Când mama mea a revenit la viață după cumplitul ei accident vascular hemoragic, memoria imediata era aproape complet ștearsă. Amintirile îndepărtate s-au redeșteptat primele, după care extrem de firav și mult mai târziu au apărut și mărunte amintiri de dată mai recentă. Fix acum 13 ani la câteva zile după accidentul ei, mă revăd urcată într-un mijloc de transport în comun, să merg 2 stații până la metrou la Piața Sudului. Exact în clipa în care am urcat a început să cânte Fuego ,,Împodobește mamă bradul”. A mea rămăsese în spital, mai mult moartă decât vie. Ce brad mai putea ea să împodobească ?
În mod evident, chiar dacă știam că mamei îi plăcuse mult, eu mă situam în tabăra contestatarilor lui Fuego. Nu eram nici eu vreo cunoscătoare sau iubitoare a muzicii culte, dar cu toate astea mă credeam cultă, specială, extraordinară, deasupra tuturor, deținătoarea adevărului absolut. Bla, bla. Nici prin gând nu-mi trecea, să am pasiuni comune cu mama mea. Îi plăcea ei Fuego? Asta era o garanție că mie nu are cum să-mi placă. Nici nu-l ascultam…
Atunci în autobuzul acela, între cele două stații, atâta timp cât el și mama lui au împodobit bradul, eu am plâns mereu.
Timpul s-a scurs. Mama a revenit la viață. Atât cât s-a mai putut. Chiar dacă Fuego, făcea parte din amintirile ei recente într-o zi și l-a reamintit și din clipa aceea nu l-a mai uitat. De atunci îl vânăm pe toate posturile. Ne anunțăm între noi. Vezi că e Fuego pe postul x sau y. Pentru că e cel mai bun medicament pentru un om aflat în situația disperată a ei.
Anul trecut Fuego ajungea pentru prima oară la Tg-Jiu. Am zis că e obligatoriu să o ducem să-l vadă. Asemenea ocazie era de neratat. Bineînțeles că ea nu a vrut să meargă. N-a înțeles și nu cred că o să înțeleagă vreodată că nu e absolut nicio rușine, să fii bolnav. Cu toată opoziția și cu toate că și soră-mea era sceptică asupra faptului că noi am putea să ajungem cu mami la spectacol, s-a mobilizat și a luat bilete, în primul rând. Măcar să încercăm…
Nu știu de ce am tot amânat să povestesc cum a fost, dar mereu am avut în minte un gând că întâmplarea asta trebuie scrisă, dar că pot s-o fac oricând, că totul e, în mintea mea, atât de viu, atât de clar, de parcă a fost ieri.
Spectacolul a fost într-o duminică. S-a întâmplat ca în sâmbăta de dinainte, să avem stabilită de ceva vreme, pomana de 7 ani a tatălui nostru. Sunt prea multe de făcut la o pomană, la țară. Sunt prea multe griji, să fie totul bine și oricât te-ai strădui sigur îți vor scăpa mai multe. Oricum, cu atâtea griji pe cap, nu ne-am putut ocupa prea mult de mami. A stat și ea pe lângă noi, care alergam de colo – colo ca niște găini fără cap, dar era evident că starea ei se deteriora văzând cu ochii. Când am terminat cu totul și intenționam să plecăm, nu aveam nicio certitudine că mai ajungem cu ea vie în oraș, nu ne mai puteam gândi la Fuego. Dar ne părea atât de rău … ne pregătisem intens pentru acest eveniment la care să participăm noi toate 3, mami, soră-mea și eu. Cred că era primul nostru spectacol în trei. Când era sănătoasă nu-mi mai amintesc, dar nu cred că găsisem vreodată timp pentru un spectacol, oricare ar fi fost el, dar să fim împreună.
Acum, cu puținele puteri rămase, ea încerca să ne convingă, să mergem doar noi două, că ea o să ne aștepte în mașină. Degeaba încercam noi să o convingem că ea trebuie să fie acolo, nu aveam nicio șansă. Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns în aceea duminică a plouat potop în Tg-Jiu, canalizarea s-a înfundat și cineva chiar a scos o barcă pneumatică pe una dintre străzi. Apa depășea o jumătate de metru în dreptul Prefecturii, paralel cu Parcul. Era complicat sa coboare din mașină o persoană sănătoasă, ce să mai vorbim de o persoană imobilizată. Și nu–i luaserăm nici căruciorul. Fuseseră mai aproape dinții decât părinții. Umpluserăm mașinile cu mâncare, n-a mai fost loc și pentru cărucior.
Am ajuns la Cinematograful lui Sergiu. Aici surpriză, nu era prea multă apă pe stradă. Semn bun! Era însă lume foarte multă. Semn mai puțin bun! Pentru noi. Greu de parcat, greu de coborât, greu de cărat. Dar ne-am descurcat. L-a văzut pe un afiș pe Fuego și n-a mai opus nicio rezistență, a căpătat aripi și-am reușit pe ultima sută să ajungem la locurile noastre. Și ea s-a bucurat enorm. Și chiar dacă fotografia noastră nu e reușită, eu cred că așa arată fericirea.
19.12.2019
