Exista solutii pentru a trai pe aceste meleaguri!

S-au născut şi au copilărit în comuna Muşeteşti, satul Larga, dar faima şi renumele fraţilor Voinea – trei băieţi şi două fete – sunt incontestabile de multă vreme,  în tot judeţul şi nu numai.  Fie că şi-au ales să facă o carieră în industrie, stomatologie, farmacie sau învăţământ fiecare dintre ei au lut-o de la zero şi-au ajuns foarte sus.

Vă invit să cunoaştem azi povestea fascinantă a lui Ion Voinea, o personalitate bine conturată, un exemplu de onestitate, dăruire şi tenacitate, autoportret pe care l-a creionat cu migală întreaga viaţă.

– Sunteţi foarte bine cunoscut de pe vremea când aţi fost Director la Maşini Unelte, dar vreau să ştiu care a fost drumul dumneavoastră  până aici.

– În 1950 începeam clasele I-IV, la Şcoala Generală din Stănceşti, comuna Muşeteşti, iar următoarele trei clase la Şcoala din Turbaţi- Dumbrăveniul de astăzi, comuna Crasna, fiindcă în Muşeteşti se desfiinţaseră clasele V-VII. Când era vremea bună mergeam pe jos 5 km,  dar am stat multă vreme şi în internat, în casa preotului Dragotă. În aceeaşi situaţie eram mai mulţi copii din Muşeteşti, Drăgoeşti şi Ungureni. În casa lui Miron Constantinescu, persoană foarte importantă pentru zona noastră, ni se pregătea o masă. Copiii din fiecare familie aduceau alimente şi o femeie se oferise să ne gătească tuturor.
Între anii 1955-1958, la 13 ani neâmpliniţi, am mers la profesională, la Uzina Sadu şi am locuit în internatul din incinta uzinei.  Aici am avut norocul să merg la un meseriaş  foarte bun, Nicu  Blideanu,  în Atelierul de precizie, unde se realizau verificatoarele pentru cartuşe. La 13 ani aveam posibilitatea să  le verificăm pe microscop, reuşind să ne familiarizăm cu micronii şi asta a  fost o conjunctură foarte bună pentru mine. Toate acestea le datorez tatălui meu – fost lider de sindicat la Sadu, vreme de 17 ani, cu ajutorul căruia am ajuns în uzină. Tata a susţinut permanent să fie angajaţi în uzină nu doar oameni din Bumbeşti, ci şi alţi oameni necăjiţi din toată poala muntelui Porceni, Sâmbotini, Muşeteşti, Crasna, până la Novaci. De asemenea, tot la insistenţele tatălui meu a fost înfiinţat şi liceul seral.
În uzină era şi fratele meu  mai mare Mihai, care absolvise deja profesionala şi acum urma liceul seral şi lucra aici. El  era în perioada în care acumula foarte mult şi un inginer şef de secţie moldovean  mi-a spus într-o zi: ,,măi, fratele ăsta al tău o să ajungă mare”. A fost într-adevăr  un model, o călăuză şi un exemplu  deosebit de învăţătură şi intelect pentru toţi cei 4 fraţi care-l urmam. După profesională şi  liceul seral din Sadu, vrând parcă să confirme spusele acelui inginer, fratele meu a reuşit să ajungă de la Universitatea Politehnică din Cluj la Universitatea din Dresda, în Germania. Din perioada în care eram amândoi în uzină Mihai era deja muncitor, eu doar la profesională, ţin minte că deşi eram mic, aveam o poftă de mâncare nemaipomenită. Nu mergeam la tatăl meu  să cer bani, deoarece mă întreba ce fac cu banii şi mergeam la fratele meu şi-i ceream 5 lei (cu 5 lei luam de la poarta fabricii un sfert de pâine şi o conservă de carne de porc care era foarte gustoasă). Mihai îmi dădea 20 de lei.

– Îi mai cereaţi şi a doua zi?

– Nu, nu îndrăzneam şi în plus, mai aveam încă 15 lei din ziua precedentă.

– Să revenim la drumul dumneavoastră.

– La 16 ani am ieşit ajustor de precizie, am lucrat în uzină 4 ani şi în paralel am urmat şi liceul seral. La  20 de ani am fost trimis de către uzină la Politehnica Bucuresti cu bursa de studii de întreprindere.  Când a fost să aleg facultatea, am avut de optat între TCM, Maşinii unelte şi Mecanică fină. Fratele meu m-a sfatuit să nu urmez tot mecanica fină, unde era el student, de teamă că dacă ministerul poate fi cuprins de o criză să nu suferim  amândoi. Însă viaţa a făcut să ne ţină mereu unul lângă altul. După facultate am obţinut repartiţie la Electroputere Craiova unde lucra deja şi fratele meu şi unde  eu am lucrat 4 ani, iar el 7 ani. În Craiova am locuit împreună până s-a căsătorit el. La scurt timp am primit şi eu o locuinţă şi tot aici m-am căsătorit şi eu cu o ardeleancă, a cărei familie se mutase de la Sibiu la Craiova.

– Unde aţi continuat?

–  În judeţ se auzise de fraţii Voinea. În 1971 fiind nevoie mare de cadre în judeţ, am fost solicitaţi şi aduşi la industria locală, IRUM-ul de peste pod. Fratele meu a fost numit director şi eu inginer şef  adjunct. Cunoştinţele noastre acumulate la Sadu, în facultate şi la Electroputere s-au dovedit a fi utile şi printr-o dăruire fără rezerve, am contribuit la dezvoltarea întreprinderii. A fost un angajament total din partea noastră, care a coincis şi cu perioada de tinereţe.  Am şi fost răsplătiţi de autorităţi. Salariul nostru a fost dublu faţă de cel de la Electroputere, am primit apartamente vecine, spaţioase şi într-o zonă bună, deşi  nu aveam copii pe atunci.

– Ajungem şi la Maşini Unelte – perioada dumneavoastră de referinţă şi sunt pregătită pentru o lecţie de management.

– După o perioadă s-a reorganizat industria locală. Fratele meu a plecat inginer şef la Uzina de Reparaţii Rovinari, eu am mai rămas şi apoi am fost propus în 1976 director la Maşini Unelte, fiind primul angajat. Am fost aici 15 ani director, deşi mi se spunea că nu voi rezista, datorită riscului investiţiilor, care se fac la orice început. Am acţionat însă aşa cum am fost construit, şi nu mi-am făcut probleme că voi fi schimbat. O satisfacţie deosebită, a fost că în toată perioada în care am fost director, salariile şi  încă ceva peste, nu au întârziat niciodată. Toate s-au îmbinat şi nu am avut probleme. Printr-o linie clară, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin priceperea mea am reuşit. Maşinile unelte reclamă o complexitate destul de ridicată, precizie mare şi a fost o piatră de încercare, de a cuprinde ansamblul tuturor problemelor. Deşi aveam sprijinul centralei (director al centralei era un domn din Dobriţa –  Mircea Pupăză), sfaturile ţi le dădeau, dar nu le şi realizau. Aplicarea trebuia să o facem aici. Se dădeau bani în această perioadă pentrut investiţii, dar mulţi directori fugeau de investiţii, fiindcă  trebuia să ai răspundere mare şi reproşuri pe măsură, întrucât nu existau constructori  aşa de puternici, ca să construiască după graficele care, se întocmeau. Eu am riscat. Am fost şi sprijinit şi am înfiinţat Grupul Şcolar Maşini Unelte.  Apoi am solicitat fonduri şi am construit trei  cămine pe care le-am transformat ulterior, făcând grup sanitar în fiecare cameră. A urmat construcţia unui bloc de garsoniere şi cantina de 2.000 de locuri. Am insistat mult pentru  locuinţe obţinând între 800-1000 de locuinţe de la municipiu,  conştient că oamenii trebuie să aibă condiţii. Dădeam locuinţe la tineri fiindcă mi-am dat seama că împreună cu ei trebuie să rezolvăm totul şi oricum nu aveam altă sursă. Media de vârstă a fost în acea perioadă de 25 de ani. Conştient că nu doar cu tinerii voi putea face ce m-am angajat, am început să mă preocup şi de specialişti. Am luat de la Uzina Sadu de la Baza Tubulară şi de la Combinatul de Ciment muncitori, vreo 15, pe care i-am trimis la Electroputere la Şcoala de maiştri. Cu această acţiune mi-am atras critica organelor de partid de atunci şi pe cea a Uzinei Sadu. Am ripostat spunând că  uzina asta  nu este a lui Voinea, şi că  dacă o facem, aşteptăm să şi producă. Ca să producă, nu pot eu acum să fac minunile lumii, să suplinesc toată experienţa cu nişte tineri care abia acum se formau. Aşa mi-am făcut un nucleu. Am continuat apoi cu alţi specialişti – Şandru de la Piteşti, Popeci de la Vâlcea, Moraru şi Chiriac de la Sadu. M-am luptat extraordinar de mult  ca să formez un colectiv care să aibă cât de cât ABC-ul construcţiilor de maşini, căci în maşini unelte nu era nici unul specialist. Am luat-o de la zero, dar am reuşit să facem exporturi masive. Se făceau utilaje cu grad mare de precizie si complexitate, care se puneau pe 20 de vagoane. Am avut foarte  mare curaj, dar şi rezultatele au fost pe măsură. Uzina asta a fost o bijuterie.

– După ce s-a încheiat această ,,aventură”, pot să o numesc aşa, cu Maşinile Unelte, cum au rămas relaţiile?

Deşi am fost aici 15 ani director, după aceea, nu am mai intrat niciodată în Maşini Unelte… Le-am dorit şi le doresc succes, dar nu am mai revenit niciodată, de teama de a nu-mi considera sfaturile inutile.

– Unde v-au dus paşii ulterior?

– După ce am plecat de aici, am fost trei ani la Maşini Unelte Bucureşti.

– Cum v-aţi decis să faceţi firma dumneavoastră?

– Dacă s-a trecut la o nouă formă de organizare a societăţii, am zis să mă prind şi eu. Copiii mei învăţau bine, dar mi-am pus problema dacă mâine poimâine nu vor avea nevoie de un loc de muncă. La firma Voncomprod care am înfiinţat-o în 1995, iniţial am fost 3 asociaţi. Ulterior drumurile noastre s-au despărţit. Când am pornit afacerea, eu nu am avut nici 15.000 lei şi i-am împrumutat de la fratele meu Ştefan. Am reparat motoare electrice, în colaborare cu ACH-ul. A fost foarte  foarte greu, dar din aproape în aproape ne-am dezvoltat an de an. Am avut numele care m-a ajutat extraordinar de mult, dar prinzându-mă  la lucruri destul de complicate, în care nu aveam experienţă, a trebuit să muncesc, ca să nu dezamăgesc pe cei care mi-au dat acest credit. În prezent avem 32 de angajaţi şi deşi este perioada de criză şi semnalele sunt foarte proaste, încercăm să diversificăm activitatea. Copiii mei au fructificat şansa pe care le-am oferit-o când le-am cedat  câte un spaţiu în această construcţie şi şi-au dezvoltat fiecare propria firmă. Anul trecut au fost premiate toate cele  trei firme ale noastre.

– Ce acţiuni şi ce sentimente vă îndeamnă spre locurile natale?

– Iubesc foarte mult locurile natale şi mă simt extraordinar de bine când merg acolo şi o fac destul de des. În plus m-am simţit tot timpul dator să fac ceva pentru consătenii mei.

Acum preţuiesc aceste locuri mult  mai mult decât o făceam în tinereţe.

Avem câţiva angajaţi în firmele noastre care vin de la Muşeteşti.

Din 1997 am început să mă gândesc la alimentarea cu apă a satului natal. Ideea i-a aparţinut lui Ştefan Bordea, târgujian plecat tot din satul Larga şi unui grup de locuitori, însă eu am realizat-o împreună cu participarea consătenilor. Lucrarea am făcut-o împreună cu ACH-ul pentru care firma mea repara motoare. Mama mea la 82 de ani a făcut mâncarea pentru toţi muncitorii. A fost foarte greu, dar a fost o bucurie foarte  mare, că am dus proiectul până la capăt.

După aceea m-am implicat şi în realizarea alimentării cu apă a celorlalte sate, ale comunei Muşeteşti, prin demararea proiectului de la Sădişoru. Merg la fiecare sfârşit de an la Şcoala Generală din Larga şi duc cadourile de Moş Crăciun. Anul trecut le-am facut holul şcolii cu gresie şi aş vrea să le mai fac şi un grup sanitar. La biserica din satul natal Larga m-am ocupat împreună cu fraţii mei, antrenând şi consătenii şi am refăcut acoperişului din şindrilă şi mai apoi ne-am ocupat de pictură. Mama noastră nu ne spunea direct să preluăm noi operaţiunea, dar spunea, pe ocolite, că oamenii nu se pot organiza şi atunci a trebuit să ne implicăm.

Mai am nişte gânduri  legate de locurile natale, dar toate la timpul lor…

– Am descoperit cu bucurie în această discuţie o poveste de viaţă impresionantă. Mulţumesc pentru interviu. Vă rog în final să adresaţi un gând gorjenilor.

– Sănătate şi să nu ne dăm bătuţi de greutăţile, sperăm temporare, pentru că există soluţii pentru a trăi pe aceste meleaguri.

Comentarii

comentarii

Related posts

Leave a Comment

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.