, dar fără nici-un rezultat. Ca și cum asta nu ar fi fost suficient, vineri dimineața am reperat-o, pe pietrele din dreptul hotelului Flora, pe mama lui Mario. Nu putea să fie altcineva. Îmbrăcată gros cu un trening negru, o geacă neagră și o eșarfă în culori șterse. Era însoțită de o doamnă mai în vârstă, îmbrăcată la fel. Sigur stătuseră toată noaptea pe pietre, fix acolo unde intrase în mare băiatul ei de 12 ani. Sâmbătă dimineața le-am găsit în aceleași loc. Mama era mai plânsă, mai arsă de soare, îmbrăcată în aceeași haine. Aș fi vrut să-i vorbesc, dar nu am avut puterea să mă duc, în costum de baie, să-mi caut cuvintele și să nu mi le găsesc. Acolo a rămas și –a doua zi și a treia noapte. Erau din Constanța, ar fi putut merge acasă la sfârșitul zilei, pentru că noaptea nu-l căuta nimeni, dar nu s-au îndurat, au ales să rămână și să-l aștepte. Au ales să stea în amestecul de muzici, de frenezie, de bucurie. Bucurie a altora, suprapusă peste tragedia pe care o trăia familia ei cu unic copil. Cred că ce-a mai mare durere de pe lume e să-i supraviețuiești copilului tău, dar ce a trăit această femeie, această familie, e cumplit, e groaznic. Să stai să te rogi să-ți apară, să-ți aducă băiatul mort, e sfâșietor. Duminică dimineața, după a treia noapte l-au găsit.
Ce-aș mai putea scrie după această povestire?
Să mă bucur că noi suntem bine sănătoși. Au mai urmat alte 3 zile, relativ normale, frumoase, cu vreme bună, apă caldă, mâncare prea multă, plimbări kilometrice pe plajă, cumpărături mai mult sau mai puțin utile, doar o zi la piscină la plecare, final de vacanță și dorința de a reveni într-o bună zi.
03.06.2020
