Am întâlnit-o pe Carmen Mihaela DINCĂ întâmplător la Craiova, în 27 mai 2024, la Boema Culturală a Olteniei, o manifestare interesantă pusă în scenă anual de un om admirabil, scriitoarea Camelia RADULIAN. Eu eram spectator, iar Carmen era unul din protagoniștii Boemei, unde a expus câteva tablouri și și-a prezentat parte din itinerariul său prin viață. Fiind o apariție încântătoare și având și o traiectorie profesională cel puțin intersantă mi-a stârnit curiozitatea de a-i cunoaște povestea.
Vă invit să o urmărim împreună.
– Ne întâlnim în Craiova. Aveți rădăcini în Oltenia?
– Da, sunt olteancă. Povestea mea și a familiei mele e foarte asemănătoare cu a multor oameni care au suferit după venirea la putere a regimului comunist. O parte din originile noastre se pierd undeva prin Ardealul ocupat de Imperiul Austro-Ungar. Printre strămoșii despre care știm s-au aflat și câțiva preoți ortodocşi siliți să treacă la catolicism și care au ales calea exilului. Din zona Alba Iulia au ajuns în sudul Olteniei, în comuna Dioști, din județul Dolj. Au luat viața de la început, lucru care nu era ușor în acele vremuri, și au continuat să-și exerseze profesia de preoți. În plus, cred că au fost și muncitori și întreprinzători, pentru că au reușit să cumpere și terenuri în zonă. Nu au fost bogați, dar pentru câteva hectare de pământ, o mașină de treierat și o moară, comuniștii i-au catalogat drept chiaburi. Noroc că bunicul era un bun meseriaș și se ocupa de Uzina Electrică din comună așa că nu a făcut închisoare. În schimb, tatăl meu a fost scos din examenul de admitere la facultate pentru că au descoperit că e fiu de chiabur. Mătușa mea care era mai mică, pentru a urma liceul au trimis-o la Timișoara să i se piardă urma. Din poveștile bunicilor am aflat că așa-zisa lor bunăstare le ajungea să aibă un trai decent după ce plăteau dările la stat. M-a emoționat o întâmplare povestită de bunica mea. Odată a plecat împreună cu tatăl meu, care avea vreo 12-13 ani, cu carul cu grâu să-l vândă la Caracal. Tatălui meu îi plăcea de mic să cânte la armonică. Când au staționat trupele germane în comună, copiii s-au strâns curioși în apropierea lor. Un soldat care cânta la armonică a remarcat curiozitatea tatălui meu și i-a dat-o să cânte. După ce au vândut grâul tata a rugat-o pe bunica mea să îi cumpere o armonică. Și așa s-au întors cu carul gol, cu pungă goală, dar cu tata cântând de bucurie tot drumul de aproximativ 10 km. L-am întrebat pe bunicul cum a reacționat când s-au întors și mi-a spus că bunica făcuse o alegere bună.
Mama provine și ea tot din Dolj și pentru că s-au căsătorit tineri a urmat-o și pe ea „stigmatul” tatălui. Au trebuit să plece departe de familie, în Gorj să-și găsească de lucru. În afara de serviciului erau amândoi implicați în activități artistice. Tata avea o mică orchestră de muzică, iar mama dansa într-o trupă de dansuri populare. A dansat și când era însărcinată cu mine, de unde poate mi se trage și mie pasiunea pentru dans. În plus mamei îi plăcea să deseneze, dar viața a vrut altfel pentru ei.
– Aici, la Boema Culturală a Olteniei, ați venit cu o parte din tablourile dumneavoastră. E clar că duceți mai departe pasiunea artistică, dacă zic bine, a părinților.
– Mi-a plăcut să desenez, să pictez de mică, pentru plăcerea mea.
– Asta înseamnă că nu ați studiat desenul?
– Nu! Am urmat Liceul Arghezi din Craiova. Când a trebuit să-mi aleg calea, nu știu de ce, toată lumea spunea despre mine că eu voi deveni dascăl și atunci părinții m-au întrebat de ce nu merg să susțin examenul la Liceul Pedagogic, fără să știe că la acest liceu, muzica. era probă eliminatorie.
–Și v-a pus probleme, muzica?
-Da! Deși tata este un talentat acordeonist, eu am picat la proba eliminatorie. Știți cum era admiterea pe vremea noastră.
– Știu, foarte bine și eu am picat la primul examen al meu, cel din clasa a VIII-a.
– În toamnă, singurele locuri rămase neocupate erau la Liceul Arghezi, pe atunci liceu cu profil teoretic. Nu l-am părăsit nici când a fost transformat în liceu industrial. Am fost șefa UTC pe liceu și probabil că a fost și mai comod să rămân aici. Prietenii mei care erau mai buni au ales Bălcescu, dar eu am rămas, fiindcă am știut că pot pleca oriunde mai departe.
– Așa s-a și întâmplat?
– Având în vedere pasiunea mea pentru desen aș fi vrut să fac Arhitectura, dar pentru asta, trebuia să merg la București. Eram fata bunicii și fata mamei, știam că n-o să mă descurc cu cazarea, cu mâncarea, așa că am ales să rămân acasă, la Craiova.
– Și ce hotărâre ați luat? Spre ce facultate v-ați îndreptat?
– Profesorul meu de economie din liceu era un evreu, Blacios, și zicea că trebuie neapărat să dau la ASE, că am o minte perfectă pentru a fi economist. ASE- ul era doar la București, la Craiova era ISE-ul . Iar se punea problema cum m-aș descurca la București și nici nu mi s-a părut o alegere potrivită pentru mine. Nu mă vedeam acolo înconjurată numai de fete. Așa că am luat decizia să mă îndrept spre Facultatea de Electrotehnică.
– Și desenul, pictura?
– Odată admisă la această facultatea, am pus pictura în standby.
– Ce-a urmat mai departe?
– Am absolvit facultatea și am fost repartizată mai întâi ca stagiar la Electroputere, iar mai apoi am fost la CECESIT, tot în cadrul Electroputere, un Centrul de cercetare.
În plan personal m-am căsătorit cu Victor un coleg de facultate. Avem un băiat Mihnea Victor care s-a născut înainte de revoluție.
În plan social și chiar și uman nu ne prea convenea ce se întâmpla în țara noastră înaintea revoluției și ne gândeam și ne tot puneam problema pe unde o să fugim, în ce țară să ajungem. Acum însă când aveam și noi familie și un copil, nu mai eram dispuși să riscăm, așa că am hotărât să mai așteptăm. Venind revoluția n-a mai fost nevoie „să fugim”. Am început așadar să ne interesăm unde am putea să plecăm legal. Singurele țări care ne dădeau voie sa stăm fără viză, trei luni, erau Maroc și Egipt.
– Doar 3 luni? Și doar Maroc și Egipt? Vi s-a părut interesant?
– Da! Voiam să plecăm. Soțul meu împreună cu un prieten (era și el căsătorit și aveau tot un băiețel) au mers la Bucuresti la cele două ambasade și au adresat niste întrebari, cu privire la posibila stabilire a noastră în una din cele două țări. La întoarcere au tras concluzia, că ar fi mai bine să mergem în Maroc, pentru că le-a plăcut mai mult cum i-a tratat personalul de la Ambasada din Maroc, față de cel de la Ambasada din Egipt. Alegerea a fost una bună. Chiar dacă Marocul din anii ”90 nu era foarte dezvoltat, dar oricum nu se compara cu Egiptul.
– Și când ați plecat?
– Am plecat în 1990.
– În 1990???Deci nu ați mai avut deloc răbdare să vedeți ce se va întâmpla în țară după revoluție?
– Nu, n-am mai avut! Soțul cu prietenul au plecat în iulie iar noi fetele, cu băieții ne-am dus în decembrie 1990.
– Cum a fost adaptarea în Maroc?
– Deși au fost multe lucruri diferite de așteptările noastre, nu era vestul civilizat la care visasem, ne-am realizat profesional și am trăit ca într-o vacanță continuă sub cerul însorit și mereu senin, pe țărmul Atlanticului, la Casablanca. Soțul vorbea franceza. Eu nu vorbeam decât engleza, așa că pentru început a trebuit să învăț și eu franceza. Mi-aduc aminte că erau și momente nostime. M-au angajat repede, pentru că fiind pe partea tehnică ei spuneau că nu trebuie să știi neapărat să comunici, ci că era de ajuns să dai soluții.
– Unde v-ati angajat?
– Lucram la o Rafinarie. Colectivul întregii rafinării era format aproape numai din bărbați, doar câte o secretară mai era pe ici pe colo în toată rafinăria.
Eu lucram la un departament de întreținere, iar Rafinaria era destul de mare. Colegii mei, toti bărbați, așa cum v-am zis, după ce-și beau ceaiul, dimineața, mergeau pe teren și pe mine mă lăsau să răspund la telefon.
– Și cum vă descurcați dacă nu prea știați limba?
– Sarcina mea era doar să-i întreb cine sunt și să le spun că-i vor suna colegii mei la întoarcere. Deși telefonul acela nu suna foarte des, eu îl uram. Învățam franceza, începusem să înteleg, dar nu puteam să comunic atât de repede. A fost stresul meu până am ajuns să învăț limba franceză.
– Deci nu a fost prea simplă adaptarea.
– Ce să vă spun? Ne-am adaptat în sensul că ne-am găsit noi preocupări. Eram în Maroc o comunitate de români. Până în anii ”80 au fost profesori, acum erau ingineri care lucrau în Institute de Formare Profesională. A fost o comunitate frumoasă pentru că fiind toți cu studii superioare aveam alte preocupări. Nu aveai ce să-ți găsesti de lucru în Maroc, dacă erai cu studii medii. Pentru că eram toți românii conștienți că nu vom rămâne acolo pe veci, ne-am reunit cât de des am putut și am creat evenimente că să ne amintim de țară, de tradiții. Diaspora a reușit mult mai bine acolo pentru că ne-am propus să ne simțim bine, fără să ne invidiem unii pe alții și fără să fim considerați emigranți. Nu erau medici străini, pentru că ei își protejează foarte bine medicii lor. Nu puteai să lucrezi ca medic, decât dacă-ți deschideai un cabinet privat, ori cineva venit din afară nu avea bani să-ți deschidă un cabinet propriu.
Ziua iei românești și a caftanului marocan, Marrakech, 2022
– Ați lucrat mereu la Rafinărie?
– Nu. Am lucrat într-un birou de proiectare în privat câţiva ani si cand au apărut posturi la Oficiul de Formare Profesională în Casablanca am dat concurs și am schimbat locul de muncă. Am lucrat ca inginer la un department care se ocupa cu dezvoltarea de competențe. Formam profesorii, lucram la programa școlară, la examenele naționale. Soțul meu a deschis o firma în asociere cu un francez.
– Cât timp a durat, de când ați ajuns pâna și-a putut soțul deschide firma?
– După 11 ani. De unul singur și în domeniul în care lucra el era mai greu, nici nu voiam să facem împrumut în bancă.
– Când ați plecat, în anii ”90 v-ați dus cu gândul să rămâneți? Toată viața?
– Nu! Ne spuneam că suntem ca într-o vacanță. De fapt ne-am făcut viața, stilul de viață exact ca într-o vacanță. Aveam weekendurile de călătorii, vara de mers la ocean, de mers în vacanțe, nu am simțit nicio apăsare. Ne-am făcut prieteni în comunitate. Băieții și-au făcut o echipă de fotbal.
– Soții sau fiii?
– Soții. Copiii din comunitate, imediat după liceu au plecat să și facă studile în străinătate în Franța, în Anglia.
Eu am propus ca în timp ce ei joacă fotbal să facem și noi ceva și ne-am făcut o echipă de volei feminină.
– Dar cât timp ați continuat să vă simțiți în vacanță în Maroc?
-Toată perioada. Și acum credem că suntem tot într-o vacanță,
– Acum chiar daca ati ieșit la pensie locuiți tot în Maroc? Acolo e „acasă” pentru dumneavoastră sau în Craiova?
– Eu spun tot timpul că suntem ca o plantă pe care ai luat-o dintr un loc, deci ai dezrădăcinat-o si ai replantat-o. Nu se va ofili, dar parcă nu-și găsește locul, parcă tot timpul vrea să se mute. Așa am ajuns noi.
Ani de zile regretam când plecam din Craiova (stăteam în general în fiecare an în luna august), dar și când plecam din Maroc și veneam în țară ne părea tot rău.
– Vă simteați bine în ambele țări.
– Da! Încă ne simțim bine și ne bucurăm să locuim în ambele țări.
– Dar când ați făcut loc din nou loc picturii în viața dumneavoastră?
Expoziție colectivă a Teatrul Mohamed V, Rabat, 2020
– Când băiatul nostru a plecat la studii în Franța, încă lucram dar aveam mult mai mult timp liber, timpul pe care i-l acordam lui. Casablanca e un oraș foarte mare și nu locuiam lângă școală. Mai ales când a ajuns la liceu, pierdeam mult timp în trafic, timp care acum era al meu.
În plus în comunitatea în care trăiam povestisem că eu la un moment dat o să mă reapuc de pictură.
– Și când a venit acel moment?
– Cea mai buna prietena a mea din Maroc, Dorina, mi-a făcut cadou, când am împlinit 50 de ani, un șevalet cu tot materialul care trebuia și m-a și înscris la un curs de pictură făcut cu o pictoriță frantuzoaică. Am participat, dar nu mi-a plăcut stilul ei, am făcut un tablou și asta a fost tot, apoi, singură am început să mă îndrept spre pictura abstractă.
– Câti ani sunt de atunci?
-14-15 ani.
Am făcut primii paşi în pictură în arta figurativă de inspiraţie peisagistică pentru a trece apoi la pictura abstractă. A corespuns cu viziunea mea artistică, plecând de la gestualitatea liberă, instinctivă și maleabilă si scoţând la iveală variațiile cromatice în distribuția spațiului, prin formele lor neobișnuite. Picturile mele sunt onirice, cu linii suple, culori aprinse și luminoase. Această dinamică plastică devine răspunsul la trecerea de la real la virtual, de la actual la posibil. Au insemnat ani de căutari și de incursiune în universul artistic marocan, acolo unde m-am afirmat. Nu a fost deloc simplu să-mi construiesc drumul printre artisti mai ales că la început nu cunosteam pe nimeni în domeniu. Astăzi am la activ mai multe expoziţii individuale şi colective în Maroc, România, Italia, Spania şi Tunisia.
Intalnirea noastra la Boema Culturala a Olteniei a coincis cu prima mea prezenta artistica in orasul meu de suflet, Craiova.
Când a fost infintată asociația de prietenie Maroc România, AAMR, în 2012, am început să dezvoltăm proiecte culturale și artistice împreună cu marocanii care făcuseră studiile în România și care cu nostalgie păstrau amintiri frumoase despre țară noastră. Inima acestei asociații fiind doctorul Hassan Ellorhaoui, care a strâns pe toți cei care au cunoscut și prețuit România și care au fuzionat cu spiritul și tradițiile marocane. Am avut onoarea să fiu vicepreședintă activă a acestei asociații și să pot să-mi aduc contribuția la toate proiectele care își propun să apropie cele două popoare prin cultură.
În fiecare an am organizat activități de ziua Micii Uniri la 24 ianuarie, de ziua lui Eminescu, de ziua iei românești în asociere cu cea a caftanului marocan, lansări de carte, ziua de 8 martie. Am reunit în 2017 artiști plastici români rezidenți în Maroc și marocani în cadrul unei expoziții intitulată “Interférences” din cadrul evenimentelor care au celebrat 55 de ani de prietenie diplomatică între România și Maroc la prestigioasa sala de expoziții a Fundației Complexului Moscheii Hassan II din Casablanca.
Expoziția „Interférences”, a Fundatiei Complexului Moscheii Hassan II, Casablanca, 2017
Acum 6 ani, într o expoziție internațională, la Rabat, am cunoscut o italiancă, pe Giuseppina Rossitto președinta unei Asociații Culturale din Bologna „Lo specchio di Alice” și care a avut ambiția să facă din Asociația ei una internațională. Ne-a prezentat scopul asociației la care eu am aderat și împreună am derulat multe proiecte. De exemplu acum 2 ani am scris, am fost coautoare la un roman colectiv pe care ea l-a gândit foarte frumos: „I paralleli della giovinezza”. Paralelele tinereții
-Paralele?
– Da. Fiecare dintre noi trăiam pe paralele diferite geografic: eram din Romania, din Franta, din Italia și din Maroc. Ea a făcut drama romanului și ne-a dat la fiecare indicații. Fiecare dintre noi, fiecare coautor a avut de scris partea lui de la distanță. Astfel fiecare si-a clădit personajul său în roman.
– Ce se întâmpla în tinerețea fiecăruia?
– Da.Fiecare povestea tinerețea lui de la 15 la 35 de ani pe parcursul traseului nostru până la locul de întâlnire care era la agora iniţiatoarei proiectului. Ea era curatoarea și ne reunea pe toți, nouă personaje și cu ea 10, o analogie cu Tetractys –ul lui Pitagora. Cel mai în vârstă autor are 84 de ani, deci cei 20 de ani ai lui erau trăiți prin anii ”50, iar cel mai tânăr are 40 și ceva de ani, deci perioada lui era prin anii 80-90. Romanul a fost scris în italiană și tradus în franceză.
– Ce idee interesantă, inspirațională și pentru mine… Ce s-a întâmplat cu cartea?
– Romanul nostru colectiv a fost oferit președintelui României, al Franței, al Italiei și regelui Marocului. Ca să prezentăm proiectul am făcut lansări și expoziții în Italia, în 4 orașe, la Casablanca, pentru autorii din Maroc și, fiindcă suntem și doi autori roman, eu și prietenul nostru cu care am plecat în 1990 în Maroc, aș fi vrut, să facem o expozitie și în România. Romanul nu l-am tradus şi în română pentru că nu știm dacă ar fi intersantă ideea noastră pentru români. Traducerea și tipărirea ar presupune un efort financiar destul de mare pentru că romanul are aproximativ 400 de pagini.
Expozitia „Paralele tineretii”, fundatiei complexului moscheii Hassan II, Casablanca, 2024
Anul acesta am organizat cu sprijinul asociației de prietenie Maroc – România, la sala de expoziții a Fundației Complexului Moscheii Hassan II din Casablanca, un eveniment împreună cu Asociația Artistică și Literară Italiană. Printre membrii ei se numără, în afară de italieni, și artiști români și marocani. Evenimentul a completat seria de prezentări a proiectului „Paralele tinereții”, în câteva orașe din Italia și Franța, un omagiu adus tinerilor în general și în particular acelor tineri care în condițiile instabilității create de conflictele armate în diverse zone din lume, și-au pierdut viață. Proiectul la care am participat, cuprinde o colecție compusă dintr-un roman colectiv, colecțiile de pictură și poezie ale diverșilor autori.
– Ce face prietenul român?Ați spus că e și el parte.
– El scrie poezie și face fractale.
– Fractale?
– Arta grafică informatică mult mai complexă. Crează imagini artistice pe care apoi le imprimă pe pânză.
– Frumoase preocupări! E foarte interesant că ambele familii și-au descoperit câte un artist. Câți ani s-au strâns de când trăiți în Maroc?
– 34 de ani.
–Ați regretat vreodată pasul făcut?
– Nu. Nu știu, ne întrebăm de multe ori care ar fi fost parcursul nostru dacă rămâneam în România? Sau care ar fi fost parcursul nostru dacă am fi plecat în Canada? Am cochetat și cu acest gând într-o vreme, dar pentru că eu nu iubeam iernile grele am renunțat. Eu sunt foarte dependentă de vreme, de climă. Nu-i vorba de vreo forma de depresie, dar starea mea de bine mi-o dă lumina, soarele. Nu știu răspunsurile la întrebarea: ce-ar fi fost dacă?, dar știu că am ales bine.
– Cum e vremea in Maroc?
– La Casablanca fiind oceanul, vara nu depășim 30 de grade, iar iarna avem 15 grade.
– Mai bine ca la noi…
Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă mulțumesc că mi-ați prezentat mie, povestea dumneavoastră. Finalul vă aparține.
– Sper să ne putem întoarce acasă și să nu regret niciodată alegerea făcută. În țară îmi doresc să-mi continui activitățile artistice și să împărtășesc pasiuniile mele cât mai multor iubitori de frumos.
22.08.2024
