Activitatea de profesor de istorie a fost viata mea!

Istoricul Iulian Cârţână este din 1959 absolvent al Universităţii Bucureşti Facultatea de Istorie.

 Din 1969 este doctor în Istorie cu teza de doctorat:,,România şi problema Dunării în perioada interbelică’’.

Din 1974, Iulian Cârţână împreună cu Ilie Seftiuc, este deţinător al premiului Academiei Române pentru lucrarea ,,Dunărea în istoria poporului român’’publicată în 1972 la Editura Ştiinţifică. 

Activitatea didactică a lui Iulian Cârţână desfăşurată din 1959 până în prezent s-a concretizat într-o varietate de cursuri şi seminarii de istorie modernă şi contemporană, pentru că absolvind facultatea printre primii îşi începe cariera ca preparator, după care urcă, fără oprire, toate treptele universitare: asistent, lector, conferenţiar  profesor,  prodecan, şef al catedrei de istoria României prorector şi decan toate la Universitatea Bucureşti. În 1995 trece la Universitatea Hyperion unde a fost decan, prorector şi unde acum după noua Lege a învăţământului este profesor, consilier şi prim-vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Universităţii Hyperion din Bucureşti.

Înainte de a porni la drum printre amintiri citez câteva pasaje ale colaboratorilor dintr-o carte  ce i-a fost dedicată:

  • ,,Iulian Cârţână – omul cu suflet nobil, deschis dialogului cu studenţii săi, profesorul de vocaţie care cu duhul blândeţii reuşeşte să se apropie de aceştia şi să-i călăuzească în profesie, cu metodă şi infinită dragoste.’’
  • ,,Iulian Cârţână – un om uluitor de simplu şi modest, cu chipul blând, ochii luminoşi’’.
  • ,,Iulian Cârţână – om al soluţiilor, pragmatic, eficient şi omenos’’.
  • ,,Iulian Cârţână – fiu de ţăran din Gorjul oamenilor liberi’’.

 – De unde anume din ,,Gorjul oamenilor liberi’’  veniţi Domnule Iulian Cârţână?

– Vin din satul Vidin, comuna Jupâneşti (când m-am născut eu comuna se numea Pârâul Boia), aproape de Tg – Cărbunesti, unde m-am născut la data de 16 octombrie 1933.

– Spre ce şcoli v-aţi îndreptat şi cine sunt cei care au contribuit la formarea dumneavoastră mai întâi ca om şi mai apoi ca dascăl?

– Părinţii mei – Maria şi Ion Cârţână– deşi nu erau oameni cu învăţătură multă, aveau doar patru clase, cât se făceau pe atunci, ne-au învăţat – pe mine şi pe fratele meu Dumitru- şcoala vieţii. Se vorbeşte mereu de ,,cei 7 ani de acasă’’ dar nu numai 7 ani, ci toată viaţa părinţii te învaţă şi eu am învăţat multe de la ei. Tata a lucrat  alături de mama şi ca ţăran acolo în sat, dar a lucrat peste 25 de ani, până după 1946 la Căile Ferate Române în Bucureşti. Cu banii câştigaţi a cumpărat ceva pământ de la fraţii lui. Tata era un om extraordinar care ne-a învăţat în primul rând să fim modeşti, să fim buni. El ne spunea: „în viaţă, dacă nu poţi face bine, să nu faci niciodată rău”. De asemenea, îl auzeam spunând ades, cum că dreptatea pe lume e greu de realizat şi că uneori poţi să mori cu dreptatea în şanţ…” Mai târziu am întrebat de ce crede într-o asemenea idee. Şi a explicat că, fiind copil, îşi aduce aminte cum, la Răscoala din 1907, ţăranii răsculaţi care cereau pământ erau urmăriţi de armată şi pe cei prinşi îi împuşcau şi îi aruncau în şanţ. Şi atunci se spunea prin sat că mureau cu dreptatea în şanţ.

– Teribile amintiri trebuie să-i fi răscolit tatălui dumneavoastră cu întrebarea asta. Să revenim la formarea dumneavoastră.

– Am făcut şcoala primară  – 4 clase- în sat, la Vidin, după care am plecat, aşa cum era atunci în clasa I de liceu la Tg-Jiu, la Tudor Vladimirescu pe care l-am absolvit în 1954.

– Cum era la Tudor Vladimirescu în anii 1950?

– Am avut profesori excelenţi! Eu provenind dintr-om zonă de dealuri, de pe Valea Gilortului, plăcându-mi tot timpul şi pădurea şi matematica doream să mă fac inginer silvic, dar viaţa e altfel şi printre profesorii excelenţi de la Tudor Vladimirescu   a fost şi profesoara mea de istorie Ica Constantinescu, unul dintre dascălii de frunte, care a pregătit multe generaţii de elevi şi care m-a determinat pe mine să aleg Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti.

– Intersesantă Facultatea de Istorie într-o perioadă complicată ?

– Da.  Am ales Istoria şi am făcut-o cu mare plăcere în perioada grea dintre anii1954-1959, atunci facultatea era de 5 ani. E adevărat că în primii ani am avut parte de consilierii sovietici care făceau programele analitice ale cursurilor, dar profesorii noştri îşi vedeau de ce ştiau, aşa că am avut ce învăţa de la dascălii noştri, oameni de mare calitate, de mare valoare, de mare cultură mulţi din ei făcând studiile în străinătate: Emil Condurachi, Gheorghe Stefan, Ioan Nestor, Andrei Oţetea, Mihai Berza, Dionisie Pippidi, ginerele savantului Nicolae Iorga, Mauriciu Kandel, Aurelian Sacerdoţeanu, Dumitru Almaş, Dumitru Tudor, Vasile Maciu, un profesor exigent, dar drept. Dintre asistenţii care erau foarte apropiaţi de studenţi vreau să amintesc pe Achim Popescu, un egiptolog de mare clasă, care a făcut studiile în Egipt, dar care din păcate s-a prăpădit destul de tânăr, Ioan Negoiu, care a lucrat apoi la Ministerul Cultelor, Zorin Zamfir, Silvia Popescu-Ialomiţa, fiica academicianului Constantinescu-Iaşi, Vlad Zira, Gh. T. Ionescu, Eufrosina Popescu, Liuba Iancovici, Grigore Popescu, Ion Şendrulescu, Victor Tănăsescu, Nicolae Ciachir, toţi nişte oameni extraordinari.

Sigur, am avut şi noi cazuri de profesori făcuţi peste noapte, cum se obişnuia atunci: Florenţa Rusu, Sami Vianu şi Saşa Muşat care a fost implicat în 1958 în furtul de la o bancă, deşi era secretar de partid şi profesor la Istorie. Era evreu şi a luat bani pentru comunitatea evreiască. Pentru gestul lui a fost condamnat la moarte.

În perioada studenţiei şi după absolvire am lucrat şi în facultate, dar şi în structurile naţionale studenţeşti, fiind membru al Comitetului Executiv al Uniunii Asociaţiei Studenţilor, constituită după despărţirea de Uniunea Tineretului Muncitor. Această organizaţie cu caracter sindical în acei ani a fost concepută la iniţiativa lui Virgil Trofin şi Ion Iliescu.

 – Ion Iliescu? Sună foarte interesant…

 –  Am lucrat cu Ion Iliescu o perioadă bună de timp, şi la Asociaţia Studenţilor în anii 1957-1961 şi apoi, după 1969 când el a devenit Secretar al Comitetului Central cu probleme de propagandă, învăţământ şi cultură. În  anii 1970 -1971 am fost chiar şeful lui de cabinet şi am trăit toate momentele plăcute şi mai puţin plăcute alături de el. El ne spunea mereu să nu abandonăm meseria pentru care am învăţat. Ne îndemna pe toţi să nu ne neglijăm pregătirea profesională, să ne perfecţionăm prin doctorat. Reproşul care i s-a adus lui Iliescu când a fost scos din funcţia de secretar al Comitetului Central a fost că a „intelectualizat” secţia. Adusese oameni de mare valoare din Învăţământ şi din Cercetare în secţia de propagandă, cultură şi învăţământ. Vreau să vă spun că în anii 1970 -1971 cât timp a fost Secretar al Comitetului Central, Ion Iliescu a primit în audienţă atâţia oameni cât nu primiseră toţi membrii Comitetului Politic Executiv la un loc. El şi Trofin au făcut foarte mult pentru a democratiza cât de cât viaţa şi de partid şi de stat din perioada respectivă. Ei au renunţat să mai facem manifestaţie de 7 noiembrie şi au obţinut ca la 1 mai să nu se mai facă demonstraţii, ci doar serbări câmpeneşti. După o călătorie în Coreea, China şi Vietnam, Ion Iliescu a avut o altercaţie cu Elena Ceauseşcu, care începuse să se amestece în toate şi nu l-a iertat. În 1971 el a fost scos din funcţia de Secretar al CC şi trimis să se reabiliteze la Comitetul Judeţean al P.C.R. Timiş.

– Revenind la drumul dumneavoastră spuneţi-mi ce s-a întâmplat după absolvirea facultăţii?

– Am absolvit printre primii şi am rămas preparator la Facultatea de Istorie, unde m-am integrat rapid deoarece lucram cu foştii mei profesori. Aici am parcurs toate treptele didactice după preparator, asistent, lector, conferenţiar şi acum profesor. Am făcut mai întâi seminarii, apoi am predat cursuri de istorie modernă şi contemporană a României, istorie contemporană universală, cursuri de specializare cum ar fi: Primul război mondial, România şi problema Dunării, Situaţia geopolitică şi relaţiile internaţionale ale României în timpul lui Carol I, Relaţiile româno-franceze în perioada modernă etc..

Între anii 1954-1964 mi-aduc aminte că a fost o perioadă foarte complicată când au fost scoşi din facultăţi o serie întreagă de studenţi pentru motive care nu aveau nicio legatură cu studiul. La UASR în perioada aceea era preşedinte Ion Iliescu şi eu eram atunci şeful comisiei profesionale. Iliescu a încercat să-i reînmatriculeze pe studenţii exmatriculaţi din Universităţi. Printre exmatriculaţi s-a aflat şi Răzvan Theodorescu, unul dintre studenţii cu rezultate foarte bune la învăţătură pe care îi avea Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

Pentru ce-l exmatriculaseră?

  – A fost exmatriculat de către Florenţa Rusu, decan al Facultăţii de Istorie, care nu avea nimic cu ştiinţa, cu istoria, era o activistă pusă acolo pe criterii politice şi studenţii  care aveau altă viziune despre istorie erau exmatriculaţi şi trimişi pe şantiere să muncească o perioadă de timp pentru reabilitare. Aşa a ajuns cel mai bun student al facultăţii de istorie, Răzvan Theodorescu să devină „muncitor” pe şantierele Bucureştiului.

– Ce s-a întâmplat după  aceea?

– Ilie Murgulescu, ministrul învăţământului de atunci, împreună cu Ion Iliescu şi Virgil Trofin,  au obţinut de la conducerea de partid să revizuiască situaţia studenţilor care au fost exmatriculaţi din motive politice. Din comisia de reînmatriculări, în afara ministrului,  mai era inspectorul Turcu de la acelaşi Minister, eu din partea U.A.S.R. şi Florenţa Rusu care în acel moment ajunsese director cu probleme de educaţie în Ministerul Învăţământului. Florenţa Rusu s-a opus la reînmatricularea lui Răzvan, dându-ne ca argument că se opunea Elvira Cincă de la secţia de învăţământ a Comitetului Central. Atunci Murgulescu a pus mâna pe telefon şi a sunat-o pe această doamnă, care a declarat că nu ştia nimic despre Răzvan Theodorescu. Din acel moment ministrul a dat-o afară din comisia de înmatriculări şi am rămas doar noi trei şi aşa am reuşit  în mai multe zile să înmatriculăm sute de studenţi printre care s-a numărat şi Răzvan care altfel putea sa fie un om pierdut pentru ştiinţa istorică, unul dintre cei mai buni istorici pe care îi are ţara asta. Eu am o mare stimă şi preţuire pentru că este unul dintre marii oameni de cultură, devenind membru al Academiei Române.

– Administrativ, dacă pot să spun aşa, cum a decurs cariera dumneavoastră?

– La Universitatea Bucureşti am avut diverse sarcini pe linia structurilor de conducere. Am fost şef de catedră, prodecan, decan şi apoi Prorector timp de 7 ani, În 1995 împlinind vârsta de 65 de ani, m-am transferat la Universitatea Hyperion la solicitarea rectorului primei universităţi particulare din România, prof.univ.dr. Ion Spânulescu, un mare fizician, pe care îl cunoscusem la Universitatea Bucureşti şi care avea nevoie de oameni pentru acreditarea facultăţii de istorie. Aici am fost ales decan, înlocuindu-l pe profesorul  Constantin Preda, un cercetător de marcă, dar care nu era cadru didactic. Am fost Decan la Facultatea de Istorie până în 2007 când am fost ales prorector, funcţie pe care am îndeplinit-o până în 2011 când a fost pusă în aplicare a Legea Educaţiei Naţionale, care prevedea că cei de o anumită vârsta pot rămâne cadre didactice, dar în funcţie de conducere doar până la 65 de ani. În 2012 s-a ales o conducere nouă, mult mai tânără. Acum sunt cadru didactic, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie şi consilier pe probleme de învăţământ al Universităţii Hyperion.

De a lungul timpului am participat în multe structuri de conducere la Ministerul Învăţământului, am fost participant la comisii mixte de istorie româno – franceze şi româno – sovietice. Am participat la congrese şi conferinţe internaţionale.

Peste tot pe unde am fost am reuşit sa încheg colective de muncă pentru că singur nu poţi face niciodată nimic. Numai alegând oameni buni, capabili, devotaţi meseriei sau crezului pentru care luptă, în oricare domeniu, dacă nu alegi profesionişti, singur nu faci nimic. Asta mi-a fost crezul, să fie lângă mine oamenii cei mai buni.

– Deci nu aveţi nici un regret că nu v-aţi făcut inginer silvic?

– Nu. Activitatea de profesor de istorie a fost viaţa mea şi am reuşit în timpul acesta să fiu cunoscut în lumea istoricilor, a profesorilor de istorie pe care i-am pregătit. În timp am publicat mai multe lucrări. 9 volume dintre care aş aminti: Geopolitica Dunării, Geopolitica Romaniei în perioada războiului întregirii naţionale şi Geopolitica şi relaţiile internaţionale ale României în timpul lui lui Carol I, o lucrare la care am muncit mulţi ani, care va fi utilă şi cercertătorilor dar şi studenţilor şi oricărui om iubitor de istorie având în  vedere locul şi rolul pe care Domnitorul Carol I, venit în România în 1866, la îndeplinit în organizarea şi modernizarea statului modern român.

 – După o viaţă de muncă, simţiţi că sunteţi apreciat, că aţi făcut o alegere bună?

– Sunt un om legat de idealurile mele! Sunt un om de stânga, nu stângist, nu mi-am schimbat prietenii şi m-am gândit că trebuie să fiu cel care am fost toată viaţa. Activitatea mea a fost apreciată cu diverse premii, ordine, medalii Ordinul Muncii clasa a III-a(1962), Ordinul ,,23 August’’, Ordinul Muncii clasa a II-a(1974), Ordinul ,,Tudor Vladimirescu (1979) Ordinul Republicii) iar după 1989 am primit ordinul ,,Meritul pentru învăţământ’’ în grad de cavaler pe care mi l-a acordat preşedintele Ion Iliescu .

 – Spuneţi-mi va rog dacă după 58 de ani de Bucureşti, vă mai leagă ceva de Gorj?

 – Mă leagă foarte multe şi mă duc în fiecare an acolo.  Părinţii mei au decedat în jurul vârstei de 87  de ani, tata înainte de a-i împlini, mama după. Acolo îl mai am pe fratele meu  Dumitru, care a făcut şi el Liceul Tudor Vladimirescu, dar nu a mai urmat mai departe. A lucrat o perioada de timp la uzina Sadu si după aceea a fost în administraţia locală, inclusiv Primar în comunele Jupâneşti,Vladimir şi Bărbăteşti. Anul acesta  a  împlinit în 21 septembrie 85 de ani. Sunt legat de Gorj şi de Vidin pentru că am acolo casa  părinţilor mei în care m-am născut şi care mi-a rămas moştenire. La 12 decembrie 2015 am fost din nou acasă. De acolo de la Vidin se vede Parângul cu zăpada care străluceşte în soare. Dar ce păcat că munţii şi dealurile copilăriei mele sunt astăzi fără păduri, tăiate parcă în duşmănie în ultimele decenii. Şi oamenii, vidinenii mei, sunt astăzi şi ei tot mai săraci şi mai trişti.

  – Mă bucur că v-am cunoscut şi că mi-aţi făcut cunoscută povestea dumneavoastră de viaţă. Vă doresc multă sănătate şi putere de muncă pentru a realiza tot ce vă propuneţi.

  – Şi eu vă mulţumesc!

 

Maria Băcescu

Actualizat în 08.01.2016

Comentarii

comentarii

Related posts

One Thought to “Activitatea de profesor de istorie a fost viata mea!”

  1. george

    Mai traieste domnul Vasile Hurmuz?

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.