Am realizat interviul cu Ion Verboncu la finele anului 2009, dar din motive, să le numesc tehnice, apare abia acum. Întârzierea aceasta e benefică într-un singur sens şi anume acela, că în acest timp, am aflat, din surse sigure, că eu aici vorbesc cu şi despre un om extraordinar, un profesionist desăvârşit, care din prea multă modestie s-a ascuns după cuvinte.
Gorjeanul Ion Verboncu a intrat în Academia de Studii Economice din Bucureşti, în anul 1972, ca student al Facultăţii de Economia Industriei Construcţiilor şi Transporturilor, pe care a absolvit-o, în 1976, ca şef de promoţie şi pe care a părăsit-o pentru o scurtă perioadă (octombrie 1976 – februarie 1980), doar pentru efectuarea stagiului obligatoriu în producţie, pentru că, indiferent de media cu care absolveai, aşa erau regulile din acea vreme.
Revenit în Academia de Studii Economice în anul 1980, urcă toate treptele universitare -Asistent, Lector, Conferenţiar, până la Profesor Doctor, în prezent.
A deţinut şi deţine în continuare, funcţii de conducere în diverse structuri administrative ale ASE:
• Prodecan al Facultăţii de Management în perioada 1996-2000;
• Membru al Consiliului Facultăţii de Management în perioada 1996-prezent;
• Membru în senatul ASE în perioada 1996-prezent;
• Director al Şcolii de pregătire postuniversitară în perioada 2000-prezent.
A publicat singur sau în colaborare cu alţi autori 43 de cărţi în domeniul managementului şi are în pregătire alte două cărţi, printre care un loc special îl va ocupa Dicţionarul de management, primul de acest gen din România, care va vedea lumina tiparului în viitorul apropiat. De asemenea trebuie menţionat că, în colaborare cu alţi autori, Ion Verboncu a publicat un număr impresionant de tratate, monografii şi manuale universitare.
Membru în colective redacţionale a 6 reviste ştiinţifice, a publicat nenumărate studii şi comunicări stiinţifice precum şi articole în reviste româneşti şi străine.
Este căsătorit de 32 de ani cu o teleormăneancă, Niculina, cu care are doi copii – Andreea şi Florin – ,ambii căsătoriţi. Consideră că are o familie extraordinară, pe care o iubeşte foarte mult şi de care a fost şi este susţinut în tot ceea ce face.
Toate aceste coordonate sunt doar parte dintr-un Curriculum Vitae impresionant şi suficiente motive pentru a vă invita să-i cunoaştem povestea de viaţă.
– De unde anume din Gorj veniţi, domnule Verboncu, şi care sunt treptele, metaforic vorbind, pe care a trebuit să le urcaţi, ca să ajungeţi profesor, în cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior economic din ţară?
– Vin din satul Topeşti, care astăzi aparţine de oraşul Tismana. Am absolvit şcoala generală, în satul natal Topeşti, de unde am amintiri foarte plăcute.
Am urmat apoi Liceul Ecaterina Teodoroiu, unul dintre cele mai cunoscute licee din acea vreme, alături de Liceul Tudor Vladimirescu, e adevărat, însă noi ne mândream că al nostru e cel mai bun. Pe perioada liceului, toţi elevii dornici să acceadă în învăţământul superior economic au realizat gratuit o pregătire asiduă, cu profesorii de economie politică şi matematici de la Universitatea din Craiova, pregătire care, ne-a ajutat foarte mult.
În 1972, am dat admiterea, la Academia de Studii Economice – Facultatea de Economia Industriei Construcţiilor şi Transporturilor, actualmente Facultatea de Management – pe care am absolvit-o, după 4 ani, ca şef de promoţie şi am rămas în Bucureşti.
– A fost dorinţa dumneavoastră, ca după absolvire, să rămâneţi în Bucureşti?
– Nu. Am avut foarte multe opţiuni şi mi-am dorit doar să lucrez în învăţământul superior. Erau 730 de posturi, scoase la repartiţie la terminarea facultăţii şi eu mi-am ales Întreprinderea de echipamente periferice din Bucuresti, dar dintr-o perspectivă, pe care o întrezăream atunci, de a reveni în învăţământul superior economic. Aveam foarte multe variante să mă întorc la Tg-Jiu, dar datorită unor probleme de sănătate, de care nu am scăpat nici astăzi, am optat pentru varianta învăţământ superior economic. În acea perioadă, indiferent de media cu care absolveai facultatea, nu puteai rămâne direct în învăţământ, decât după un stagiu în producţie de trei ani. Acesta s-a derulat la o întreprindere de echipamente periferice, din Platforma Electronică Pipera, care se înfiinţase cu un an înainte şi pe atunci era în plin avânt. După 3 ani şi jumătate, printr-un concurs de ocuparea postului de asistent universitar, în ianuarie 1980, am venit la ASE, unde sunt şi astăzi. Treptat – treptat am ajuns, până la postul didactic de profesor universitar.
– Anul imediat următor revenirii în ASE, adică în 1981, aţi fost admis şi la doctorat?
– Da, una din marile mele realizări a fost intrarea la doctorat, în condiţiile în care numărul locurilor scoase la concurs era foarte, foarte redus, cu o concurenţă foarte mare. M-am bucurat când în comisia de concurs a fost un gorjean de-al nostru, ulterior decan al Facultăţii de Economia Industriei, prof.univ. Ion Cămăşoiu, originar din Bobu – Scoarţa, decedat în urmă cu 15 ani. Am intrat la doctorat, la regretatul profesor Constantin Pintilie, la care nu am reuşit să termin din motive de deces, a conducătorului ştiinţific. Ulterior, profesorul Ovidiu Nicolescu a desăvârşit opera şi în 1991 mi-am susţinut teza de doctorat. Observaţi, o perioadă foarte mare, o notă proastă pentru un gorjean, care spune, că a stat 10 ani la doctorat, dar erau alte vremuri, decât acum. Astăzi în 3-4 ani poţi să-ţi rezolvi această problemă ştiinţifică, însă repet, fară să acuz regimul sau alte condiţii contextuale din acea vreme, totuşi era foarte dificil să obţi un titlu de doctor în ştiinţe economice, ţinând cont că trebuia să ai o perioada de stagiu şi pentru susţinerea examenelor şi a referatelor şi, ulterior, pregătirea tezei.
În sfarşit, totul e bine când se termină cu bine, sunt astăzi în ASE profesor de management, îmi place ce fac, şi cred că aceasta este cu adevărat profesia pe care mi-am dorit-o şi care mi-a oferit cele mai mari satisfacţii.
– V-a sfătuit cineva, ce drum să urmaţi, încotro să o luaţi, în momentele de răspântie ?
În şcoala generală, cei care m-au sfătuit să merg spre Liceul Ecaterina Teodoroiu au fost profesorii mei Victor Proca, directorul şcolii generale, profesor de limba română şi dirigentele meu, profesorul Victor Frătuţu şi, într-adevăr, nu am regretat niciodată această alegere. Un liceu foarte bun, care într-adevăr punea accentul pe calitate şi pe disciplină, disciplină foarte motivantă, care mi-a prins bine. E adevărat că şi înclinaţia mea spre studiu m-a determinat să savurez altfel şi anii de liceu şi anii de facultate, în sensul că o parte apreciabilă din timp am dedicat-o acumulării de cunoştiinţe. Calitatea şi disciplina sunt valori cu care nu te mai prea întâlneşti astăzi. Poate că sunt şi alte condiţii, poate că sunt şi alte cerinţe, poate că eu, aflat în partea a doua a vieţii, am alte repere.
– Şi spre facultate cine v-a îndreptat?
– La facultate am venit, nu trimis, ci fiindcă mi-a plăcut să vin. Am vrut întotdeauna ,,să mă fac profesor”, parcă am intuit, fără să pun accent pe asta, în anii de liceu. Mie mi-a plăcut într-o primă fază matematica şi la examenul de admitere la ASE, la ambele probe, oral şi scris, am obţinut nota 10.
Într-un fel, însă, am venit la ASE, prelucrat de părinţii mei, care auziseră şi aveau şi în sat un model, că la ASE se „fabrică economişti”. Economiştii au cu predilecţie o muncă de birou, mai puţin tentantă din punct de vedere al efortului fizic şi asta m-a determinat să vin la ASE. Poate mă veţi întreba de ce nu am mers la Craiova?
– Exact, mai ales că făcuserăţi în liceu şi pregătire cu profesorii din Craiova?
– Nu am ales Craiova, pentru că modelul de care vă vorbeam, un model şi pentru mine şi pentru părinţii mei – Constantin Ciurlău – acum şi el profesor universitar, pe atunci era asistent la Universitatea din Craiova. În urma unei discuţii cu el şi cu tata, m-a convins să merg la Craiova. Nu l-am ascultat pentru că, pe vremea aceea, se dădeau şi examene orale şi am considerat că cei din sat ar fi asociat intrarea mea la facultate cu numele acelui prieten. Şi am vrut să evit orice discuţie, aşa că am ales Bucureştiul, unde nu cunoşteam pe nimeni. Primul drum la Bucureşti a fost cel prilejuit de admitere. Nu am regretat niciodată că am făcut această alegere, pentru că, aşa cum v-am spus, îmi place ceea ce fac, sunt calat pe ştiinţă şi pe profesia didactică, pe care o practic cu mare pasiune.
– Ce sentimente vă leagă de Gorj?
– Gorjul rămâne, ca pentru orice individ născut acolo, ,,acasă”. De fiecare dată, deşi părinţii mei au murit, în urmă cu 15 ani, vin acolo cu emoţie. Din păcate, timpul fizic nu ne permite să mergem atât de frecvent la casa părintească, pe care n-am dărâmat-o, n-am vândut-o, n-am înstrăinat-o în nici un fel, ci dimpotrivă, am conservat-o şi am şi dezvoltat-o. Constituie pentru noi un loc extraordinar, mai ales când cele două familii, a mea şi a fratelui meu, ne întâlnim acolo, într-un loc extraordinar de aducere aminte. N-am uitat de unde am plecat, dovadă că ne întâlnim cam la 5 ani, toţi absolvenţii şcolii generale din 1968. În 2008, am organizat şi sponsorizat întâlnirea noastră, de 40 de ani, întâlnirea absolvenţilor cu profesorii care mai sunt în viaţă şi eu spun că a fost un succes total. Am depănat amintiri, alături de profesori şi prieteni, iar muzica populară autentică de la Doina Gorjului ne-a asigurat confortul sufletesc necesar în astfel de momente.
Satul Topeşti este o aşezare geografică extraordinară şi rămâne pentru mine, ceva drag, ceva ce nu pot să descriu în cuvinte. Întotdeauna când trec de graniţa Vâlcea-Gorj şi intru spre Polovragi, încep emoţiile. Simt că inima-mi bate mai puternic. Mă bucur ca un copil când ajung. Când ies din Bengeşti am întotdeauna pregătit CD-ul cu Maria Lătăreţu şi pun melodia ,,Cine trece Câmpul Mare”.
Când ajung la Tg – Jiu mă opresc. Întotdeauna mă opresc. Trec pe strada Oltului prin faţa Liceului Ecaterina Teodoroiu. Trec pe la prieteni, pe cei care nu-i găsesc, îi salut prin telefon, mă opresc în piaţă, după care continuu drumul la Tismana, la Topeşti.
Avem marea satisfacţie, că drumul judeţean Tismana Tg-Jiu, prin Topeşti, este de curând asfaltat, dar avem şi o insatisfacţie că satul Topeşti, primul sat European al Regiunii Sud-Vest Oltenia, nu beneficiază de serviciile unei infrastructuri moderne, din păcate, deşi în 2003 a fost transmisă cu mare pompă ceremonia acordării titlului de Sat European de către Jonathan Scheele, cel care răspundea de România din partea Uniunii Europene.
Topeşti-ul înseamnă pentru mine a doua casă. Seara, cand ajung acasă, mă tot gândesc, cum să fac să merg la Topeşti şi, de ce nu, să ascult şi muzică autentică de acolo. Regret foarte mult, că nu pot să stau mai mult acasă, dar îmi doresc să pot face asta la pensie.
– Dar de unde pasiunea asta pentru muzica autentică?
– Pasiunea pentru muzică o am de când mă ştiu. Eram copil, mergeam la horă în sat şi ascultam lăutarii din Tismana şi-mi plăceau sârbele. Mie-mi place foarte mult muzica ritmată. Nu-mi plac romanţele, chiar dacă au mesaj, mă plictisesc.
În 1998, am demarat un proiect de înregistrare a unui taraf din Tismana – Cristian Geagu – Cătăroiu. În 2001, împreună cu profesioniştii de la Prima Tv, am realizat o înregistrare pe Valea Tismanei şi ulterior o înregistrare pe CD şi casetă audio a acestui taraf, muzică populară autentică din zona Gorjului. CD-ul a apărut prin grija casei de discuri de la Electrecord şi astăzi cred că se mai găseşte. Este un testament al acestui taraf. Între timp, cel care a fost considerat unul din cei mai mari lăutari ai Olteniei, Cristian Geagu, s-a stins din viaţă.
Tot timpul când ajungeam la Tismana melodia preferata era „La Tismana într-o grădină”, cântată de lăutari autentici.
Acum sunt implicat într-un nou proiect cu realizarea unui CD, la Electrecord cu Doina Gorjului, numai cu muzică instrumentală interpretată de cei mai buni solişti ai Ansamblului, condus de Domnul Marcel Parnica.
– Cât de des reveniţi la Topeşti?
În sat vin de 4-5 ori pe an, cu precizarea că vara stăm cam 10 zile şi încercăm să ,,picăm” în sat odată cu Sfânta Maria Mare. E Nedeie acolo şi un festival de muzică populară. Gust foarte mult aceste plăceri. Trebuie să vă mărturisesc că trei lucruri am iubit şi iubesc pe lumea asta: familia, profesia şi muzica populară autentică.
Mi-aţi răscolit amintiri, mi-aţi răscolit şi imaginaţia, aşa încât trebuie să ajung acasă. Anul trecut am făcut Revelionul la Topeşti, pentru prima dată după zeci de ani. Cred că de când m-am căsătorit, din 1978 nu am mai făcut Revelionul acasă. De Crăciun şi de Paşti am mers deseori, dar de Revelion nu am mai fost până anul trecut. A fost extraordinar, numai între prieteni. Nu ne-a interesat ce ai pe masă, dar a contat ambianţa. Te simţi altfel, să asculţi cum curge apa sau cum troznesc lemnele în sobă, ca într-o poezie de Coşbuc. Păcat că timpul este limitat şi păcat că nu ştim să-l valorificăm şi pentru aşa ceva. Tot timpul suntem grăbiţi. Viaţa ne determină să fim aşa. Nu poţi supravieţui, dacă nu alergi. Trebuie bani. Profesia noastră se întreţine şi cu bani. Cumperi cărţi, trebuie să scrii, să participi la reuniuni, la simpozioane, manifestări ştiinţifice. Nu poţi altfel. Dacă te rupi de lumea ştiinţifică ai pierdut enorm. Cunoştinţele sunt perisabile şi nu te poţi duce în faţa studentului fară o pregătire adecvată, pentru că studentul este un pic schimbat faţă de trecut. Accesul la informare este foarte, foarte larg. Calculatorul şi alte mijloace pun la dispoziţie tot felul de cunoştinţe. Tu trebuie să fi capabil să porţi un dialog cu el. Studentul nu e mai deştept ca înainte, dar are alt comportament, este mult mai profund decât înainte pentru că înainte nu avea acces, avea şi aveam puţine surse de informare, iar universul nostru de cunoaştere era limitat. Eram profunzi prin natura lucrurilor, dar nu puteam avea multe variante de soluţii, pentru că nu aveam surse bibliografice, ori acum slavă Domnului – viaţa ne-a scos din liniaritate şi ne oferă numai surprize, nu totdeauna plăcute…
– Ce alte legături mai păstraţi cu gorjenii?
– Iubesc şcoala de acolo, sunt în relaţii foarte bune cu profesorii de acolo. În anul 2000, cu sprijinul fostului rector al ASE Paul Bran, i-am ajutat cu nişte calculatoare, pe care le-am dus într-o primă fază la şcoala din Topeşti, apoi la şcoala din Tismana. Noi la ASE schimbăm dotarea tehnică, calculatoarele, din cauza gradului de uzură morală ridicat. Cu sprijinul profesorilor de acolo am amenajat un laborator de informatică, le-am asigurat şi un server, pentru a putea lucra în reţea, a fost o realizare deosebită.
Unul din prietenii mei, care se şi pricepe şi lucrează la grupul şcolar Tismana, ca profesor, Ion Butiuc, a valorificat cea de a doua tranşă de calculatoare pentru elevii din acest grup scolar, şi-i apreciez eforturile pe care le face în acest domeniu.
Am întins o mână de ajutor şi Universităţii Constantin Brâncuşi, sunt printre membrii fondatori, alături de alţi profesori – Ion Pârgaru, Nicolae Mischie şi alţii. Între timp, relaţiile dintre noi s-au cam răcit, pentru că, probabil, a fost o nepotrivire de caracter. Noi am vrut să ajutăm, o jumătate de an, am şi predat acolo. Şi colegul Cochină a predat acolo. Am fi putut să împărtăşim din experienţa noastră, mai tinerei Universităţi din Tg-Jiu, pentru că, altminteri, se pot face greşeli, din neştiinţă. Acum, singura mea legătură cu învăţământul superior economic din Gorj este prin Amalia Todoruţ, fostă studentă de-a noastră. Şi, ca să vedeţi ce înseamnă viaţa, în 1968, profesorul meu de română, din clasa a IX-a era profesorul Nicolae Dragotă, având şi funcţia de director al Casei Corpului Didactic, un profesor excelent, dar foarte exigent, care nu dădea nota 10. Mie şi la încă 2-3 colegi din clasă ne-a dat nota 9 şi ne spunea că merităm 10, dar că dumnealui nu dă nota 10. Peste ani şi ani, fata dumnealui, Amalia, care acum este Conferenţiar Universitar la Universitatea din Tg-Jiu, o fată excepţională, a devenit studenta noastră şi a fost şi la doctorat, tot la facultatea noastră. Ne-am întâlnit în Tg-Jiu cu profesorul Dragotă. Ne-a întrebat ce face Amalia? Cum merge cu facultatea? Şi i-am spus că e o fată foarte studioasă, că nu am ţinut cont de comportamentul dumnealui faţă de mine şi că primeşte multe note de 10, inclusiv la Management, unde activam împreună cu profesorul Ovidiu Nicolescu. Deci, singura mea legătură cu Universitatea din Tg-Jiu a rămas Amalia şi mă bucur, că nu a uitat pe unde a trecut.
Avem relaţii de colaborare foarte amiabile cu Liceul de specialitate Economic din Tg-Jiu, cu Directorul Ciungu, care mi se pare foarte deschis spre ASE.
Indiferent când ajung la Gorj, mă simt bine, „întoarcerea în timp” prilejuind depănarea multor amintiri.
– Ce iz au amintirile din copilărie?
– Satul meu e un sat de munte şi, în fiecare gospodărie, pe atunci erau vaci şi oi, mai ales vaci. Mama, muma cum îi spuneam eu, mă scula la ora 5 dimineaţa, cu noaptea în cap, pentru a merge cu 2 vaci, la păscut, la o distanţă de 2,5 km; deci, zilnic, făceam 5 km, cu cele 2 vaci.
– Dar nu dădeaţi vacile la rând?
– Nu. Lumea era mai reţinută, mai circumspectă, pe atunci. Exista islaz, dar noi nu mergeam. Erau amărâţi oamenii, de unde să plătească? În fiecare dimineaţă, aceeaşi mamă extraordinară, îmi administra o strachină cu lapte, iar în săcui îmi punea mămăligă sau turtă cu brânza învelită în ziarul Scânteia, alături de sticla cu apă. Totdeauna, ziarul se imprima în brânză.
– Citeaţi ziarul de pe brânză…
– Da, îl puteam citi. Mă întorceam de acolo, pe la prânz, întrucât din clasa I am învăţat numai după masă, mă spălam şi plecam la şcoală, cu cărţile în ghiozdanul de carton. Primul meu ghiozdan a fost de carton şi a costat 10,90 lei.
– Ţineţi minte şi zecimalele…
– Da. Toată noaptea nu am dormit de bucurie că merg la şcoală. Aveam în el şi un penar confecţionat de tata, din lemn, şi în el era un creion, de care tata, sau mama îmi legaseră cu o aţă de cânepă, o gumă, ca să nu o pierd. Îmi plăcea să zdrăncăn ghiozdanul, să dau impresia că-s important. Cu noaptea în cap, în prima mea zi de şcoală, 15 septembrie 1960, am patrulat de emoţie, m-am dus la un alt coleg şi am deranjat doi batrâni care făceau cu cazanul.
Mi-a plăcut şcoala, dar am avut şi „abateri disciplinare”, sancţionate prompt de părinţi.
– Aţi avut şi abateri? Nu păreţi genul…
– Pe atunci puteam să joc fotbal. Îmi plăcea. Puneam ghiozdanul ca şi bară şi ramâneam să joc fotbal. Jucam desculţi, tenişii, mai ales cei chinezeşti, erau ceva rar, pe atunci, mai era şi umed pe poieniţă şi ne întorceam murdari seara acasă…
Mama strângea hainele murdare şi le clătea într-un pârâiaş, care curgea din când în când, prin sat. Dar ca să le spele ca lumea le amesteca cu cenuşă, leşie, într-un vas din lemn, numit obod, îl punea în mijlocul bătăturii şi le bătea cu maiul.
În 1963, pe când eram în clasa a treia, am primit o trotinetă, din care, până seara, nu a mai rămas nimic din ea, fiind folosită în exces de toţi prietenii mei.
– Este interesant că o bună parte dintre intervievaţii mei, generaţie cu dumneavoastră, sau apropiată, au purtat în copilărie opinci sau au mers desculţi şi totuşi au izbândit, sau poate tocmai de aceea au izbândit…
– N-am apucat să port opinci, doar fratele meu, care e mai mare cu 4 ani ca mine, a purtat, eu nu. Desculţ am umblat, slavă Domnului. Toamna şi iarna, purtam pantaloni de dimie, de monton, un fel de postav, mai moale ca să nu te zgârie. Astea erau vremurile.
– Dar visele dumneavoastră în copilărie, spre ce ţinteau?
– În 1967 eram în clasa a VII-a. Trebuia să merg la Tg-Jiu la spital şi mă uitam din deal în luncă, la trenul de căi ferate forestiere-mocăniţa şi vedeam cum şerpuieşte. Pleca din gara Dumbrava, din partea cealaltă a satului, la ora 2 noaptea. Mai oprea pe drum, pe la Peştişani şi la Boroşteni, să ia apă, se „adăpa” şi făcea 4 ore până în Tg Jiu, la ora 7 era în Preajba. Era pitoresc, mai ales vara. Dacă nu s-ar fi desfiinţat, acum ar fi fost o atracţie turistică. Acum Gorjul ar fi câştigat mult din turism.
Privindu-l de sus, doream ca atunci când voi merge la Tg-Jiu prima dată să merg şi eu cu trenul ăsta, care avea şi nişte vagoane de călători, pe lângă vagoanele care transportau lemne, la Tg Jiu, la Combinatul de prelucrare a lemnului, de la Preajba. Din păcate am ajuns cu trenul, primul meu drum la Tg Jiu, dar la spital.
Poate într-un viitor nu prea îndepărtat, fiindcă-mi place să scriu- am 43 de cărţi publicate în domeniul Managementului, singur sau în colaborare, şi mai apar 2 în câteva luni (una la care ţin foarte mult, un Dicţionar de Management, pe care l-am propus Societăţii Academice de Management din România în urmă cu 2 ani de zile şi la care lucram – profesorul Ovidiu Nicolescu şi cu mine – suntem în faza de definitivare şi de transmitere la editură. Va fi o realizare extraordinară e primul dicţionar de management din România deocamdată ne-am oprit la 1.400 de pagini) – voi aşterne pe hârtie şi astfel de amintiri.
– Dicţionarul de management va fi o singură carte de 1.400 de pagini?
– Da, o singură carte. O să scoatem şi ediţii de buzunar, pe domenii principale de management. Dorinţa mea, aşa cum vă spuneam, este să scriu în viitorul apropiat o carte despre Topeşti-Tismana şi Gorj, dar văzută mai mult din prisma economico-managerială. Nu turism, că nu mă pricep, nu beletristică, iarăşi nu mă pricep şi au făcut-o alţii mai bine, mai înainte, ci din punct de vedere economico-managerial, căci există figuri marcante în domeniul managementului, care au fost şi sunt în judeţul Gorj. La nivel de organizaţii, întreprinderi, se pot găsi multe informaţii care merită editate, asta doar pentru uzul personal, să simt că am făcut ceva şi în domeniul în care mă pricep mai bine.
– Spuneţi-mi, dacă vă caută studenţii gorjeni, dacă se ştie despre dumneavoastră în ASE, că sunteţi gorjean.
– Tot timpul. Se ştie că sunt gorjean, pentru că eu, în debutul fiecărui curs, mă prezint, vorbesc fiindcă-mi face mare plăcere, despre originea mea, de la ţară -Topeşti-Tismana-Gorj- şi vreau să se ştie. Sunt foarte mulţi gorjeni studenţi la facultatea unde predau eu şi-mi sunt foarte buni prieteni şi foarte mulţi vin la lucrarea de dizertaţie sau lucrarea de licenţă, să lucreze cu mine şi-mi place. Asta nu înseamnă că am partie-pri-uri sau îi tratez altfel decât pe ceilalţi, dar îmi place să lucrez cu ei şi îmi place să-i ajut.
– Mă bucur că v-am cunoscut, vă mulţumesc pentru timpul acordat, vă rog la final să transmiteţi un gând pentru toţi gorjenii.
– Spre gorjenii mei dragi, oriunde s-ar afla, în Gorj sau în lumea largă, le transmit gândurile mele bune şi urarea mea de a fii deasupra vremurilor. Mi-ar plăcea să se evidenţieze mai mult, ca judeţ. Tot timpul fac aprecieri cu alte judeţe şi constat că nu ştim să ne vindem potenţialul intelectual, nu ştim să valorificăm potenţialul turistic, nici economic, nici comercial, din zonă. E disputa asta, uneori absurdă, între partide, care-şi pune amprenta şi asupra dezvoltării locale din Gorj. Sunt atâtea de făcut în Gorj. Pe parte managerială, aştept să mi se ceară sprijinul. Ce e greu să ne cheme cineva? Consultanţa manageriala. Aş face-o gratuit. Dar nu ne cheamă nimeni. Suntem prea orgolioşi. Dacă nu ai oameni care se pricep la conducere şi gestiune degeaba dispui de resurse. Managementul e în toate. Soluţiile legate de management costă cel mai puţin sau deloc, n-ai nevoie de investiţii, ai nevoie de investiţii doar în cunoştinţe.
