Intotdeauna partidul a fost folosit ca o trambulina pentru niste venetici!

Irinel Cristu a venit pe lume sub o stea norocoasă. Ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, beneficiază de o educaţie aleasă oferită de familie şi urmează câteva şcoli imporante care-i garantează succesul. Astfel Irinel Cristu are o ascensiune rapidă mai întâi în afaceri şi ulterior în politică şi administraţie, ajungând să fie consilier general al capitalei sau secretar de stat în Ministerul Economiei.

Vă-i invit să-i urmărim povestea de viaţa.

– Povestiţi-mi, vă rog, care a fost drumul pe care aţi mers până să ajungeţi cea de azi.
– Sunt născută în Tg-Jiu. Am absolvit Şcoala Generală nr. 8, Liceul Tudor Vladimirescu, clasa de matematică – fizică şi Facultatea de Construcţii Civile din Bucureşti.

– Asta a fost pe repede înainte, dar vreau să ne concentrăm pe fiecare etapă. Începem din copilărie.
– Copilaria mea a fost foarte frumoasă. Am locuit în Tg-Jiu într-o casă cu părinţii şi cu bunicii din partea mamei.

– Ai fost singurul copil al familiei?
– Da. Sunt singurul copil şi am fost foarte răsfăţată şi de părinţi şi de bunici. Totodată mi-aduc aminte şi faptul că bunica mea era foarte dură. Deşi bunicul fusese aviator şi ar fi trebuit să fie mult mai riguros în toate, era mai permisiv şi înţelegea fiecare vârstă. La vremea aceea, copil fiind nu mă simţeam foarte bine să stiu că am program de la 5 ani. Acum eşti la Şcoala de Muzică, apoi vii şi cânţi acasă. La 6 ani începi franceza şi pe lângă asta mai ai şi muzică, mai ai şi balet. Sigur că nu se asteptau să devin vreo balerină vreodată, dar era bine să ai o eleganţă în mers, să ai un pic de graţie. Nici din pian nu şi-a închipuit nimeni că voi face carieră, dar era bine în primul rând să ai o preocupare şi în al doilea rând îţi formai o cultură muzicală, ceea ce conta foarte mult, era o parte a culturii generale, la care bunica ţinea foarte mult. În clasa I, la 7 ani făceam deja franceză şi pian. În clasa a II-a, la 8 ani deşi în Tg Jiu la momentul acela nu erau profesori de limba engleză, bunicii mei au găsit pe cineva care stătuse foarte mulţi ani în Marea Britanie şi aşa am început să învăţ şi engleza.

– Mare noroc cu astfel de bunici!
– Asta n-a fost tot. Tot ei m-au înscris la Casa de Creaţie a Pionierilor, la Arte Plastice. Sigur n-am avut nici un pic de talent la desen, dar la fel bunica spunea că voi învăţa Istoria Artelor şi deşi nu-şi închipuie că voi ajunge vreodată pictor sau sculptor, e bine să învăţ acolo aşa cum trebuie şi după aceea să citesc eu şi să-mi consolidez cultura. Rezultatul acestor eforturi s-a văzut mai târziu şi nu doar pentru că am avut alt gust când am început să colecţionăm opere de artă.
Bunicii în general au foarte multă grijă de nepoţi şi-i cresc, probabil, cu mai multă dragoste decât părinţii care sunt foarte ocupaţi. Când părinţii mei ajungeau seara acasă, eu eram cu lecţiile făcute şi aveau vreme să stea cu mine de poveşti. Târziu mi-am dat seama că rigoarea şi programul pe care l-am avut de la 5 ani, când alţii copilăreau, băteau strada, se urcau în pomi, veneau şi se urcau şi la noi acasă în pomii mei, unde eu nu aveam voie să mă urc, având un program foarte strict, mi-au fost de mare folos. Sigur că atunci nu mă simţeam foarte confortabil şi erau momente în care eram foarte supărată, dar acum Dumnezeu s-o odihnească pe bunica, mă gîndesc că a acontribuit extraordinar de mult la educaţia mea.

– Să ne îndreptăm puţin atenţia spre perioada liceului?
– Am cele mai frumoase amintiri din perioada de liceu. Avantajul de a te fi născut într-un oras de provincie este foarte mare. În oraşul Tg – Jiu şi probabil că şi în alte oraşe de provincie se întâmplă la fel, toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Noi am fost colegi de la grădiniţă, la şcoala generală şi la liceu. Cu mare plăcere-mi amintesc de profesorii din liceu: Grigore Mladin profesor exceptional la matematică, Constantin Vasile un profesor de fizică dumnezeiesc, doamna Ionescu o foarte bună profesoară de fizică, doamna Angheloiu o excelentă profesoară de limba română, Florin Dumitrescu exceptional profesor de franceză. Noi colegii de liceu ne-am răsfirat la facultate între centrele universitare din ţară, dar cât am locuit în Tg Jiu am fost foarte uniţi. Ştiam să ne distrăm, ştiam să ne bucurăm, să profitam de fiecare zi de naştere a fiecăruia dintre noi. Şi dacă vin la Tg – Jiu odată la 5 ani când se sărbătoreşte întâlnirea fostilor colegi de liceu…

– Cum, atât de rar???
– Da, pentru că nu mai am pe nimeni la Tg-Jiu. Părinţii mei au venit la Bucureşti şi stau cu noi, bunicii s-au prăpădit şi acum mă mai leagă de oraş doar frumoasele amintiri şi bucuria de a ne mai vedea cu foşti colegii, din cinci în cinci ani. Sigur cu o parte dintre ei mă văd în Bucureşti pentru că am rămas prieteni de o viaţă. Acum prietenia noastră se măsoară deja în 40 de ani.

–Ce curs a luat viaţa dumneavoastră odată cu admiterea la facultate şi după absolvire?
-Venind în Bucureşti, fără să mai am părinţii lângă mine au mai început şi greutăţile, dar m-am descurcat. La doi ani după ce am terminat facultatea m-am căsătorit. Soţul meu, Florin Alexandru Cristu este tot absolvent al Facultăţii de Construcţii Civile.
Am făcut primul an de stagiu în şantier, aici în Bucureşti la Antrepriza de Construcţii Locuinţe. Antrepriza mea construia fundaţiile, partea de infrastructură a unui ansamblu care se numea atunci ,,15 mi de apartamente” şi care se întindea de la Biblioteca Naţională până la Poşta Vitan. După un an de stagiu am intrat în Învăţământul Preuniversitar, profesor inginer la Catedra de Construcţii a Grupului Şcolar Industrial de Construcţii Montaj nr. 2 din Bucureşti.
În 1990 însărcinată fiind cu băiatul nostru, Alexandru, mi-am dat definitivatul pentru că inginerii au putut să revină la statutul de cadru didactic pe care l-au avut mai demult.

– Alexandru, a avut norocul unor bunici aşa cum aţi avut dumneavoastră?
– Da a avut şi noi am avut mare noroc că mi-au luat părinţii mei copilul să mi-l crescă la Tg- Jiu, unde mergeam la fiecare sfârşit de săptămână. Nici nu am ştiut că avem copil. Am avut desigur frustrarea pe care o poate avea orice părinte care nu are copilul lângă el 7 zile din 7 zile, dar pe de altă parte aveam liniştea şi mulţumirea că este crescut cu mare grijă şi cu mare dragoste de către părinţii mei. Noi când veneam la el nu ştiam decât să-l ţinem în brate şi să ne bucurăm, restul greutăţilor căzând în sarcina părinţilor mei, dar până la urmă asta a a fost şi a fost mult mai bine aşa pentru că ne-am apucat afaceri. Am înfiinţat prima firmă de construcţii, pe Decretul 54, care se şi numea IRINEL…

– Chiar aşa, părinţii ar fi dorit să fiţi băiat?
-Voi toţi din presă mă întrebaţi asta!

– Eu nu sunt din presă, dar întrebarea asta-mi vine în minte prima dată când mă gândesc la numele Irinel!
– Povestea numelui meu a pornit de la faptul că mama a avut o sarcină foarte, foarte grea cu mine. Este şi motivul pentru care a făcut doar un singur copil. S-a temut că la o a doua sarcină ar putea să fie cu şi mai mari probleme şi să nu supravieţuiască. Datorită problemelor din sarcină, mama a avut foarte mulţi medici în jurul ei, iar cel cu care m-a născut cu foarte mare greutate, dar datorită căruia trăiesc şi eu şi mama a fost doctorul Chiriţescu. Nevasta doctorului, fostă colegă de liceu cu mama a sfătuit-o să-mi pună numele Irinel, dându-i ca argument că aşa se numea şi fiica dumneaei, care deşi tot după o sarcină cu probleme este foarte norocoasă. Aşa am ajuns să fiu şi eu Irinel. Mie mi-a plăcut foarte mult acest nume, dar dacă lumea îl ştie pe Irinel Columbeanu, care din păcate pentru noi toţi, e mai celebru decât sunt eu, asta este. Deci mama nu m-au vrut băiat! Probabil că tata, în sinea lui, o fi vrut băiat, aşa cum vor toţi bărbaţii, pentru că ştiu că atunci când l-am născut pe Alexandru s-a bucurat foarte tare şi ne-a spus că ăsta e băiatul pe care l-a dorit toată viaţa, că o să ni-l crească ei, şi dacă noi vrem copil vă facem altul. L-a iubit foarte tare din clipa în care l-a văzut pe Alex şi-l iubeste şi acum la fel.

– Să reluăm povestea de unde am rămas, de la firma IRINEL!
– Iniţial am început cu firma de construcţii lucrând proiecte pentru diverse întreprinderi. Nu am intrat în execuţie pentru că din fostele mari antreprize se desprinseseră tot soiul de firme private cu foşti directori şi ingineri şefi, care sigur erau persoane consacrate în domeniu. Eu de abia terminasem stagiul, nu am avut nici experienţă în proiectare pentru că lucrasem doar un an în şantier după care trecusem în învăţământ, nu eram un nume. Soţul meu avea ceva mai multe cunoştinţe, căci lucrase în proiectare, dar destul de puţin. Am avut însă norocul să avem un asociat de vârsta părinţilor mei, Dumnezeu să-l odihnească, fiindcă s-a prăpădit, care a fost un foarte bun inginer proiectant.
După asta am început să facem comerţ cu produse petroliere, am început să producem combustibil lichid uşor, ne-am construit benzinării. Activitatea în care am reuşit să facem foarte bun profit a fost în domeniul industriei petroliere.

– Povestiţi-mi şi un pic şi despre incursiunea prin politica dâmboviţeană.
– În anii ’’90 am simpatizat cu PNŢ-CD-ul. Corneliu Coposu a fost pentru mine un reper moral, o personalitatea politică de la care, am considerat eu, că ar fi fost normal să înveţe toţi cei care doreau să aibă o carieră politică. Sigur că nu a fost aşa. Sigur că am avut mulţi ani după aceea o naivitate politică, ce mă revoltă şi pe mine, altfel nesuspectându-mă pe mine însămi de naivitate niciodată, dar în politică am dat dovadă de multă naivitate sau am fost foarte utopică. În anul în care Radu Vasile a fost premier am sponsorizat apariţia unei cărţi în limba română- Democraţia Creştină – de Pierre Letamendia, doctrina în care eu am crezut foarte mult considerând că ar putea aduce un plus de bunăstare şi de moralitate României.

– Aţi fost membru PNŢ-CD?
– Nu, doar am urmărit ce se întâmplă cu PNŢCD-ul, dar nu pot să spun că dacă nu m-am înscris la vremea aceea într-un partid nu am simpatizat cu foarte multă patimă, sau nu am făcut lobby pentru diverşi candidaţi cum a fost Radu Vasile sau Emil Constantinescu. Am fost foarte implicată cu sufletul, dar nu am fost membru de partid. De fapt nu am fost nici membru PCR.

– Cum aţi reuşit să scăpaţi?
– În facultate nu am dorit pentru că în mintea mea de atunci era că aveam altceva mai bun de făcut decât să merg la şedinţă. Apoi în primul an de stagiu şeful de personal mi-a spus că la momentul acela trebuia să facă nu ştiu câţi muncitori membrii de partid ca să poată să facă şi un inginer. Mi-a spus: Uită-te în jurul tău că toţi muncitorii au fost plecaţi în Germania şi în Israel, deci pe cale de consecinţă e limpede că sunt membrii de partid, deci dacă găseşti tu nu ştiu câţi muncitori să se facă membrii de partid poate te şi fac. Am mulţumit frumos şi am spus că nu doresc. Astfel Partidul Comunist nu s-a bucurat de prezenţa mea în rândurile lui.

– Totuşi într-o zi aţi hotărât să deveniţi şi membru de partid.
– Da, s-a întâmplat în momentul în care ne-am făcut „AVERE”, atât cât am considerat că este ok ca să nu depindem de nimeni, să nu fiu suspectată de cineva că intrarea în politică o folosesc ca şi pe o posibilitate de îmbogăţire. Am optat pentru Partidul Democrat, în 2007, în momentul în care eram detaşată de problemele existenţiale şi în care partidul a trecut la doctrina creştin – democrată căreia eu îi sunt într-un fel fidelă în mentalitate, în concepţie şi în susţinere. Am fost membră a PD din 2007 până în urmă cu 3 luni când mi-am spus că e prea mult şi am hotărât să demisionez.

– Cum s-a ajuns aici?
– În anii în care am fost în PD am muncit zi de zi la partid 5 ore, 7 ore, 10 ore, depinde cât aveam de muncă.

– Ce făceaţi zilnic acolo atâta timp?
– Am fost prim – vicepreşedinte la Sectorul 1, preşedinte al Organizaţiei Oamenilor de Afaceri pe Bucureşti. În fiecare din organizaţiile astea eu mi-am lăsat o amprentă. Organizam în fiecare joi Club politic la Sectorul 1 şi membrii de partid erau foarte mulţumiţi pentru că invitaţii erau oameni care aveau ce să comunice pe diverse felii, pe diverse teme de interes. Am renunţat la el, pentru că cineva nu a înţeles nimic din ce se întâmpla acolo. A criticat acest lucru, pe mine m-a deranjat că nu s-a respectat interesul oamenilor şi munca şi temele interesante. Atunci am spus ok renunţ!

– Renunţând nu aţi făcut altceva decât să le daţi apă la moară!
– Oricum era un lucru care-l făceam din plăcere, nu era nimic obligatoriu. Lumea a fost nemulţumită că am renunţat, eu am fost nemulţumită, dar probabil că cei care au judecat greşit au fost foarte mulţumiţi că nu s-a mai întâmplat nimic bun.

– Am înţeles ce şi cum s-a întâmplat la Club. Ce alte acţiuni aţi mai întreprins căci nu-mi iese din minte timpul preţios alocat zilnic?
– Am făcut cu tinerii dezbateri pe tema instituţiilor europene pentru că am spus că vom merge în campanie, la uşa cetăţenilor, care în mare majoritate sunt de tip european, foarte instruiţi şi este penibil să încurci instituţiile europene, să nu şti care este rolul şi scopul fiecăreia dintre ele. Am propus cu 3 ani şi jumătate în urmă ca fiecare sector să aibă candidat de primar şi candidaţi de consilieri, să-i pregătească, să-i promoveze şi să-i scoată în spaţiul public. Pentru că până atunci se cam întâmplase să vina candidatul direct de la centru, căci Caragiale este foarte actual, oamenii nu au crezut, că de data asta ar putea fi altfel şi atunci orice am încercat a fost zadarnic.
Am încercat să atrag oamenii lângă mine, prin tot soiul de dezbateri, de teme ce ţineau de administraţia publică locală tocmai în ideea că dintr-un grup de oameni, poate să fie unul sau doi care să poată să candideze la primărie. Aveam eu în minte la momentul respectiv că dacă sunt 2-3 astfel de potenţiali primari, până la urmă poţi printr-un sondaj de opinie să-l alegi pe cel mai bun. Resemnarea în fata longevităţii primarului Chiliman m-a deranjat fantastic. Abordarea ,,lasă va veni candidatul de la centru’’ m-a deranjat fantastic. Greutatea pentru mine a apărut în momentul în care mi-am dat seama că fiecare membru de partid a fost învăţat să aibă câte un interes.

– Învăţat de cine?
– Învăţat de la natură. Dacă scopul lui era atins puteai să fi convins că foarte greu mai puteai conta pe munca lui. Fiecare persoană, cu care făceam nişte acţiuni, sau aproape fiecare, să nu exagerez, fiecare avea un interes. Să ajungă consilier local, sau consilier general, să primească un serviciu, să fie un fel de ”şefuţ” la serviciu. Aproape nimeni nu o făcea din convingere sau din dorinţa de a fi bine unei mulţimi şi atunci sigur că am început să fim puţin defazaţi în ce privea munca de partid. M-am trezit la un moment dat că erau acţiuni în care în loc de 100 de oameni, veneau 20. Dacă era vorba să scriem un proiect şi să-l dezvoltam ne trezeam că mai erau doar vreo 5.

– În afara naturii umane, trebuie să mai fi fost şi alte cauze…
– Aşa este. Toate astea s-au întâmplat şi pentru că PD nu a ştiut să-şi motiveze oamenii. Faptul că oamenii nu au fost răsplătiţi pe măsura muncii, sau a valorii lor şi întotdeauna partidul a fost folosit ca o trambulină pentru nişte venetici, acest lucru a fost de natură să dezamăgească şi să descumpănească pe cei care porneau cu bune intenţii pentru că am avut şi foarte multe situaţii de acest gen.

– În condiţiile astea fără susţinere din nici o parte finalul era previzibil…
– E adevărat că nu am avut nici un fel de susţinere în ce spuneam la momentul în care eu am fost aleasă vicepreşedinte. Nu am fost niciodată de acord să ne unim cu unii şi alţii. La ultima tentativă de a se uni partidul cu UNPR-ul, înainte de alegerile locale, am fost singura care m-am opus în biroul permanent al municipiului Bucureşti şi am avut şi argumente foarte clare. Speram să reuşim pe cont propriu şi pentru asta una din dorinţele mele a fost să avem o şcoală de cadre. Poate să pară puţin anacronic, poate să pară o mentalitate ceauşistă, dar este greşit. Acest lucru se întâmplă oriunde, în toate partidele din lumea civilizată. Toate partidele-şi cunosc oamenii, toate partidele investesc în pregătirea acelor oameni, aşa încât fiecare dintre ei ştie clar că e pregătit pentru executiv, legislativ sau administraţie locală. La noi şi nu doar în PDL ci în toate partidele s-a împământenit o chestie cu ,,omul bun la toate’’. Îl găseşti pe Popescu şi azi e ministru şi parlamentar. Azi e ministru la Muncă, mâine e foarte bun dacă e la ministru la Mediu, poimâine e perfect să candideze şi la Primărie. Dacă nu se alege nici acolo, doamne fereşte, e perfect să se redistribuie la parlamentare. Acest melanj, aceasta învârteală în jurul unor persoane două, trei, cinci, zece mie mi se pare că nu e nu e în măsură să aşeze partidul pe un făgaş, ci din contră e de natură să bulverseze atât partidul cât şi pe cetăţeni, pentru că te împiedici de aceeaşi persoane care nu au repurtat nici o victorie pe nicăieri pe unde au trecut şi totuşi îi găseşti candidaţi eterni. Acest lucru se regăseşte în sondajele date de Dâncu, în care neîncrederea în clasa politică din România este îngrozitor de mare. Găsesc că este pe deplin justificat acest răspuns în sondajul propus tocmai pentru că am văzut cum se întâmplă lucrurile.

– Care ar fi fost soluţiile?
– Eu am susţinut că ar fi normal că parlamentarii să fie doar parlamentari. Maxim premierul să poată fi luat din rândul parlamentarilor. Pentru că tu ca ministru când iniţiezi o lege eşti în conflict de interese când tu o iniţiezi şi tot tu trebuie să o votezi. Aşa ceva nu e normal, dar nu e normal doar de asta, ci pentru că nu-ţi faci nici treaba în minister şi nici în parlament. Spuneam tot atunci că ar fi normal ca preşedintele de partid, să fie plătit cu salariu din cotizaţia de la partid încât să stea şi să se ocupe numai de munca politică. Să şti că pe el îl găseşti la partid şi că el împreună cu conducerea partidului decide ceea ce se numeşte program de guvernare, iar miniştrii şi întreg cabinetul să fie obligaţi să implementeze programul de guvernare şi să ştie că dacă nu fac acest lucru, nu mai au sprijin şi pleacă. Ori în clipa în care, la noi, un ministru este şi parlamentar are şi funcţie de conducere la nivelul superior în partid şi altă funcţie de conducere la nivelul de jos aşa ceva nu este admis, pentru că guvernul a funcţionat ca o enclavă. Nu ai putut să spui că nu este bine nimic pentru că oricum nu te-au ascultat, iar dacă te-au ascultat nu te-au înţeles.
Cât am fost secretar de stat eu m-am confruntat cu faptul că nici colegi de-ai mei nu erau nici în plen nici în comisie că să-mi trec legile. Pentru că în parlament e o cutumă, jalnică de altfel, ăsta dacă e de la guvern, e din partidul de la putere deci trebuie să ne opunem că noi suntem în opoziţie. Nici măcar nu erau interesaţi despre ce vorbeai, important era să se opună.
Proiectele şi iniţiativele mele care ţineau de domeniul mediului de afaceri şi al IMM-urilor, pe care le-am tot tergiversat cu amânări în parlament, ba nu era cvorum, ba eram la numărul cincizeci pe ordinea de zi, ba data viitoare eram la numărul cincisprezece, dar plecau parlamentarii noştri binişor plătiţi că se plictiseau şi uite aşa am reuşit să trec foarte puţine iniţiative.

– Pentru că aţi adus vorba, de momentul în care aţi ocupat funcţia de secretar de stat în Ministerul Economiei, astea să fi fost singurele impresii cu care aţi rămas?
– Am fost doar nouă luni secretar de stat, pentru că din cauza austerităţii premierul a considerat că trebuie să micşoreze numărul secretarilor de stat şi ne-a trimis pe noi acasă rămânând departamente neacoperite. În ceea ce mă priveşte consider că a fost o greşeală fantastică, nu pentru că am plecat eu, că sigur că în locul meu putea să vină un altul de zece ori mai bun ca mine, nu am pretenţia că sunt atoateştiutoare. Problema e că s-a ignorat atât Departamentul Mediului de Afaceri cât şi al IMM-urilor. Eu am sesizat o mulţime de probleme, inclusiv pe partea de competitivitate, inclusiv pe plata TVA la încasarea facturii. N-ai avut cu cine să vorbeşti pentru că sigur noi l-am moştenit pe Gherghina, care fiind un contabil fără viziune, nici nu a vrut să audă. Probabil că nu am fost suficient susţinută nici de colegii de partid, pentru că acelaşi Gherghina văd că acum a fost de acord.
Cu toate piedicile am încercat implementarea brandului ,,Consumaţi produse româneşti’’, proiect lucrat de unul din colegii mei de la Organizaţia Oamenilor de Afaceri încercat şi promovat în Ministerul Economiei. A rămas pe site, nu s-a ocupat nimeni, n-a contat, nici nu i-a interesat. Am pus bannere în Bucureşti, cu autorizaţie, am avut conferinţe de presă. A dat bannerele jos Oprescu! Nici o problemă! Nimeni nu a vorbit nimic de acest proiect, preluat şi în programul de guvernare al lui Mihai Răsvan Ungureanu. Pentru asta semnasem protocoale cu Camerele de Comerţ din ţară când eram la Organizaţia Oamenilor de Afaceri să mă susţină, la modul, ca ei să fi fost cei care să emită holograma şi să ateste calitatea produsului ca fiind produs românesc. Totul ca să deblocam cât de cât economia, că asta însemna să se conserve numărul locurilor de muncă existente, başca înfiinţarea altor locuri de muncă.
Tot atunci am vorbit de înfiinţarea Bursei de Cereale la Constanţa. Am avut discuţii cu patronate, sindicate, toţi actorii implicaţi în procesul care ţinea comerţul cu cereale. Toţi au fost perfect de acord că trebuie reînfiinţată. Am avut un coleg foarte bun, foarte pregătit pe domeniul ăsta care a propus o serie de amendamente la Legea bursei de mărfuri, tocmai pentru a se putea reînfiinţa Bursa de Cereale. Ok, ca şi Bursa de Mărfuri şi Bursa de Cereale este o firmă privată, dar era suficient, că oamenii să fi auzit propunere de la nivelul premierului că ar fi fost indicat măcar şi pentru a reduce evaziunea fiscală al cărui cuantum era foarte mare. Oamenii s-ar fi sensibilizat căci discutasem şi cu băncile să intre în aceasta structură, căci e o structură a acţionariatului conform legii în care trebuiau incluse şi băncile. Nu a existat un impuls dat de la un nivel înalt. Orice am lucrat noi a trecut pe lângă toţi pentru că interesele erau cu totul altele…
În clipa în care am plecat, am spus că normal ar fi să existe un Departament al Relansării Economice în subordinea directă a premierului pentru că nivelul deciziei să se poată ridica. Să nu fi obligat să stai să treci prin decizia unui ministru, după aceea să treci prin decizia unui premier pentru că eu am văzut cât timpi morţi mi-a luat aceasta tergiversare.

– Care a fost rezultatul?
– Nu am fost ascultată. Când a venit Banca Mondială în control au scris în raport tot ce constatasem. Nici măcar atunci nu au fost în stare să înfiinţeze un astfel de post. Uite că l-a înfiinţat PSD-ul. Bravo lor! Au făcut un ministru delegat pentru Mediul de Afaceri şi este foarte bine că au învăţat din rapoartele Băncii Mondiale.
Susţinerea pe care am avut-o a fost zero, pentru că oamenii ăştia puşi să guverneze nu veneau din mediul de afaceri real, ci au fost oameni care au profitat de poziţia pe care au avut-o şi nu au stat ca mine 2 ani după o autorizaţie, nu au stat să plătească şi ultima centimă la stat ca mine, nu au stat să aştepte o rambursare de TVA, nu ştiu câte luni de zile. Pentru că nu veneau din mediul real de afaceri au considerat că mediul de afaceri merge aşa de la sine fără să vi cu nişte măsuri. Nu am avut nici o susţinere politică pentru implementarea proiectelor mele sau a măsurilor pe care am vrut să le iau în Ministerul Economiei. Nu pot să nu mă bucur că le regăsesc în programul de guvernare al lui Ponta. Orice om inteligent preia ce a a fost bun înaintea veniri lui la guvern, sper sa le şi implementeze căci deocamdată nu le văd.
Atunci fiecare avea interes să-şi conserve poziţia…

– Adică?
– Să rămână ministru, dacă nu, să rămână preşedinte nu ştiu pe unde, să fie om politic important nu care cumva să rămână cu dinaintea goală şi fără să mai candideze la următoarele alegeri. Cam aşa s-a jucat piesa….

– Ce aşteptări să mai ai într-o astfel de situaţie???
– Aşteptări!? După ce am ratat alegerile locale, în locul lui Boc a venit Blaga care a avut mare grijă să nu mai organizeze alegeri în partid, să numească pe ici pe colo interimari şi să facă cea mai mare greşeala, în opinia mea, aceea că a fost de acord să înfiinţeze acest ARD, care dacă s-ar fi înfiinţat în alte condiţii ar fi fost o idee bună, dar să faci asta cu două luni înainte de alegeri, pentru a satisface orgoliul lui Mihai Răsvan Ungureanu, care în 78 de zile a scos partidul de la guvernare şi l-a dus în opoziţie, e mult prea mult. Nu am considerat că am vreo obligaţie faţă de MRU, care nu a venit singur pentru că orgoliul lui nu-i permite sa se înscrie în PD, ci vine cu o mână de oameni pe care Dumnezeu ştie ce au făcut şi pe unde au fost că nu i-a văzut nimeni pe nicăieri. Nu am fost niciodată de principiu că trebuie să răsplătesc eşecul. Poate, poţi să treci peste un eşec mic, atunci când e vorba de copilul tău şi are 3-4 ani, dar într-o astfel de situaţie politică, sa răsplătesc eşecul şi sa-i aduc lângă mine fără să aibă o structură de partid pe care să se aşeze, fără să fie un partid care să fi trecut prin alegeri, fără ca acei candidaţi să aibă un minim de experienţă politică şi doar să-i pun candidaţi la alegerile parlamentare, luând acele colegii unor membri de partid care lucraseră şi-şi păstraseră poziţia în acel colegiu nişte ani de zile, deja mie mi se pare o abordare jalnică. Ca să răsplătesc nişte candidaţi la preşedinţia consiliilor judeţene sau la primării care au pierdut şi nu-i problemă, lasă că te redistribui la alegerile parlamentare, nu rămâi cu dinaintea goală. Păi dacă tu ai luat 8% când ai candidat la primărie, la ce Dumnezeu mă mai duc tot cu tine? A, că te poţi redistribui cu 8% în parlament da, dar asta e de natura sa întărească un partid, asta e de natură să mai inspire încredere aşa încât oamenii să se înscrie într-un partid cu bună credinţă? Nu, asta arată ca într-un partid se poate face orice, important e cine te aduce şi şopteşte o vorbă bună pentru tine, aşa e accesibil oricui are o relaţie să ajungă cât de sus în vârful piramidei, sau e de natură să spună faceţi voi campanie pentru noi, că tot o mână de oameni suntem care ne împărţim felia. Cineva a lucrat foarte mult la scoaterea partidului de pe scena politică. Mai are puţin şi intră în cartea de istorie. Asta a fost un motiv pentru care mi-am spus că e destul şi la revedere.

– După atâta energie risipită, cum staţi cu regretele?
– Sigur că regret, pentru că după atâta muncă, partidul pentru mine a fost ca a doua familie. Chiar am muncit cu drag şi cu foarte multă convingere că se pot face lucruri bune. Sunt ani de zile în care eu ajungeam acasă poate la 10, la 11 seara. Sigur că regret!

– Bun, am înţeles perfect cum stau lucrurile în familia politică. Vreau să-mi povestiţi acum despre adevărata familie.
– Familia mea este absolut minunată. Părinţii mei au venit în Bucureşti când avea băiatul meu 5 ani.

– Cum s-au obişnuit părinţii cu mutarea în capitală?
– S-au obişnuit pentru că dacă viaţa lor toată a fost copilul, adică eu, s-au simţit extrem de utili. M-au aşteptat tot timpul cu masa caldă, cu un zâmbet, cu o vorbă bună, întotdeauna mi-au fost aproape şi m-au susţinut. Băiatul nostru – Alexandru e azi student la Universitatea la Informatică. Consider că m-am născut cu foarte, foarte mult noroc. Soţul meu a fost cu mine în afaceri şi ne-am completat perfect. Deşi suntem amândoi constructori, el parcă ar fi absolvent de ASE. El a fost cel care a socotit întotdeauna, pentru că sigur că atunci când ai bani puţini e greu să te întinzi atât cât ai vrea. Eu am fost cea care a bătut monedă pe a ne dezvolta, el a fost cel care a făcut întotdeauna calculele în urma mea, aşa încât sa nu rămânem datori niciodată salariaţilor.

– Câţi salariaţi aveţi?
– La momentul de care vorbesc aveam 200. A fost o perioadă foarte tristă în viaţa noastră când Bankcoop-ul a dat faliment. S-a întâmplat asta pentru că fraţii Păunescu au considerat de cuviinţă că pot pleca liniştiţi cu valize întregi de bani din bancă. În perioada ”96-98 până când datorită lui Radu Vasile, băncile, au reuşit să se descotorosească de activele toxice s-a permis orice. Îmi pare rău să-mi aduc aminte că şi atunci tot Mugur Isărescu era guvernator, asta pentru că observ că vrei, nu vrei te întorci tot la el ca la un presupus premier, ca la un presupus preşedinte, că este în general pompierul de serviciu. Aceasta abordare mă deranjează pentru că nu m-am aşteptat ca memoria colectivă să fie atât de scurtă. Eu am trăit lucrurile astea, de asta spun că vin din mediul de afaceri real, atunci când Banca dădea faliment eu aveam 5 firme în Bankcoop cu aproape 200 de angajaţi…
La momentul acela nu era stipulat în legislaţie o asigurare pentru conturile firmelor, erau asigurate doar persoanele fizice, dar până la un anumit cuantum.

– Cum aţi făcut faţă situaţiei?
În afara bugetului de stat plăţile mele mergeau către rafinării. În fiecare zi în baza disponibilului pe care-l aveam, emiteam fila CEC, dar rafinăria nu putea să o încaseze pentru că din bancă nu pleca nici un ban. În fiecare zi mă sunau câte 2-3 rafinării să-mi spună ca nu au intrat banii. Aşa mi-am dat seama că Bankcoop-ul are probleme. Am luat la momentul acela o mare ţeapă de, nu mai ştiu, câteva zeci de miliarde, ceea ce era mult, dar nici o zi nu am amânat plata salariilor, nici o zi nu am amânat plata impozitelor către stat. Ăsta a fost întotdeauna meritul nu al contabililor şi al directorilor economici pe care i-am avut ci efectiv al soţului meu. De asta spun că ne-am completat foarte bine în firma şi nu numai. Când am spus că vreau să intru în politică, m-a susţinut. Când am candidat în 2008 la parlamentare m-a susţinut şi am avut o campanie extraordinară. Erai obligat să cheltuieşti conform legii, o sumă, nu mai ştiu care era, că nu mi-am încărcat niciodată memoria cu cifrele astea inutile. Întotdeauna soţul meu ştia că trebuie să-mi şi ajungă toate materialele de campanie să dau cetăţenilor din colegiu, dar şi să nu depăşească suma în care trebuia să mă încadrez. De câte ori ajungeam târziu acasă nu mă întreba niciodată de ce nu am venit mai devreme. Tot soţul meu a fost cel care când a văzut cât am suferit pentru tot ce s-a întâmplat în partid m-a sfătuit să-mi dau demisia.

– Deşi viaţa e înainte, nu mă pot opri să nu vă întreb, dacă privind în spate, sunteţi mulţumită cu alegerile făcute, dacă o persoană cu educaţia pe care aţi primit-o nu trebuia să se îndrepte spre altceva?
– Am vrut să mă duc la Comerţ Exterior, dar s-a desfiinţat cu un an înainte de admiterea mea. Am vrut sa fac Limbi Străine, dar mama mi-a spus că dacă vreau să fiu vânzătoare de aprozar cu facultate e ok, să mă duc, că sigur profesoara de limbi străine la ţară nu mă voi duce niciodată. A avut perfectă dreptate! Aşa că fiind la matematică fizică am ales să mă duc la Construcţii pentru că mi s-a părut mie ca făcând o astfel de facultate îţi legi numele de ceva. Uite clădirea asta are şi amprenta mea! De asta consider că am ales foarte bine. Am făcut ce mi-a plăcut! Dumnezeule, n-o să înţeleagă niciodată generaţia asta ce însemna în vremea aceea stagiu. Mie din epoca aceea mi-a plăcut un singur lucru extraordinar de mult – învăţământul. Noi am prins perioada în care învăţământul era adevărat. Examenele de admitere la facultate erau extrem de serioase. Cartea pe care o făceam era extrem de serioasă şi profesorii de bună calitate. Faptul ca aveai 3 ani de stagiu în care învăţai, era un lucru extraordinar de bun. Sigur ca să stau fată şi prin şantier, 12 ore cu casca în cap şi cizme de cauciuc prin noroi (norocul meu era ca am avut nişte cizme de cauciuc nemţeşti) într-un şantier în care Ceauşescu trecea de 4-5 ori pe săptămână şi sâmbăta în mod obligatoriu, n-a fost uşor. Sigur că era greu, dar mi-a plăcut. Şi în plus, tot ce am construit după aceea, toate benzinăriile şi toate casele noastre le-am făcut în regie proprie.

– M-aţi convins că v-aţi ales într-adevăr bine drumul. M-aţi convins că veţi avea succes în tot ce vă veţi propune şi de aceea nu mi-aş dori niciodată ca viaţa să ne aşeze în tabere adverse. Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să povestim şi vă doresc să rămâneţi la fel .
– Mulţumesc.

Comentarii

comentarii